Categorii

Sinodalitate şi „sensus fidei”

Una dintre temele mai caracteristice ale documentelor şi intervenţiilor papei Francisc care revelează sintonia profundă cu Conciliul al II-lea din Vatican este emfatizarea participării active a tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu la misiunea Bisericii şi a necesităţii acelui stil sinodal care este necesar pentru a valoriza contribuţia lor.

Un prag de trecut

Acest aspect este perceput foarte clar din recentul document al Comisiei Teologice Internaţionale despre sinodalitate, în care se afirmă: „De aici pragul de noutate pe care papa Francisc ne invită să-l trecem. Pe urma trasată de Conciliul al II-lea din Vatican şi parcursă de predecesorii săi, el subliniază că sinodalitatea exprimă figura de Biserică ce provine din Evanghelia lui Isus şi care este chemată să se întrupeze astăzi în istorie, în fidelitate creativă faţă de Tradiţie. În conformitate cu învăţătura din Lumen gentium, papa Francisc remarcă îndeosebi că sinodalitatea «ne oferă cadrul interpretativ cel mai adecvat pentru a înţelege însăşi slujirea ierarhică» şi că, pe baza învăţăturii despre sensus fidei fidelium, toţi membrii Bisericii sunt subiecţi activi ai evanghelizării. Rezultă că poziţionarea unei Biserici sinodale este fundament indispensabil al unui nou elan misionar care să implice întregul popor al lui Dumnezeu” (Sinodalitatea în viaţa şi în misiunea Bisericii, 9).

Aşadar, pentru papa Francisc datoria misionară a Bisericii presupune valorizarea simţului credinţei al fiecărui botezat, adică al acelui dar al Duhului Sfânt care îi permite să înţeleagă mai deplin conţinutul experienţei creştine şi să-l traducă în mod mai autentic în viaţa sa (cf. LG 12).

Graţie acestei carisme, toţi membrii poporului lui Dumnezeu sunt chemaţi să dea contribuţia lor pentru a percepe tot mai bine creştinismul şi pentru „a-l traduce” în cultura lor, în aşa fel încât el să poată răsuna efectiv ca experienţă de mântuire pentru cel care încă nu crede. Pentru ca această implicare să poată avea loc, este necesară sinodalitatea, adică acea capacitate de a asculta, a evalua şi a valoriza ceea ce este crezut, gândit şi trăit de toţi credincioşii prin procese de consultare formală şi în dialogul cel mai obişnuit.

Mai mult – conform lui Francisc – această sinodalitate este cadrul în care trebuie interpretată slujirea ierarhică. Misiunea sa de conducere autoritară a comunităţilor constă în mod substanţial în discernământul a ceea ce reiese din trăirea şi din „gândirea” credincioşilor, menită să evalueze congruenţa sa cu credinţa şi cu comuniunii ecleziale, deci în indicarea a ceea ce rezultă în mod genuin evanghelic ca normă a vieţii creştine a propriei comunităţi.

Dar practica parohială…

Însă, probabil convingerile pontifului exprimate în pasajul citat din documentul Comisiei Teologice Internaţionale pot să-l lase perplex pe cel care desfăşoară o slujire pastorală în comunităţile creştine, nu pentru că nu pot fi împărtăşite în linie de principiu, ci datorită faptului că par practicabile cu greu.

În mod normal, în parohii nu se pune problema de a înţelege mai deplin ce este creştinismul, sau cel puţin se consideră că această misiune îl interesează exclusiv pe păstor. Ceilalţi componenţi ai comunităţii trebuie să se lase puşi în discuţie la nivel personal de cuvintele sale, mai ales de omiliile sale, dar după aceea dezbaterea comunitară se concentrează numai pe probleme de organizare, economice şi relaţionale.

Cu alte cuvinte, problemele care efectiv sunt discutate se referă la pregătirea diferitelor iniţiative, recrutarea de noi voluntari, rezolvarea inevitabilelor conflicte, adunarea de fonduri, administrarea patrimoniului, întreţinerea structurilor şi aşa mai departe.

De exemplu, nu este frecvent ca un consiliu pastoral să fie dedicat pentru a înţelege mai bine un aspect din Evanghelie sau repercusiunile sale asupra practicii comunităţii însă, când asta se întâmplă, de cele mai multe ori se crede că păstorul e cel care trebuie să clarifice lucrurile. Treburile credinţei fac parte din îndatoririle sale exclusive. În realitate, papa Francisc şi documentul citat ar orienta spre un model diferit, în care modalităţile specifice ale stilului evanghelic pe care o comunitate trebuie să-l asume în propriul context cultural nu sunt stabilite numai de conducătorul său, ci reies din ascultarea tuturor membrilor săi, care au şi ei darul Duhului.

Desigur, pe planul eficienţei această abordare mari dificultăţi. În faţa multiplelor problematici dintr-o parohie, suntem tentaţi să considerăm în regulă problemele de fond şi să investim timp şi resurse pentru a înfrunta exclusiv problemele practice, cele de tip organizator, economic şi relaţional.

A considera temă Evanghelia ca atare şi a face din ea obiect al unui discernământ sinodal, în care toţi membrii unei comunităţi pot valoriza simţul lor de credinţă, cere nu numai mult timp şi răbdare pentru a învăţa să ne înţelegem, ci poate încetini puternic procesele decizionale.

De exemplu, dacă o firmă trebuie să construiască sedii, dar continuă să se întrebe despre ce este un sediu în loc să se concentreze asupra procesului productiv, probabil că nu va realiza cine ştie ce. Însă, comunităţile creştine nu sunt fabrici care trebuie să realizeze un produs deja prestabilit de proprietar, ci locuri în care unicul „titular”, Duhul Domnului, revelează progresiv tuturor ce anume să creadă şi să realizeze. Pentru aceasta, a trece peste sinodalitate în numele eficienţei ar duce până la urmă cu siguranţă în afara drumului.

De Massimo Nardello

(După http://www.settimananews.it, 14 noiembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.