Categorii

Simfonie de caritate

Devenim sfinţi în cotidian, la orice vârstă, în orice condiție socială ne-am afla. Fără distincție între bărbat şi femeie, nici de limbă sau rasă. Fantezia carității ne face sfinţi şi exprimă lumii un orizont nelimitat la momentul prezent. Un semn al acestei realităţi universale este reprezentat de cei noi sfinţi pe care papa Francisc îi canonizează, duminică 13 octombrie, în piața „Sfântul Petru”. Este vorba de patru femei şi un bărbat: un cardinal, trei călugăriţe şi o laică ce s-au consacrat lui Dumnezeu în ambientele lor familiale. Vorbește despre asta, în acest interviu la L’Osservatore Romano, cardinalul Angelo Becciu, prefect al Congregației Cauzelor Sfinţilor.

Este momentul sfințeniei la feminin?

În paradis nu există „contingente”, pentru că sfințenia este vocația universală, pentru toţi şi pentru fiecare. Conciliul al II-lea din Vatican, în constituția Lumen gentium, a amintit că în ierarhia sfințeniei tocmai femeia, Maria din Nazaret, este figură a Bisericii şi îi precedă pe toţi pe calea spre sfințenie. În istoria Bisericii, încă de la începuturi erau – alături de bărbați – numeroase femei care au avut parte activă şi importantă în viaţa Bisericii primare, aşa cum scria papa Wojtyła în scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem despre demnitatea şi vocația femeii, „prin propriile carisme şi slujirea lor multiformă”. Această bogăţie de carisme şi slujiri la „feminin” continuă să se arate şi în zilele noastre, scria tot pontiful polonez în Mulieris dignitatem, prin „mărturia numeroaselor femei care realizează vocația lor la sfințenie. Femeile sfinte sunt o întrupare a idealului feminin, dar sunt şi un model pentru toţi creştinii.

Toate cele patru figuri feminine s-au remarcat prin slujirea faţă de aproapele. Care este rolul femeilor în caritate?

Este acela, sintetizat în mod eficace de sfântul Ioan Paul al II-lea în scrisoarea sa despre femeie: „Demnitatea femeii este măsurată de ordinea iubirii, care este în mod esenţial ordine de dreptate şi de caritate”; slujirea neobosită şi curajoasă a acestor noi sfinte se explică prin „primatul iubirii” exprimat de sfântul Paul în Prima Scrisoare către Corinteni: „cea mai mare este iubirea”. Desigur toţi, bărbați şi femei, am fost aleşi, în Isus, pentru a fi sfinţi în caritate, şi în fond sfințenia nu este altceva decât caritatea trăită, însă femeia care exprimă „geniul” său în plinătate – ca noile sfinte sau ca maica Tereza de Calcutta – se arată cu adevărat model inegalabil în arta de a iubi. Dacă, în vreun fel, aptitudinea masculină este pentru muncă şi pentru a face lucrurile, cea feminină este să aibă sensibilitate deosebită faţă de persoane, desigur fără a absolutiza deosebirea! În familie şi în societate sunt necesare rolurile şi carismele tuturor, bărbați şi femei, dar dacă se poate spune ceva exemplar despre femeie, este capacitatea de a primi, de a ocroti, de a ierta, de a mângâia; şi acesta este propriu gestului de caritate faţă de cel mai nevoiaș, cel mic, cel bolnav, cel exclus, oricine ar fi ei.

Printre noii sfinţi este apoi cardinalul John Henry Newman. Ca preot anglican a fost printre promotorii Mișcării de la Oxford pentru apropierea de Biserica din Roma. Exemplul său poate să fie o punte pentru dialogul ecumenic?

Ca slujitor al Bisericii anglicane, el a avut funcţia îngrijirii pastorale a studenților universitari. În cadrul acestei activități a întemeiat Mișcarea de la Oxford. Ca păstor şi teolog a menținut poziții echilibrate, aşa încât să fie considerat cel mai distins exponent al poziției anglicane mai apropiate de Biserica catolică, în care, după reflecţie atentă şi grație şi studiilor aprofundate asupra originilor creștinismului, a cerut să fie primit. După aceea mereu a căutat şi a găsit răspunsurile la întrebările sale profunde despre Biserica lui Cristos. Este motivul pentru care, pe mormântul său a voit să fie scris numai numele său şi sinteza existenței sale: Ex umbris et imaginibus in Veritatem, „De la umbre şi de la figuri la Adevăr”. Cu adevărat Newman a fost om al dialogului, căutător pasionat al lui Dumnezeu, însă echilibrat şi respectuos; mare teolog şi studios al părinţilor Bisericii, dar mereu în căutarea unui punct de întâlnire. O recunoaştere, aceasta, venită chiar de la anglicani. Rowan Williams, fost primat anglican, mult timp profesor la Cambridge a spus: „şi anglicanii au motiv să mulțumească pentru recunoaşterea dată lui Newman”, văzându-l ca „o punte între Biserica catolică şi Biserica de Anglia şi un campion al ecumenismului receptiv, care cere fiecărei tradiții creştine să se întrebe ce anume poate să învețe de la celelalte denominațiuni”.

Ce importanță are Newman pentru Biserica universală?

„Newman este un mare dar pentru Biserica universală”; sunt cuvintele postulatorului general al Oratoriului sfântului Filip Neri. Acest lucru este adevărat nu numai pentru că este aşa fiecare sfânt, ci pentru că Newman are o notă specifică de atenţie faţă de sfințenia zilnică, a lucrurilor mici, a gesturilor simple, posibilă tuturor. Este celebru dialogul cu un copil care a întrebat: „Cine este mai mare: un cardinal sau un sfânt?”. Răspunsul a fost: „Vezi, micuțul meu, un cardinal aparține pământului, este pământesc; un sfânt aparține cerului, este ceresc”. Importanţa şi actualitatea acestei figuri de sfânt se află în conjugarea credinţei şi rațiunii umane, în pofida dificultăților, primatul conștiinței cu ascultarea faţă de adevăr. Este desigur un drum plin de riscuri şi obstacole, dar putem să-l parcurgem, şi cu ajutorul acestui nou sfânt, trecând „de la umbre şi de la figuri la Adevăr”.

Maica Vannini a fost fondatoarea Fiicelor Sfântului Camil, institut călugăresc feminin spitalicesc. Care este rolul femeii într-un domeniu aşa de delicat cum este slujirea faţă de bolnavi?

Carisma operei maicii Giuseppina Vannina, fondatoare a congregației Fiicele Sfântului Camil, după mai mult de un secol, este încă vie şi actuală. În slujirea faţă de bolnavi şi mai în general faţă de persoanele aflate în nevoie, rolul femeii este foarte special şi deosebit de prețios, nu numai pentru a alina suferinţele, a da apropiere şi întărire, ci şi pentru a fi mărturie şi prezență iubitoare a „Bisericii-sân de milostivire”. Aşa s-a exprimat papa Francisc la omilia din ajunul de Rusalii de anul acesta: „Cât de mult aş vrea ca oamenii care locuiesc la Roma să recunoască Biserica, să ne recunoască pentru acest mai mult de milostivire – nu pentru alte lucruri –, pentru acest mai mult de umanitate şi de duioșie, de care este atâta nevoie!”. Acesta este mandatul lăsat de Maica Vannini pentru fiicele sale: „Aveți grijă de săracii bolnavi cu aceeași iubire, aşa cum obișnuiește o mamă iubitoare să se îngrijească de unicul său copil bolnav”. Cred că este greu măsurabilă cantitatea şi calitatea miilor de servicii făcute de femei, nu numai consacrate, faţă de bolnavi, umanizând îngrijirea. Fiicele Sfântului Camil au un moto semnificativ pentru spitalul lor roman: „Știință nouă, caritate veche”. O mare cruce roșie este cusută pe haina acestor surori, semn a ceea ce Maica Vannini repeta adesea: „Caritatea să fie uniforma voastră”. Este valabil pentru Fiicele Sfântului Camil, dar şi pentru fiecare femeie aflată în slujirea faţă de bolnavi.

Maica Mankidian a fost fondatoarea congregației Surorile Sfintei Familii în statul indian Kerala, în sânul Bisericii siro-malabareze. Exemplul său poate folosi pentru dialogul interreligios?

Dialogul interreligios al sorei Maria Teresa Chiramel Mankidiyan se află în viaţa sa dedicată în întregime slujirii săracilor şi bolnavilor din orice castă şi religie, fără nicio distincție. Şi în ea se întâlnește o asemănare cu maica Tereza de Calcutta tocmai datorită slujirii faţă de cei săraci, cei bolnavi, cei marginalizați, cei muribunzi; ambele au trăit virtutea carității în mod eroic, deşi erau ambele niște adevărate mistice. Viaţa maicii Mankidiyan a fost plină de pocăință, rugăciune şi post şi congregația întemeiată de ea are astăzi circa două mii de surori şi 200 de novice. Ordinul gestionează școli, spitale, școli de infirmerie, licee, adăposturi, case pentru suferinzi mentali şi fizici, centre sociale şi clinici homeopatice. Dialogul interreligios cel mai eficace este acesta al vieţii şi al mărturiei operelor, pentru toţi, fără nicio excepție.

Lopes Pontes din congregația Surorile Misionare ale Neprihănitei Zămisliri a Născătoarei de Dumnezeu, este amintită pentru operele sale de caritate în favoarea nevoiașilor din orașul brazilian Bahia. Ce mesaj adresează lumii de astăzi?

La moartea sa a fost propusă pentru Premiul Nobel pentru Pace; a fost declarată „femeia cea mai admirabilă din Brazilia” de un cotidian din Sao Paolo şi „personalitatea religioasă cea mai influentă din Brazilia în secolul al XX-lea” de o altă revistă. Şi totuşi a început îngrijindu-se de cei mai săraci în cotețul găinilor de la conventul său. Este numită şi „maica Tereza braziliană”. Sora Dulce s-a angajat profund şi în instruirea muncitorilor, dar mai ales în asistența şi îngrijirea celor din urmă şi-a desfășurat slujirea sa generoasă. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, ultimii ani ai vieţii sale au fost marcați de boală şi de atâta suferințe. Când în octombrie 1991 Ioan Paul al II-lea a mers la Bahia şi a voit s-o viziteze, de mai multe ori a spus: „Aceasta este suferința celui nevinovat. Egală cu aceea a lui Isus”. Caritatea sorei Dulce a fost maternă şi duioasă şi îşi avea rădăcina în raportul supranatural cu Domnul; n-a instigat nicio contrapoziție între clase, ci le-a amintit bogaților exigența evanghelică de a frânge pâinea cu cel înfometat. Toată viaţa sa este un splendid mesaj universal pentru lumea de astăzi.

Se poate defini ca sfântă a cotidianului terțiara franciscană Bays care a exercitat în familie meseria de croitoreasă şi s-a dedicat pentru nevoile aproapelui în cantonul elvețian Friebourg?

Existenţa lui Margareta Bays a fost una simplă: croitoreasă, casnică şi catehetă, s-a îngrijit de diferitele nevoi ale aproapelui, mai ales în familie şi în sat, fără a neglija vreodată rugăciunea. În timpul liber se dedica vizitei la cei bolnavi şi instruirii catehetice a copiilor. În acest sens se poate vorbi de o „sfântă a cotidianului”; n-a devenit călugăriță, preferând să rămână necăsătorită şi să se sfințească în sânul familiei şi în parohia sa. Cotidianul său era umplut de gesturi simple însoțite de rugăciunea constantă: vizita la bolnavi şi muribunzi, ajutorarea săracilor pe care-i numea „preferații lui Dumnezeu”. În fiecare lucru trăia constant în prezența lui Dumnezeu. În ultimii ani a fost vizitată de durere intensă şi continuă; a suportat orice fără a se plânge vreodată, în abandonare totală în voința lui Dumnezeu. „Sfințenia cotidianului” nu este o cale mai mică, ci o cale universală, aşa cum ne-a amintit papa Francisc în Gaudete et exsultate la numărul 63: „Isus a explicat cu toată simplitatea ce înseamnă a fi sfinți și a făcut asta atunci când ne-a lăsat fericirile. Ele sunt ca o carte de identitate a creștinului. Astfel, dacă vreunul dintre noi își pune întrebarea: «Cum, pot ajunge să fiu un creștin bun?», răspunsul este simplu: este necesar să facem, fiecare în modul său, ceea ce spune Isus în discursul fericirilor. În ele se schițează fața Învățătorului, pe care suntem chemați s-o facem să transpară în cotidianitatea vieții noastre”.

De Nicola Gori

(După L’Osservatore Romano, 13 octombrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.