Categorii

Sfinţii copii din Mexic la Fatima, „martori ai adevărului”

La 11 şi 9 ani, Francesco şi Giacinta Marto, cei doi „pastorihos” analfabeţi din Fatima cărora în 1917 le-a apărut „Doamna”, Fecioara Maria, în Cova de Iria, probabil că nu şi-au imaginat niciodată că într-o zi Biserica îi va proclama sfinţi. În schimb, Papa Francisc îi va canoniza la 13 mai 2017, la centenarul apariţiilor, în ceea ce va fi evenimentul clou al călătoriei sale în oraşul portughez în timpul marii liturghii în piaţa din faţa sanctuarului.

Ştirea a fost dată în această dimineaţă de Pontif într-un consistoriu ordinar public, în timpul căruia au fost oficializate datele de canonizare a altor fericiţi. În afară de Francisc şi Iacinta, şi alţi trei copii, indios mexicani, Cristobal, Anton şi Ioan, care, în timpul primei evanghelizări a Americii, au aderat fără rezerve la credinţa creştină şi pentru aceasta au fost omorâţi de concetăţenii din Tlaxcala. De multe secole, istoricii din Biserica mexicană îi celebrează ca protomartiri nu numai ai Mexicului, ci ai întregii Americi Latine, „seminţele” care au făcut să înflorească creştinismul în Lumea Nouă.

„Aceşti fericiţi nu sunt admiraţi de poporul lui Dumnezeu numai pentru splendoarea virtuţilor lor, ci şi ca mijlocitori de minuni şi haruri”, a spus Papa în latină. Amintind mărturia lor luminoasă, prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, cardinalul Angelo Amato, a voit să adreseze la începutul consistoriului un gând tuturor tinerilor privaţi astăzi de copilăria şi adolescenţa lor, de demnitatea lor sau chiar de viaţa lor. „Nu fără o emoţie deosebită amintim că cinci dintre fericiţi sunt copii şi adolescenţi”, a spus el; acest lucru este foarte semnificativa „în istoria din zilele noastre, în care cei mici adesea devin obiect de exploatare şi de comercializare”, a subliniat cardinalul. Şi a afirmat că aceşti mici viitori sfinţi sunt „martori ai adevărului şi libertăţii, mesageri ai păcii unei umanităţi reconciliate în iubire”.

Ceremonia de canonizare a lui Cristobal, Antonio şi Giovanni se va ţine la 15 octombrie în piaţa „Sfântul Petru”, împreună cu aceea a preoţilor Andrea de Soveral şi Ambrogio Francesco Ferro, a laicului Matteo Moreira şi a 27 de însoţitori, martirizaţi cu toţii în Brazilia în timpul represiunii barbare calviniste săvârşite de olandezi împotriva credinţei catolice în 1645. În acea zi vor fi proclamaţi sfinţi – aşa cum s-a anunţat tot în consistoriul de astăzi – şi spaniolul Faustino Míguez, care a înfiinţat Institutul Calasanzio al Fiicelor Pastorei Divine pentru a da instruire fetelor sărace, şi Angelo da Acri, înainte de călugărie Luca Antonio Falcone, cu voturi în Ordinul Fraţilor Minori Capucini, care a trăit la trecerea dintre secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea în regatul Napoli, care s-a oferit de partea celor slabi împotriva abuzurilor şi a prepotenţelor celor puternici, pedepsind corupţia şi nedreptăţile sociale din timpul său.

Despre viaţa celor doi „păstoraşi” şi despre procesul lung demarat în 1952 şi încheiat în 1979, se cunosc diferite detalii graţie mai ales scrierilor verişoarei Lucia dos Santos, consacrată soră dorotee şi decedată în 2005 la 98 de ani, care a fost prezentă la beatificarea celor doi frăţiori prezidată de Ioan Paul al II-lea în sanctuarul din Fatima la 13 mai 2000, în timpul marelui Jubileu.

În schimb se ştie puţin despre istoria celor trei indios martiri in odium fidei. Toţi trei au trăit în primii ani din secolul al XVI-lea la sosirea misionarilor franciscani şi dominicani într-un Mexic dominat la acea vreme de cultul aztec care se manifesta cu numeroase şi crude jertfe umane din partea unei caste de preoţi care adora idoli şi practica obiceiuri păgâne. Evanghelizatorii au încercat să contrasteze acestea cu îndrăzneală, uneori folosind metode drastice precum distrugerea de temple şi idoli; în acelaşi timp lucrau pentru promovarea şi apărarea indios de riturile sângeroase. Şi acest lucru a favorizat dezvoltarea rapidă a creştinismului în rândul populaţiilor indigene, dar în acelaşi timp a reprezentat motivul care a dezlănţuit persecuţiile din partea sfântocilor şi „prea-credincioşilor” faţă de păgânism care i-au combătut imediat pe evanghelizatori.

Valul de sânge şi violenţă i-a cuprins pe cei trei tineri, educaţi la şcoala franciscană din Tlaxcala, ucişi în timpuri şi locuri diferite de consăteni. Primul a fost Cristobal, numit şi „Cristobalito”, 13 ani, fiu preaiubit şi moştenitor al principalului şef Acxotecatl, care, urmând exemplul celor trei fraţi, s-a instruit în credinţa creştină şi a cerut în mod spontan Botezul, luând numele de Cristofor. Şi-a propus să-l convertească pe tatăl şi îl îndemna să-şi schimbe obiceiurile, uneori strica idolii prezenţi în casă şi încerca să ducă Evanghelia la rude şi cunoscuţi. Tatăl într-un prim moment l-a iertat, apoi a decis să-l ucidă. Delictul a avut loc în casă: bărbatul i-a sfărâmat fiului mâinile cu un baston care, între timp, continua să se roage, până când a fost aruncat într-un rug aprins. Trupul neputrezit, îngropat mai întâi într-o cameră a casei, după un an a fost transportat de franciscani în conventul din Tlaxcala şi în sfârşit în biserica „Sfânta Maria”.

Tot la Tlaxcala s-au născut Antonio şi Giovanni. Primul era nepot şi moştenitor al şefului local, în timp ce Giovanni, de condiţie umilă, era servitorul său; amândoi frecventau şcoala franciscanilor. În 1529, dominicanii au decis să întemeieze o misiune la Oaxaca, i-au cerut directorului şcolii să-i indice câţiva tineri pentru a-i însoţi ca traducători la indios. Cei în vârstă de treisprezece ani s-au oferit imediat. Grupul a ajuns la Tepeaca şi tinerii i-au ajutat pe misionari să adune idolii, apoi numai Antonio şi Giovanni s-au mutat la Cuauhtinchán. Antonio intra în case şi Giovanni rămânea la uşă. În timpul uneia din aceste acţiuni, indios îndârjiţi şi înarmaţi cu bastoane l-au lovit pe Giovanni aşa de tare încât l-au ucis pe loc. Antonio a alergat în ajutorul său, însă agresorii l-au lovit mortal şi pe el. Cele două trupuri au fost aruncate într-o prăpastie aproape de Tecalco; fraţii le-au recuperat şi le-au îngropat după aceea la Tepeaca într-o capelă. Tot Ioan Paul al II-lea i-a proclamat fericiţi la 6 mai 1990 în bazilica Stăpânei Noastre de Guadalupe în Ciudad de Mexico, împreună cu contemporanul lor Juan Diego, „mesagerul” Morenitei.

La fel de sângeros a fost epilogul iezuitului brazilian Andre Soveral, martirizat la 73 de ani în iulie 1645 în capela „Sfânta Fecioară Maria a Lumânărilor” la Cunhau (una dintre unicele două parohii existente în acea vreme în Rio Grande do Norte). La sfârşitul unei liturghii, o trupă de soldaţi olandezi adepţi ai mişcării reformatoare a calviniştilor, au năvălit în biserică, i-au sigilat uşile şi au torturat şi au ucis cu lovituri de sabie pe paroh şi pe credincioşii nevinovaţi, dintre care cea mai mare parte erau ţărani şi muncitori. După câteva luni, la 3 octombrie, i-a revenit aceeaşi soartă părintelui Ambrosio Francisco Ferro, victimă împreună cu enoriaşii săi a urii soldaţilor olandezi şi a 200 de indigeni din parohia „Sfânta Fecioară Maria a Prezentării”. Tot Ioan Paul al II-lea i-a ridicat la cinstea altarelor la 5 martie 2000.

Acum, Bergoglio îi proclamă sfinţi pe toţi aceşti martori ai credinţei; un semnal şi al apropierii Bisericii de cei care, în această lume rănită de războaie şi radicalisme, plătesc cu sângele fidelitatea lor faţă de Cristos şi faţă de Evanghelie.

De Salvatore Cernuzio

(După Vatican Insider, 20 aprilie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.