Categorii

Sfinti care vor fi canonizati la 16 octombrie 2016

salomone-leclercqLa locul potrivit: Salomone Leclercq primul martir al fraţilor şcolilor creştine

Este primul martir al fraţilor şcolilor creştine, măcelărit în 1792, în timpul acelei revoluţii franceze care a identificat în Biserică un duşman care trebuie combătut. Mărturia creştină a fratelui Salomone Leclercq intersectează anii cei mai turbulenţi, sfâşiat de răscoale populare feroce, prin care a trecut vreodată Franţa. Istoria sa a început de la Boulogne-sur-Mer şi se termină la Caracas, în Venezuela, unde în 2007 a avut loc minunea decisivă pentru a-l face să iasă din cadrul limitat al institutului său după ce în 1926 Papa Pius al XI-lea l-a beatificat împreună cu alţi 190 de însoţitori.

Nicolas-Guillaume-Louis (acesta este numele de botez) se naşte la Boulogne-sur-Mer la 14 noiembrie 1745. Suntem la jumătatea secolului al XVIII-le, când Franţa este bogată şi puternică, ideologiile gânditorilor săi au mare influenţă asupra celorlalte ţări şi franceza este de acum limba claselor culte din toată Europa. În afară de asta, este principala putere manufacturieră din lume, are cel mai bun sistem stradal al continentului şi o marină înfloritoare.

Familia sa este una de negustori înstăriţi. Tatăl său François este şi proprietar al unei saline pe plajele de la La Rochelle, în timp ce mama provine dintr-o mare familie de maeştri berari. Între cei nouă copii ai acestei perechi, Nicolas se arată cel mai dotat şi de aceea totul lasă să se creadă că este destinat să ia locul tatălui său. Însă tentativele de a-l face pe tânăr să intre în lumea comerţului eşuează una după alta. La 16 ani tatăl îl trimite la un verişor la Devres, nu prea departe de Boulogne, pentru a-l iniţia în comerţ. Nicolas rămâne acolo doi ani, dar se întoarce fără niciun entuziasm. Ultima tentativă tatăl o face trimiţându-l la Paris, la un corespondent al său. Nicolas se descurcă bine în afaceri, dar suferă mult din cauza climatului antireligios şi a promiscuităţii ispititoare din marele oraş: „Nu simţeam niciun gust – a scris el – când participam la distracţii cu alţii şi mergeam acolo mereu împotriva voinţei; simţeam în interior că nu eram în locul în care mă voia Dumnezeu”.

Întors la Boulogne, tatăl se convinge în sfârşit că viaţa de negustor nu este făcută pentru Nicolas. Cerându-i să-şi manifeste clar dorinţele sale, el răspunde că aspiră la o viaţă de angajare şi de dăruire pentru alţii, însă nu în domeniul afacerilor pământeşti, ci în cel educativ, ca, de exemplu, aceea pe care o duceau fraţii şcolilor creştine, în al căror institut a fost timp de patru ani.

Astfel tânărul părăseşte familie: credinţa puternică îi face pe părinţi să accepte această dureroasă despărţire cu un anumit regret, dar fără răzgândiri şi piedici. Este ziua de 23 martie 1767 şi Nicolas are 22 de ani când intră printre fraţii şcolilor creştine la Saint-Yon, suburbie din Rouen, în noviciatul deschis în 1715 de fondatorul Ioan de La Salle. El ştie ceea ce vrea şi ştie că va găsi asta în această congregaţie.

Printre componenţii săi nu există preoţi pentru că toţi se dedică şcolii şi fac din catedră „altarul” lor. Şi învăţământul este inovator: gratuit, fără latină ci folosirea limbii proprii, fără metodă individuală ci colectivă, pentru clase grupate în funcţie de vârsta copiilor. Ceea ce Nicolas, devenit fratele Salomone, vede în jurul său, ceea ce studiază, ceea ce experimentează, în sfârşit îl satisface.

Şi când începe să facă şcoală, scrie fără perifrază părinţilor săi: „Dacă se priveşte angajarea mea cu ochii lumii, nu este mare plăcere să stai în mijlocul unei bande de 100/120 de copii săraci şi urât mirositori (…). Dar, dacă se priveşte cu ochii credinţei şi se consideră ca mădulare ale lui Cristos, şi munca mea în slujba gloriei lui Dumnezeu, toate aceste neplăceri dispar pentru a face loc unicei dorinţe, aceea de a-i fi plăcut lui Dumnezeu. Şi dacă am vreo problemă la şcoală (şi cine nu are probleme în munca sa?), este mult mai compensată de satisfacţia şi de liniştea de care mă bucur înlăuntrul meu şi care se găseşte în toate casele călugăreşti unde este regularitate, pace şi unire între cei care o compun” (30 noiembrie 1768).

În 1770, fratele Salomone primeşte un semn clar al încrederii mari pe care superiorii săi o au în el: este trimis la Maréville, aproape de Nancy, într-o mare instituţie lasalliană cu noviciat, şcoală şi casă de corecţie pentru tinerii care sunt trimişi acolo cu sentinţa judecătorului. Acolo petrece peste zece ani de intensă activitate didactică şi apostolică. Învaţă în colegii, devine vice-director al noviciatului şi apoi director, în sfârşit procurator-econom al acelei instituţii care primeşte peste o mie de persoane şi pe care el se va îngriji s-o mărească. În ultimele nou luni ale şederii sale la Maréville, printre novici este şi fratele Pierre, care ia numele de fratele Salvatore, dar care din păcate a murit la numai 26 de ani la Saint-Yon.

A părăsi Maréville este dur pentru el, dar în 1782 este trimis la scolasticat, care are sediul la Melun, nu departe de Paris, ca profesor de matematică. Acolo a rămas cinci ani.

Astfel se ajunge la 1787. Este anul capitlului general al institutului şi fratele Salomone participă ca membru ales. În prima sesiune este numit secretar, funcţie de mare importanţă şi delicateţe: totul va trebui să treacă prin mâinile sale înainte de votul adunării. La sfârşitul capitlului, fratele Agathon Gonlieu, confirmat superior general, îl ia ca secretar personal al său.

Aceste recunoaşteri îi fac şi mai orgolioşi pe membrii familiei sale, aşa încât se grăbeşte să scrie surorii Rosalie: „Nu schimbaţi nimic din modul vostru de a scrie de dinainte. Eu voi fi mereu şi simplu fratele Salomone de la şcolile creştine. Dacă, după ce am fost procurator, secretar, etc… aş deveni portar, bucătar, etc… va fi la fel. Îl rog pe Dumnezeu ca să-mi dea numai să-mi fac bine munca, oricare ar fi ea, din iubire faţă de El, ca să distrugă orgoliul meu şi să-mi dea umilinţă, într-un cuvânt, ca să mă facă să devin sfânt. Oh! Sunt departe de asta!” (17 iulie 1788).

Se ajunge la 1789. De la scrierile lui Rousseau şi ale lui Voltaire, trecerea la decretele adunării naţionale şi la răscoale populare violente pasul este scurt. Clerul şi călugării sunt consideraţi nişte paraziţi, duşmani ai poporului şi de aceea trebuie eliminaţi. Bunurile lor sunt confiscate, bisericile stricate. Chiar şi calendarul gregorian este abolit şi înlocuit de invenţii de matrice păgână, este creată o biserică paralelă supusă statului, sunt redesenate graniţele diecezelor. Revin timpurile persecuţiilor din primele secole.

La 10 august 1792, reşedinţa familiei regale de la Tuileries este luată cu asalt de revoluţionari, regele este declarat destituit şi închis împreună cu familia sa. În aceeaşi zi începe vânătoare nemiloasă de preoţi şi călugări: circa trei mii sunt arestaţi şi aruncaţi în închisori provizorii. Printre ei şi unii episcopi.

La 15 august vine momentul şi pentru fratele Salomone. Este arestat şi dus în conventul carmelitanilor din Rue de Vaugirard transformat în închisoare. Se află împreună cu trei episcopi şi, practic, cu reprezentanţi ai întregii Biserici din Franţa: iezuiţi, franciscani, capucini, benedictini, carmelitani, sulpicieni. Salomone este unicul frate al şcolilor creştine.

La 2 septembrie, revoluţionarii încă din zori încep masacrul. Refuzând jurământul faţă de constituţia civilă a clerului, unul după altul sunt trecuţi prin ascuţişul sabiei. Şi fratele Salomone refuză şi la ora 16 este decapitat pe treptele grădinii conventului.

De Rodolfo Cosimo Meoli

Postulator general al fraţilor şcolilor creştine

(După L’Osservatore Romano, 13 octombrie 2016)

***

iosif-sanchez-del-rioUn copil normal: Mexicanul de cincisprezece ani Iosif Sánchez del Río

Mexicanul de cincisprezece ani Iosif Sánchez del Río era un stegar al cristeros şi, chiar fără a lua parte direct la ciocnirile armate, a plătit cu martiriul alegerea de a ceda calul său unui combatant pentru ca să poată fugi.

Născut la Sahuayo, în dieceza de Zamora în statul Michoacán, la 28 martie 1913, a fost botezat în parohia „Sfântul Iacob apostol”, în acelaşi loc unde apoi a fost închis. Părinţii săi, Macario Sánchez şi Maria del Río, au avut patru copii: doi înainte de el – Macario şi Miguel, membri ai Acţiunii catolice a tineretului mexican intraţi în mişcarea lui cristeros pentru apărarea libertăţii religioase – şi una după el, Maria Luisa.

Joselito, cum era numit în mod familiar, a primit prima împărtăşanie la vârsta de 9 ani. După câţiva ani, la Guadalajara, a vizitat mormântul tânărului avocat Anacleto Gonzáles Flores, martirizat la 1 aprilie 1927 şi beatificat în 2005 împreună cu alţi opt laici, între care însuşi Sánchez del Río. În timpul acestei vizite s-a format alegerea de a oferi şi el propria viaţă lui Dumnezeu în apărarea credinţei catolice. Har pe care l-a obţinut în anul următor, la 10 februarie 1928, imediat după ce s-a unit cu cristeros.

Cei 27 de martori de la procesul său super martyrio îl amintesc ca un copil normal, sănătos şi cu caracter jovial: frecventa catehismul şi se distingea prin angajarea în activităţile parohiale dificile, nepermise în acele timpuri de persecuţie; se apropia de sacramente, când putea, şi pentru că era interzis cultul public, riscându-şi viaţa; se ruga în fiecare zi rozariul împreună cu familia. Chiar dacă era foarte tânăr, ştia bine ceea ce se trăia în Mexic. Cum se întreabă una dintre mărturii la procesul său: „De unde a luat acea forţă acest copil nevinovat ca Tarciziu şi curajos ca Sebastian?”.

La Sahuayo mişcarea lui cristeros era foarte înrădăcinată. Familiile catolice o sprijineau în mii de moduri; de exemplu ascunzându-i pe preoţii care riscau să fie împuşcaţi. În acei ani adesea se vorbea despre primii martiri creştini şi mulţi tineri erau doritori să meargă pe urmele lor. Martirii credinţei sunt mai multe sute. Biserica a recunoscut cu canonizarea 22 de preoţi şi 3 tineri laici şi cu beatificarea a circa patruzeci, majoritatea tineri laici şi câţiva preoţi. Martiriul crud al multora dintre ei, despre care Joselito avea cunoştinţă, a întărit şi mai mult dorinţa de a dărui viaţa lui Cristos în apărarea libertăţii religioase. Cu mare insistenţă cerea părinţilor săi permisiunea de a se uni cu cristeros. Şi în pofida prudenţei raţionale iniţiale şi a refuzului din partea părinţilor şi a conducătorilor, dată fiind vârsta tânără, a obţinut consensul. La obiecţii răspundea: „Mamă, niciodată n-a fost aşa de uşor ca acum să se meargă în paradis”. La sfârşit, a obţinut binecuvântarea paternă. În vara anului 1927 a reuşit să se intre la cristeros împreună cu un alt prieten, adolescent ca şi el. Ocupaţia sa principală era să desfăşoare simple îndatoriri, care nu comportau participarea la lupta activă. Dar în confruntarea cu trupele guvernamentale federale din 6 februarie 1928, după ce a cedat calul său a fost făcut prizonier împreună cu un alt tânăr prieten indigen al său cu numele Lázaro. Închis la Cotija, în aceeaşi zi Joselito a putut să trimită o scrisoare mamei. Ziua următoare a fost dus la Sajuayo şi închis în biserica parohială „Sfântul Iacob”, transformată în închisoare. Soldaţii foloseau parohia şi ca grajd şi transformaseră prezbiteriul cu tabernacolul într-un coteţ pentru „cocoşi de bătaie” aflaţi în proprietatea conducătorului politic al regiunii. În faţa acelei profanări, Iosif a reacţionat omorând cocoşii, fără a se teme de represaliile acelui conducător, care printre altele fusese prieten al familiei sale şi naşul său la prima împărtăşanie. La 8 februarie, tânărul a răspuns astfel la acuze: „Casa lui Dumnezeu este pentru rugăciune, nu ca un grajd de animale… Sunt dispus la orice. Poţi să mă împuşti, astfel voi fi foarte repede în prezenţa Domnului nostru şi voi putea să-i cer să te nimicească”.

Unul dintre soldaţi l-a lovit cu violenţă la gură cu patul puştii, rupându-i dinţii. Apoi în prezenţa sa, colegul Lázaro a fost spânzurat în piaţa din faţa bisericii. Chiar dacă în realitate n-a murit şi a fost salvat de gropar.

Lui Iosif conducătorul politic i-a făcut propunere linguşitoare ca aceea de a-l înscrie la prestigioasa şcoală militară a regimului, precum şi aceea de a fugi în Statele Unite, dar tânărul le-a refuzat cu fermitate. Apoi conducătorul politic a cerut familiei tânărului o răscumpărare, pe care tatăl lui Iosif a predat-o şi pe care persecutorul a păstrat-o cu toate că îl omorâse în noaptea precedentă. Tânărul ceruse în mod repetat părinţilor săi să nu plătească răscumpărarea, spunând că „credinţa sa nu era de vânzare”.

De fapt, la 10 februarie, pe la ora 18, din închisoarea din parohie Joselito a fost transferat într-o bodegă în piaţa din faţă, devenită cazarmă a trupelor federale. Aici soldaţii îi jupoaie picioarele cu un cuţit. Pe la ora 7, a putut să scrie o scrisoare pe care a reuşit s-o trimită unei mătuşi a lui, unde comunica faptul că probabil va fi ucis peste puţin timp şi cerea să i se aducă împărtăşania. Pe la ora 20 în aceeaşi seară a reuşit să primească sacramentul.

La ora 23, când era de acum noapte, l-au scos din bodega-cazarmă şi l-au constrâns să meargă lovindu-l de-a lungul drumului care ducea la cimitirul municipal. În pofida torturilor crude la care a fost supus, buzele sale au strigat: „Trăiască Cristos Regele şi Sfânta Maria de Guadalupe”.

La cimitir, şeful garnizoanei a ordonat soldaţilor să-l înjunghie pentru a evita ca în sat să se audă împuşcături. Era ora de stingere. Tânărul martir, la fiecare lovitură de cuţit striga cu un fir de glas: „Trăiască Cristos Regele şi Sfânta Maria de Guadalupe”. Şi înainte de a muri, şeful soldaţilor i-a cerut cinic dacă voia să trimită vreun mesaj tatălui său, şi tânărul martir a răspuns să-i spună: „Că ne vom vedea în paradis”. Atunci, şeful militar cu pistolul său l-a împuşcat în cap. Trupul său a fost aruncat într-o mică groapă şi acoperit cu puţin pământ. Era ora 23.30 în noapte de vineri 10 februarie 1928. După aceea groparul, ajutat pe ascuns de câteva suflete bune, l-a dezgropat, i-a învelit trupul într-un giulgiu şi l-a îngropat din nou mai demn în acelaşi loc. În 1954, rămăşiţele pământeşti au fost exhumate şi dese în cripta bisericii apropiate „Preasfânta Inimă”. În 1996 au fost transferate la parohia „Sfântul Iacob apostol” din Sahuayo, într-o parte a baptisteriului, unde a fost botezat şi unde a fost prizonier înainte de martiriu.

De Fidel Gonzáles Fernández

Postulator

(După L’Osservatore Romano, 13 octombrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.