Categorii

Sfinti care vor fi canonizati la 16 octombrie 2016 (III)

cura-brocheroDin rancho în rancho călare pe măgăriţă: Preotul „gaucho” Cura Brochero

Este un har pentru Biserică şi pentru patria noastră ca unul dintre fiii săi să fie prezentat lumii ca sfânt. „Cura Brochero – ne-a amintit Papa Francisc – are actualitatea Evangheliei şi este un pionier în ieşirea spre periferiile geografice şi existenţiale, pentru a duce tuturor iubirea, milostivirea lui Dumnezeu”. La 16 octombrie privirea argentinienilor va fi îndreptată spre Roma şi spre Brochero. Pontiful îl va canoniza pe primul preot argentinian, din clerul din Córdoba.

Brochero, ştim asta, este un „bun păstor”. Păstor cu mirosul oilor. Bun, apropiat, martor al milostivirii. Erou şi sfânt. N-a dat numai ceea ce avea bărbaţilor şi femeilor din timpul său, ci a dat tot ceea ce avea, chiar darul cel mai bun, cel mai preţios, care era viaţa sa. Şi a dat-o complet. N-a precupeţit nimic. Apostol şi martir al carităţii, a murit bolnav de lepră, întruchipându-se cu aceia care în rândul poporului său era afectaţi de boala aceea, care aducea cu sine singurătate şi izolare, pentru că provoca frică şi refuz. Brochero era acolo. Brochero este acolo. În slujirea sa sacerdotală i-a căutat pe toţi, s-a apropiat de cei care sufereau mai mult. A mângâiat şi a asistat pe cei bolnavi.

S-a născut pe lângă Santa Rosa del Río, la 16 martie 1840. Ziua următoare a fost dus de mama Petrona Dávila şi de tatăl Ignacio Brochero la biserica parohială pentru a primi harul botezului. La şaisprezece ani a intrat în seminarul diecezei de Córdoba de atunci. A fost hirotonit preot în catedrală la 4 noiembrie 1866. Providenţa ne dăruieşte acest har la o sută cincizeci de ani de la acel eveniment şi noi amintim cu recunoştinţă şi emoţie Psalmul 109: „Tu eşti preot în veci”. A celebrat prima sa liturghie la 10 decembrie din acel an, sărbătoarea Fecioarei Maria de Loreto.

Brochero a voit să-şi consume viaţa vestind Evanghelia, pentru ca fraţii săi să-l întâlnească pe Isus. A călătorit mult în vale şi în sierra (munţi), cu frigul şi cu căldura, cu soarele şi cu ploaia. A ştiut să parcurgă cărări apropiate şi îndepărtate, pentru a nu exclude pe nimeni de la veselia şi de la mângâierea pe care le generează bucuria întâlnirii.

A înţeles că Evanghelia şi promovarea umană sunt cele două feţe ale aceleiaşi medalii. Nu sunt diferite una de alta. Credinţa trebuie să se întrupeze şi această întrupare vindecă şi transformă viaţa şi realitatea celui care o primeşte. În timp ce înainta spre prima sa destinaţie, străbătând masivul Altas Cumbres, a spus: „Aici este totul de făcut”. Şi a voit să facă dând prioritate harului. „Planul pastoral” al său a fost să lucreze fără încetare pentru ca toţi concetăţenii săi să facă exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu, pe care el le numea „băi ale sufletului”. În acest scop, mergea să-i caute pe credincioşii săi din rancho în rancho (simple case de chirpici), cu măgăriţa sa Malacara, invitându-i pe toţi şi, ca bunul păstor, în primul rând pe cei mai îndepărtaţi; „pentru ei a venit Isus Cristos”, obişnuia să spună.

Casa de exerciţii, care se află în satul care poartă numele său, Villa Cura Brochero, este monumentul spiritual care ne aminteşte şi astăzi eficacitatea exerciţiilor sale ca instrument de transformare a poporului nostru. Nu va fi o patrie nouă, nu vor fi familii şi comunităţi noi dacă nu vor fi inimi şi oameni noi. Pentru Argentina, Mama Antula, promotoare şi apostolă a sfintelor exerciţii beatificată recent, şi părintele Iosif Gabriel del Rosario (Cura Brochero), care este canonizat, şi venerabila Catalina Rodríguez, sunt, cred, semne ale lui Dumnezeu care ne arată că acesta este drumul de urmat „pentru transformare şi întâlnire”. De aceea a continua opera va însemna a lucra pentru ca toţi, fără nicio excludere, să poată trăi această experienţă spirituală.

Ar fi mult de spus despre munca sa sacerdotală. A fost paroh, de aceea boteza, predica, învăţa catehismul, spovedea, administra sacramentul bolnavilor, celebra Euharistia şi se ruga, recita breviarul său şi rozariul său. A trăit preoţia până la sfârşit şi cu pasiune. Pentru aceasta a putut să spună, în scrisoarea pe care la 2 februarie 1907 a scris-o secretarului episcopiei, părintele Eduardo Ferreira: „Aş fi fericit dacă Dumnezeu m-ar ia de pe această planetă în timp ce stau aşezat ca să spovedesc şi să predic Evanghelia”.

Cunoaştem fidelitatea sa şi exigenţele înnăscute în trăirea slujirii sale sacerdotale; fără a se îngriji de riscuri, ajunge mereu, deoarece pentru el cuvântul dat era sacru. Conform unor martori, a străbătut fluviul periculos şi umflat pentru a o asista pe „bătrâna Francesca” aşa cum îi promisese. Noi episcopii din provincia Córdoba în septembrie 2013 am afirmat următoarele: „O trăsătură tipică a vieţii sale sacerdotale a fost prezentarea Evangheliei printr-un limbaj viu şi apropiat de înţelegerea oamenilor obişnuiţi. Preocuparea sa era să lumineze viaţa credincioşilor săi pornind de la Cuvântul lui Dumnezeu, nu în mod general şi abstract, ci aplicându-l circumstanţele concrete ale vieţii. În timpul mersului călare şi al călătoriilor se dedica şi rugăciunii tăcute şi constante din care se năştea după aceea predica sa. Momentele lungi petrecute în rugăciune în faţa Euharistiei, precum şi iubirea sa şi evlavia sa faţă de Preasfânta Fecioară Maria, i-au dat acea profunzime care este proprie cuvântului care provine din contemplaţie şi care apoi se extinde în acţiunea apostolică. Timpul său pământesc, viaţa sa a fost rodnică. Scrisoarea pe care a scris-o la 28 octombrie 1813 de la Tránsito unui prieten al său din seminar, în acel timp episcop de Santiago del Estero, arată sufletul şi bogăţia părintelui Brochero, arată bogăţia „vieţii sărace şi dăruite”.

Acesta este textul scrisorii trimise episcopului de Santiago del Estero, Yañiz Martín: „Dragul meu, îţi aminteşti poate că spuneam despre mine însumi că voi fi mereu atât de energic precum calul Chesche care a murit galopând; dar nu ţineam cont niciodată că Dumnezeu Domnul nostru este cel care dă viaţă şi dă moarte, cel care dă energiile fizice şi morale şi cel care le ia: ei bine, sunt aproape complet orb, abia disting lumina soarelui, nu reuşesc să văd nici măcar mâinile mele, în afară de asta aproape că am pierdut sensibilitatea de la coate până în vârful degetelor şi de la genunchi la picioare, şi astfel cineva trebuie să mă ajute ca să mă îmbrac şi să mă dezbrac; liturghia o spun din memorie, este aceea a Fecioarei a cărei Evanghelie este: extollens quaedam mulier de turba…; pentru a împărţi ostia consacrată şi pentru a pune pala rotundă în centrul corporalului îl chem pe ajutător pentru ca să-mi spună dacă am luat bine forma, pentru ca să se împartă acolo unde am indicat şi dacă pala rotundă este în centrul corporalului pentru a-l împături; cu greu mă aplec şi foarte greu mă îndrept, chiar dacă mă prind de masa altarului. Vezi cum a ajuns Chesche, energicul, cel plin de vervă. Dar este o favoare foarte mare pe care mi-a dat-o Dumnezeu Domnul nostru eliberându-mă complet de viaţa activă şi lăsându-mă numai cu viaţa pasivă, vreau să spun că Dumnezeu mi-a dat ca ocupaţie… să mă rog pentru oamenii care au trecut, pentru cei prezenţi şi pentru cei care vor veni până la sfârşitul lumii. Domnul n-a făcut acelaşi lucru cu tine; te-a împovărat cu povara enormă a mitrei până când nu te va lua din această lume, pentru că te-a considerat mai om decât mine, ca să nu-ţi spun deschis că ai fost şi eşti mai virtuos decât mine. M-a determinat să-ţi scriu faptul că am visat de trei ori că sunt la celebrări religioase alături de tine, şi pentru că pe data de 4 luna viitoare vom celebra 47 de ani de când Dumnezeu ne-a ales ca principi ai curţii sale, lucru pentru care îi aduc mereu mulţumire, pentru ca să ne întâlnim împreună în grupul apostolilor în metropola cerească. J. Gabriel Brochero”.

A murit, sau mai bine zis a trăit paştele său, la Villa Tránsito la trei luni după ce a scris această scrisoare, la 26 ianuarie 1914.

Noi, preoţi şi păstor, îl considerăm un far şi un punct de referinţă, dar şi laicii cunosc opera sa. Pelerini care provin din toată ţara vin la sanctuar pentru a vizita locul unde se venerează rămăşiţele sale pământeşti. Merg la casa lui Dumnezeu Tatăl, şi îl găsesc şi pe părintele Brochero, un părinte apropiat şi prieten, care ascultă şi îmbrăţişează. Îl imploră şi îi mulţumesc. Povestesc experienţele lor ale multelor haruri primite. Mulţi în aceşti ani au venit ca turişti şi au plecat ca pelerini. An după an faima sa s-a răspândit şi de la beatificarea sa sanctuarul primeşte mulţi pelerini care vin ca să-l viziteze. Brochero este un bun prieten al lui Isus şi un mijlocitor fidel. Poporul îl miroase, îl simte părinte, îl numeşte Cura sau Curita Brochero.

Cura Brochero, Iosif Gabriel del Rosarío, dă-ne harul să conştientizăm în fiecare zi acest dar al vieţii tale. Has pispiado bien, te-ai „amestecat” bine, eşti în amintirea nu numai a sarranos (muntenilor) ci a întregii Argentine.

De Santiago Oliveira

Episcop de Cruz del Eje

(După L’Osservatore Romano, 15 octombrie 2016)

alfonso-fuscoPentru cei mici şi cei săraci: Preotul Alfonso Maria Fusco

Fondator al congregaţiei surorilor sfântului Ioan Botezătorul (baptistine), Alfons Maria Fusco s-a născut la Angri, în provincia Salerno, din Giuseppina Schiavone şi Aniello Fusco, ambii de la ţară, dar educaţi încă din naştere la principii sănătoase de viaţă creştină şi la teama de Dumnezeu. S-au căsătorit în biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” la 31 ianuarie 1834 şi timp de patru ani lungi leagănul care trebuia să primească pruncul atât de mult aşteptat a rămas din păcate gol.

Într-o zi, soţii Fusco au mers la Pagani pentru a-l ruga pe sfântul Alfons Maria de’ Liguori şi i-au destăinuit dorinţa lor şi necazul lor părintelui redemptorist Francisc Xaveriu Pecorelli, care i-a încurajat spunând: „Veţi avea un copil, îl veţi numi Alfons, se va face preot şi va duce viaţa sfântului Alfons Maria de’ Liguori”. La 23 martie 1839 s-a născut copilul atât de aşteptat, căruia i-a fost dat numele de Alfons Maria. A fost botezat în aceeaşi zi în biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”. A avut ca învăţători, în casa paternă, preoţi învăţaţi şi sfinţi, care l-au instruit şi l-au pregăti pentru prima întâlnire cu Isus. La şapte ani a primit prima împărtăşanie şi imediat după aceea şi mirul.

A intrat în seminarul din Nocera Inferiore la 5 noiembrie 1850 şi la 29 mai 1863 a fost hirotonit preot. Ca seminarist, Alfons l-a visat pe Isus Nazarineanul care i-a spus: „Alfons, tu trebuie să întemeiezi un institut de surori pe care le vei numi ale Nazarineanului şi un orfelinat masculin şi feminin. Solul este deja pregătit. Nu trebuie decât să fabrici. Imediat ce vei deveni preot trebuie să te ocupi de asta”. Acestei angajări şi-a dedicat toată viaţa, dar foarte repede şi-a dat seama de dificultăţi pentru a realiza asta. Voia să-i recupereze cu orice preţ pe copiii expuşi la miile de pericole ale străzii; mai întâi i-a primit în casă pentru a le da primele noţiuni de ştiinţă, apoi a întemeiat un oratoriu, „Luiginii”, în cinstea sfântului Alois Gonzaga, dar pentru că acei copii deranjau vecinii, Alfons a fost constrâns să-l închidă.

S-a remarcat foarte repede în rândul clerului de la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” prin zel, prin asiduitate în slujirea liturgică şi prin sârguinţa în administrarea sacramentelor, în special a reconcilierii, înc are arăta toată paternitatea sa şi înţelegerea sa faţă de penitenţi. S-a dedicat evanghelizării poporului cu o predică profundă, simplă şi incisivă. Avea la inimă în mod deosebit educarea şi evanghelizarea tineretului, în special a celui sărac şi abandonat.

Întâlnirea cu Maddalena Caputo, din Angri, femeie cu caracter puternic şi volitiv, aspirantă la viaţa călugărească, l-a determinat pe Alfons să accelereze timpii pentru întemeierea institutului. La 25 septembrie 1878, Caputo şi alte trei tinere s-au retras noaptea în casa dărâmată Scarcella, în cartierul Ardinghi. Tinerele voiau să se dedice pentru propria sfinţire printr-o viaţă de sărăcie, de unire cu Dumnezeu, de caritate angajată în îngrijirea şi în instruirea orfanelor sărace.

Astfel, la 26 septembrie 1878, congregaţia surorilor battistine era întemeiată; sămânţa căzuse în pământul bun al acelor patru inimi arzătoare şi generoase; privaţiunile, luptele, opoziţiile, încercările au irigat-o şi Domnul a făcut să se dezvolte din belşug. Casa Scarcella a luat foarte repede numele de Casa Mică a Providenţei. Ca pentru toate operele de binefacere, n-au lipsit probleme, critici, calomnii, defăimări şi mai ales conflicte cu clerul local; însă Alfons era convins că „orice operă de binefacere trebuie să îndure lupte şi contraste pentru a da roade bune”, şi a depăşit totul cu ajutorul lui Dumnezeu.

A acceptat încercări uneori foarte dure, manifestând o uniformitate completă cu voinţa lui Dumnezeu, o ascultare eroică faţă de superiori şi o încredere nemăsurată în Providenţă. Pentru el au fost momente de mare suferinţă tentativa nedreaptă a episcopului diecezan, monseniorul Saverio Vitagliano, de a-l destitui, pentru acuze inconsistente, din funcţia de director al operei şi refuzul de a-i deschide poarta casei din via Germanico la Roma, chiar din partea fiicelor sale, datorită unui curent de separatism.

Alfons a condus institutul cu mare înţelepciune şi prudenţă, veghind, ca părinte iubitor, asupra surorilor şi asupra orfanelor. Era de o duioşie aproape maternă faţă de toate, în special faţă de orfanele mai nevoiaşe; pentru ele era mereu un loc în Casa Mică a Providenţei, şi atunci când mâncarea era puţină sau chiar lipsea. Atunci el le asigura pe fiicele sale îngrijorate, spunând: „Nu vă îngrijoraţi, fiicele mele, acum merg la Isus şi el se va îngriji”. Şi Isus răspundea cu promptitudine şi mare generozitate.

Timp de peste patruzeci de ani Alfons a trăit şi a lucrat neobosit pentru săraci şi orfani. A devenit părintele copiilor săraci. Îi primea în propria casă pentru a-i învăţa să citească şi să scrie, îi iniţia la lucru, îi însoţea în plimbări lungi, îi conducea în biserică în zilele de sărbătoare pentru liturghie şi pentru catehism. Pentru ce, se întrebau oamenii, să dedici atâta timp fără nicio retribuţie, ba chiar cu pierderea propriei retribuţii? Alfons, în marea sa inimă de preot şi părinte bun, îi cerea lui Dumnezeu ca în întregime el să fie pus în slujba săracilor: „Aş vrea ca şi umbra mea să poată face bine”. Lui Alfons îi era la inimă îndeosebi binele fiecărei persoane, promovarea demnităţii sale numai „pentru gloria lui Dumnezeu şi binele sufletelor” în perspectiva unei societăţi mai bune. El îi primea pe copiii şi pe adolescenţii care erau consideraţi de către societate rebut, refuz şi materie de exploatare; constrânşi să trăiască într-o stare de sărăcie extremă, ei erau adesea recrutaţi de lumea interlopă şi de delincvenţa locală.

În formarea tinerilor privilegia instruirea ştiinţifică şi formarea creştină şi profesională. În acest mod, graţie competenţelor dobândite, ei putea să se insereze în societate în mod activ şi constructiv, cu o calificare profesională şi capabili să gestioneze şi instrumente de avangardă. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a-i instrui pe cei săraci era considerat periculos şi subversiv; a instrui femeile din familii sărace era riscant, a le sustrage de la cel care trebuia să le exploateze era cu adevărat o provocare. Alfons a deschis chiar o casă la Benevento pentru a califica surorile, dându-le instrumentele necesare pentru a educa şi a instrui tineretul.

După ce l-a slujit pe Dumnezeu şi pe aproapele cu zel evanghelic, la Angri, la 6 februarie 1910, încheia existenţa sa pământească exact cu sufletul cu care a trăit: „Nimic nu mi se datorează, totul se datorează lui Dumnezeu, eu sunt un simplu, foarte modest instrument în mâinile sale. Aceasta nu este opera mea, ci opera lui Dumnezeu. Eu sunt muncitorul său”.

Moştenirea sa este cultivată astăzi de surorile din congregaţia întemeiată de el. Alfons le numea „miresele Nazarineanului” pentru că spunea el „nu poate să existe nume mai frumos şi mai dulce decât acel al mirelui divin Isus din Nazaret”. Călugăriţele sunt chemate să trăiască relaţia nupţială cu Isus din Nazaret în slujba celor mici şi a celor săraci şi să pregătească, asemenea lui Ioan Botezătorul, căile sale.

Încrezându-se în Providenţa divină, Alfons Maria Fusco şi surorile battistine au realizat o operă cu mult superioară înseşi aşteptărilor lor. Dintr-o simplă casă de primire a apărut o congregaţie internaţională, prezentă în patru continente şi şaisprezece naţiuni: Italia, Statele Unite ale Americii, Brazilia, Zambia, Chile, India, Filipine, Canada, Mexic, Coreea, Polonia, Madagascar, Moldova, Africa de Sud, Camerun şi Malawi. Este o familie călugărească ce are circa şapte sute cincizeci de surori, care urmează, cu fidelitate şi cu pasiune, drumul fondatorului lor.

Astăzi surorile se dedică operelor educative în şcoli, primirii copiilor săraci în casele-familie, familiilor aflate în dificultate pentru promovarea vieţii, prestează serviciu în pastoraţia parohiilor, oferă asistenţă bătrânilor şi încearcă să răspundă la urgenţele sociale care apar. Ducând înainte misiunea lor au ca model pe sfântul Ioan Botezătorul, protector al institutului, care le călăuzeşte în angajarea lor apostolică de a pregăti căile Domnului, înlăturând obstacolele care îi împiedică pe atâţia fraţi, mai ales pe tineri, să-l primească pe Isus în viaţa lor.

De Lina Pantano

Superioară provincială a surorilor Sfântului Ioan Botezătorul

(După L’Osservatore Romano, 15 octombrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.