Categorii

Sfinti care vor fi canonizati la 16 octombrie 2016 (II)

manuel-gonzales-garciaLa masă cu trei mii de săraci: Episcopul spaniol Manuel Gonzáles García

„A euharistiza”: neologismul creat de Manuel Gonzáles García rezumă metoda pastorală cu care a lucrat în Spania de la începutul secolului al XX-lea, întemeind între altele Uniunea euharistică reparatoare şi congregaţia Misionarelor euharistice de Nazaret.

Născut la Sevilla în 1877, Manuel de copil, încă înainte de intrarea sa în seminar la doisprezece ani, a făcut parte din schola cantorum a catedralei; ca seminarist s-a dedicat slujirilor cele mai umile pentru a-şi plăti studiile, care au ajuns la apogeu cu doctoratul în drept canonic după un strălucit parcurs academic. Hirotonit preot, a fost capelan, paroh, decan şi episcop, mai întâi auxiliar şi apoi rezidenţial de Málaga şi, după aceea, ca urmare a evenimentelor dureroase ale persecuţiei religioase din Spania, a fost transferat la Palencia. A murit la 4 ianuarie 1940, după doar cinci ani.

O istorie care nu pare să aibă caracteristici extraordinare; asemenea multor altora. Însă o istorie care a avut o cotitură crucială când, abia hirotonit preot, Manuel a fost trimis în misiune într-un mic sat din Andaluzia şi s-a aflat în faţa marilor provocări ale timpului său în domeniul pastoral: indiferentism religios, sărăcie umană şi spirituală. În acel context el a trăit o experienţă care aminteşte de cea a sfântului Paul, fie prin metoda pedagogică a Domnului, fie prin roadele pe care le-a adus. Isus a fost cel care s-a arătat tânărului preot, ultimul dintre cei din urmă, în tabernacolul uzat din biserica parohială din Palomares del Río.

Părintele Manuel a mers cu certitudinea unei misiuni rodnice care să învingă protestele acelor oameni. Desigur, mântuirea acelor ţărani, lăsaţi de izbelişte şi uitaţi de toţi era în inima sa. Însă, în faţa tabernacolului, l-a auzit pe Isus care-l făcea să înţeleagă cum, în acel loc, El era cel mai abandonat dintre toţi. Şi astfel părintele Manuel, care a mers să-i „învingă” pe acei oameni, a fost învins de Dumnezeu. Ca în cazul apostolului neamurilor, acest fapt l-a răscolit din creştet până în tălpi; ajunsese la adevărul cel mai mare: numai cine îl găseşte pe Dumnezeu poate să-l ducă oamenilor. Numai văzându-l pe Cristos în Biserica sa, unul poate într-adevăr să ia asupra sa acel popor al lui Dumnezeu, de atâtea ori persecutat. Şi Cristos era acolo, în tabernacol, aproape de toţi, trebuia doar să se aibă curajul de a merge să-l viziteze.

Metoda sa pastorală a început de acolo, a-l redescoperi pe Cristos în Euharistie, drept centru al vieţii noastre, al comunităţii noastre, al activităţii noastre apostolice. „A euharistiza” a fost termenul creat cu propunerea de a implica toate grupurile ecleziale şi sociale în această mare operă. Ca în sfântul Paul, peniţa şi predica au fost armele sale cele mai incisive. A întemeiat revista „Grăuntele de nisip” şi a dat la tipar şi nenumărate titluri pastorale şi catehetice. Între acestea, Ceea ce poate să facă un preot astăzi a devenit lectură obişnuită în toate seminariile timpului. Mulţi păstori, formaţi în secolul trecut în Spania, dintre care unii eminenţi, ca venerabilii Rafael García sau Luis Zambrano, atâţia martiri în persecuţie, au luat din acest izvor.

Şi iată minunea: parohiile încredinţate îngrijirii sale reînfloreau, grupurile laicale pe care le organiza se coordonau ca o adevărată mişcare apostolică ce implica o parohie după alta, atât în Spania cât şi în America Latină. Voind să înceapă opera, care după aceea a devenit Uniunea euharistică reparatoare, s-a adresat astfel unui grup de femei din Huelva: „Permiteţi-mi, mie care invoc de multe ori atenţia carităţii voastre în favoarea copiilor săraci şi a tuturor săracilor abandonaţi, să invoc astăzi atenţia voastră şi cooperarea voastră în favoarea celui mai abandonat dintre toţi săracii: Preasfântul Sacrament. Vă cer o pomană de afect pentru Isus din Sacrament… din iubire faţă de Maria Neprihănită şi din iubire faţă de această Inimă aşa de rău răsplătită, vă cer ca să deveniţi Marii ale acestor tabernacole abandonate”.

Era naşterea „Mariilor tabernacolelor abandonate”: după aceea s-au unit bărbaţii, copiii, preoţii, călugăriţele şi institutul secular. La Huelva, unde a fost mai întâi paroh şi apoi decan, Manuel González García a întemeiat un grup de şcoli care au titlul „Preasfânta Inimă”, care funcţionează şi astăzi.

Ajuns la Málaga, activitatea sa s-a ocupat de toate domeniile pastorale. Un gest poate să simbolizeze activitatea sa: când a fost numit episcop a organizat un prânz la care, în loc să-i invite pe cei puternici din societate, au stat la masă trei mii de copii săraci. Cei care serveau la masă erau autorităţile civile şi ecleziastice erau autorităţile civile şi ecleziastice şi episcopul care, cu zâmbetul său binevoitor, încălzea modul său de a face pastoraţie.

Seminarul a fost un alt punct nodal al alegerilor sale pastorale. A construit unul nou şi a voit să fie reînnoită şi rădăcina spirituală: „Un seminar în mod substanţial euharistic, în care Euharistia să fie: în ordinea pedagogică, stimulentul cel mai eficace; în cea ştiinţifică, primul maestru şi prima materie de învăţământ; în cea disciplinară, inspectorul cel mai vigilent; în cea ascetică, modelul cel mai viu; în cea economică, o mare providenţă; în cea arhitectonică, piatra unghiulară”.

Dacă în formarea noilor comunităţi şi a noilor păstori Manuel González García a continuat tradiţia sfântului Paul, acceptarea crucii a venit să marcheze fără îndoială paralela pe care am schiţat-o între cei doi apostoli. Ca sfântul Paul, părintele Manuel a trebuit să înfrunte persecuţia. Málaga a fost dur marcată de luptele mişcărilor anticlericale. În 1931 palatul episcopal a fost incendiat, în mod incredibil toţi au reuşit să iasă nevătămaţi pe o uşă secundară. Episcopul, curajos în faţa celor violenţi, a fost constrâns să se îndepărteze de teamă ca represaliile să nu cadă asupra celor pe care-i primea. Timp de şase luni a fost găzduit de episcopul de Gibilterra. După ce a încercat în mod inutil întoarcerea la Málaga, González García a condus dieceza de la Ronda şi de la Madrid, până când Sfântul Scaun i-a cerut să renunţe şi să asume un alt sediu mai puţin periculos.

Pentru el au fost ani de durere foarte mare, cu o ţară literalmente în flăcări şi unde sacrilegiile erau în număr de mii. Dictând ultimele sale voinţe, a scris: „Cer să fiu înmormântat aproape de un tabernacol, pentru ca oasele mele, după moartea mea, precum limba mea şi peniţa mea în timpul vieţii, să le spună mereu celor care trec: Aici este Isus! Este aici! Nu-l lăsaţi abandonat!”.

De Javier Carnerero Peñalver

Postulator

(După L’Osservatore Romano, 14 octombrie 2016)

lodovico-pavoniPărinte al tinerilor: Lodovico Pavoni preot brescian

Viaţa umană şi sacerdotală a lui Lodovico Pavoni se inserează bine în anul jubiliar, pentru că fondatorul Fiilor Mariei Neprihănite a fost un martor autentic al milostivirii şi al duioşiei lui Dumnezeu faţă de tinerele generaţii.

Născut la Brescia la 11 septembrie 1784 dintr-o familie nobilă, care avea palat şi terenuri şi la Alfianello, a trăit într-o perioadă caracterizată de profunde schimbări politice şi sociale: de la Revoluţia franceză la Risorgimento. Din perioada copilăriei şi adolescenţei se aminteşte spiritul său de evlavie, sensibilitatea sa faţă de cei nevoiaşi, atenţia sa faţă de copiii săraci, inteligenţa sa vie şi ascuţită.

La vârsta de 19 ani, răspunzând la chemarea Domnului, s-a orientat spre preoţie şi a fost hirotonit la 21 februarie 1807. S-a remarcat imediat prin dedicarea sa pentru tineri, mai ales pentru cei mai săraci. În 1812 pentru ei („pei poverelli”) a deschis un oratoriu, unde a adunat până la 250 cu vârsta de peste 12 ani. În acelaşi an a fost ales ca secretar al episcopului de Brescia, Gabrio Maria Nava, care i-a încredinţat şi conducerea învăţăturii creştine date săracilor în Domul nou.

Dându-şi seama că oratoriul nu era suficient pentru mulţi dintre aceşti tineri, fără familie şi exploataţi la muncă, părintele Pavoni a împărtăşit episcopului propriile preocupări. Astfel, în 1818 acesta i-a obţinut numirea de canonic al catedralei şi i-a încredinţat rectoria bazilicii „Sfântul Barnaba”, astăzi Auditorium citadin.

Aici, în fostul convent augustinian aproape de biserică, între 1818 şi 1821 se naşte Institutul „Sfântul Barnaba”, unde Pavoni a primit adolescenţii şi tinerii în stare de necesitate mai mare, într-un loc care a devenit pentru ei familie şi loc de educaţie la viaţă, la credinţă şi la muncă. Pentru ei a deschis unsprezece laboratoare, care se pot considera primele şcoli profesionale despre care se ştie. Printre arte, cea mai importantă a fost tipografia, pornită în 1821 şi considerată prima şcoală grafică din Italia. Alături de ea Pavoni a constituit o editură cu care a contribuit la răspândirea presei bune (aici se află rădăcinile editurii Àncora, a congregaţiei Pavonienilor).

Institutul sau „Colegiul de arte” Sfântul Barnaba reunea pentru prima dată aspectul educativ, cel asistenţial şi cel profesional. Conştient că faţă de tineri Domnul are o predilecţie, Pavoni a conceput cu privire la ei, cu privire la cei mai marginalizaţi, „cele mai frumoase speranţe”. Din experienţa sa şi din înţelepciunea sa pedagogică au provenit câteva sfaturi care rămân de actualitate extraordinară.

În timpul holerei din 1836 Pavoni a deschis casa pentru copiii rămaşi orfani din cauza epidemiei, aşa încât a dublat numărul tinerilor găzduiţi. S-a gândit şi la ţărani şi a cumpărat fostul convent franciscan din Saiano in Franciacorta, la cincisprezece kilometri de Brescia, pentru a face din ea o şcoală agricolă. În 1841 a primit în institut şi pe surdomuţi. La 3 iunie era decorat de împăratul Austriei Ferdinand I cu medalia de cavaler al coroanei de fier.

Pentru sprijinul şi pentru continuitatea institutului, părintele Lodovico de mult timp cultiva gândul să formeze cu tinerii săi cei mai fervenţi „o congregaţie călugărească”. După ce a obţinut lăudarea scopului congregaţiei, cu decretul din 31 martie 1843 din partea Papei Grigore al XVI-lea, la 9 decembrie 1846 a venit în sfârşit aprobarea imperială.

Pavoni, după ce la 29 noiembrie şi-a dat în mod formal demisia din capitlul catedralei, la 8 decembrie 1847 a depus voturile călugăreşti în noua congregaţie, în care fraţii laici erau direct inseraţi cu preoţii în aceeaşi misiune educativă.

În ziua de după izbucniri celor Zece Zile de la Brescia, părintele Lodovico i-a însoţit pe jos şi sub ploaie pe tinerii săi la dealul Saiano, pentru a-i salva de violenţele şi de pericolele cauzate de revolta împotriva austriecilor. Pe acest drum a contractat o bronhopneumonie, care l-a dus la moarte în zorii zilei de 1 aprilie 1849, în Duminica Floriilor, ultima dintre cele Zece Zile. Încă nu avea 65 de ani şi numai de câteva luni a putut să înceapă unei Congregaţii călugăreşti, care după moartea sa a întâlnit dificultăţi însemnate înainte de a se putea consolida şi extinde.

Spiritualitatea lui Pavoni este strâns legată de misiune. Subliniază paternitatea divină, văzută ca Providenţă, şi omenitatea lui Cristos, care îi îndrăgeşte pe cei mici şi pe cei săraci. Recunoaşte în Maria Neprihănită ocrotitoarea operei sale. Se întemeiază pe simplitate şi pe umilinţă, care devin slujire, duioşie şi paternitate faţă de cei din urmă. Valorizează munca, trăită ca mijloc de sfinţenie.

La 5 iunie 1947, Pius al XII-lea a dat decretul cu privire la trăirea eroică a virtuţilor, în care Lodovico este numit „un alt Filip Neri… precursor al sfântului Ioan Bosco… perfect emulator al sfântului Iosif Cottolengo”. La 14 aprilie 2002, Ioan Paul al II-lea l-a proclamat fericit, fixând comemorarea liturgică la 28 mai.

Treptat ce studiile istorice înaintează, figura şi opera părintelui Lodovico se evidenţiază în manieră semnificativă. Tot mai unanim îi este recunoscut un rol de iniţiator şi precursor în domeniul pedagogic. Pavoni a început, în Italia, formarea profesională. Cu întemeierea institutului el a realizat o intervenţie inovatoare, care unea aspectul asistenţial, cel educativ şi cel profesional. A conjugat activitatea educativă cu cea de muncă; munca, şi nu numai studiul, a devenit mijloc educativ. După el, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în secolul al XX-lea, alte figuri de educatori şi de fondatori, între care înainte de toate don Bosco, au dezvoltat aceste aspecte şi opera lor a avut succes şi rezonanţă vastă; dar toţi, în moduri diferite, sunt debitori ai intuiţiilor şi ai realizărilor lui Pavoni.

Congregaţia călugărească întemeiată de el a continuat în timp opera sa educativă şi călugărească în favoarea tinerilor, mai ales a celor mai săraci şi nevoiaşi, şi a surzilor; şi astăzi extinde carisma părintelui Pavoni în multe oraşe din Italia, în Brazilia, în Spania, în Eritreea, în Columbia, în Mexic, în Filipine şi în Burkina Faso.

De Lorenzo Agosti

(După L’Osservatore Romano, 14 octombrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.