Categorii

Sfântul Ștefan 2019: o istorie de sânge care continuă

Au situat-o în calendar imediat după Crăciun care, într-adevăr, nu este chiar sărbătoare în întregime lumini, cadouri şi mese cu care suntem obișnuiți, dacă ne gândim la acea naștere într-un spațiu de noroc, la însoțirea însângerată a măcelului nou-născuților din Betleem, la „status”-ul de refugiaţi în Egipt al familiei lui Isus. Evocăm desigur pe sfântul diacon Ștefan şi rândurile pe care le vom citi chiar în liturgia din 26 decembrie, scrise de evanghelistul Luca în a doua sa operă: „şi, scoțându-l afară din cetate, aruncau cu pietre asupra lui… Şi, în timp ce îl loveau cu pietre, Ștefan a strigat, zicând: «Doamne Isuse, primeşte sufletul meu!» şi, spunând acestea, a adormit în Domnul” (Fap 7,58-60). O moarte modelată desigur după aceea a lui Cristos care la fel i-a iertat pe cei care-l răstigneau şi l-a invocat pe Tatăl pentru ca să primească viaţa sa şi duhul său.

Ştim şi că istoria lui Ștefan nu aparține unui trecut de acum îndepărtat pentru că ea se repetă astăzi în diferite regiuni ale planetei noastre, aşa cum a fost pe atunci replicată de acea serie numeroasă de martiri pe care Apocalipsul îi prezintă defilând în faţa tronului divin şi a Mielului Cristos, „o mulțime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate națiunile, triburile, popoarele şi limbile… îmbrăcați cu haine albe şi cu ramuri de palmier în mâini” (7,9). La 11 decembrie, în timpul audienței de miercuri, papa Francisc a comentat acea experienţă radicală astfel: „Martiriul este aerul vieţii unui creştin, al unei comunităţi creştine. Mereu vor exista martiri printre noi: acesta este semnalul că mergem pe drumul lui Isus”.

Am vrea, așadar, să propunem o scurtă istorie a persecuției conform Bibliei, pornind chiar de la însuși glasul lui Cristos: „Fericiți cei persecutați pentru dreptate, pentru că a lor este împărăția cerurilor. Fericiți sunteți când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, mințind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucurați-vă şi tresăltați de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri; căci tot aşa i-au persecutat pe profeții dinaintea voastră” (Mt 5,10-12). Acestea care sunt ultimele două „fericiri” din predica de pe munte îndreaptă, de fapt, o dublă privire spre istoria biblică. Se îndreaptă înainte de toate spre trecut când profeții erau supuși la contestări feroce din partea acelei puteri pe care ei o sfidau pentru a afirma adevărul şi dreptate. Să ne gândim, de exemplu, la Ilie şi la atacul sistematic pe care i-l va rezerva regina Isabela pentru a-l reduce la tăcere. Sau la Amos, contestat şi de preotul oficial Amasia, sau la Ieremia a cărui viaţă chinuită va fi evocată autobiografic în paginile din cartea sa denumite drept „confesiuni”. Să ne gândim la destinul ultimului dintre profeți, Ioan Botezătorul, a cărui glas fremătat („Nu-ți este permis!”) şi a cărui existență sunt eliminate de puterea samavolnică a regelui Irod Antipa. Însuși Ștefan citat de noi, mai înainte de a pecetlui cu sânge credinţa sa, va acuza sinedriul cu aceste cuvinte vehemente: „Pe care dintre profeți nu i-au persecutat părinţii voștri? Ei i-au ucis pe cei care vesteau dinainte despre venirea Celui Drept, pe care voi, acum, l-aţi trădat şi l-aţi ucis” (Fap 7,52).

Însă privirea lui Cristos se îndreaptă şi spre viitorul său şi al nostru, cel al Bisericii. De fapt, El, în „discursul misionar” nu va ezita să schițeze un portret sever şi nu îndulcit al destinului care-l aşteaptă pe discipolul său fie în cadrul familiei sale fie în comunitatea sa naţională şi religioasă. Asemenea oilor în mijlocul lupilor, credincioşii vor vedea în jurul lor ridicându-se o rece cortină de ură, de respingere, de criminalizare care îi va constrânge la fugă şi la purtarea crucii până la martiriu pentru fidelitatea faţă de Evanghelie (Mt 10,16-23). Va fi lungă lista persecuțiilor pe care Faptele Apostolilor o înregistrează pentru comunitatea creştină de la începuturi, ai cărei conducători, apostolii, sunt adesea târâți în faţa tribunalelor, biciuiți, încarcerați şi uneori chiar uciși. Va fi semnificativă soarta sfântului Paul. El care a fost persecutor al Bisericii – aşa cum mărturiseşte adesea în scrisorile sale – va deveni un persecutat din cauza lui Cristos, constrâns să facă apel la casația supremă imperială romană unde, însă, va găsi sentința de moarte, aşa cum ne informează tradiția antică.

Fidelitatea faţă de propria credinţă, faţă de dreptate şi faţă de coerență transformă, deci, „martorul” în „martir” (aşa cum se ştie, acest ultim cuvânt grec are întocmai valoarea de „martor”). Figura pe care o ia ca exemplu este aceea a Martirului prin excelență, Cristos. Existenţa sa este supusă unei presiuni continue, opera sa şi cuvântul său sunt contestate, faza ultimă a vieţii sale este într-un proces şi într-o execuție capitală. Însă, ca şi sămânța care moare în pământ, El este destinat pe această cale să aducă rod de mântuire. Pentru aceasta persecuțiile aspre ale celor drepți, descrise de Apocalips de care aminteam mai sus, au ca țintă gloria cerească şi viaţa veșnică în Ierusalimul nou şi perfect.

Concludem cu două glasuri mai apropiate de timpurile noastre, antitetice între ele (unul agnostic, celălalt preot pasionat), aşa cum sunt aparent opuse declarațiile lor, şi totuşi în realitate convergente. Pe de o parte, scriitorul francez Albert Camus, în culegerea de relatări Căderea (1956), se adresa astfel martorilor autentici: „Martirilor, trebuie să alegeți între a fi uitaţi, luați în râs sau reduși la instrumente. Cât priveşte să fiți loviți: asta niciodată”. În realitate înțelegerea, ba chiar, necesitatea lor este afirmată de părintele Primo Mazzolari şi pentru Biserica de astăzi: „Un grup de oameni liberi şi conștienți până la martiriu este noutatea cea mai revoluționară pe care o poate aștepta prezentul”.

(După agenția SIR, 26 decembrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.