Categorii

Sfânta Treime – Anul C

Prov 8,22-31; Rom 5,1-5; In 16,12-15

După ce ne-a readus în actualitate misterele mântuirii, de la naşterea lui Isus la Betleem şi până la coborârea Duhului Sfânt, la Rusalii, Liturgia Bisericii ne propune astăzi spre meditare marele mister al credinţei noastre: Preasfânta Treime. Un mister al harului şi al tuturor darurilor şi, totodată, misterul vieţii intime a lui Dumnezeu.

Preasfânta Treime este un mister despre care cu greu se poate vorbi, deoarece a vorbi despre Sfânta Treime înseamnă a vorbi despre întreaga acţiune a lui Dumnezeu înfăptuită de-a lungul istoriei salvifice; înseamnă, totodată, a vorbi despre unitatea care există între cele trei persoane divine: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Sfântul Augustin, încercând să explice legătura dintre persoanele trinitare, spunea: „Să luăm timpul: el este format din prezent, trecut şi viitor. Prezentul nu este nici trecut, nici viitor; trecutul nu este nici prezent şi nici viitor; viitorul nu este nici prezent şi nici trecut. Şi totuşi, poate spune cineva că toate acestea la un loc nu formează acelaşi lucru? La fel şi în ceea ce priveşte viaţa Sfintei Treimi: există un singur Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, însă fiecare persoană acţionează în modul său specific, în numele aceluiaşi Dumnezeu”.

Sfântul Paul le spunea corintenilor: „Există mai multe daruri, însă un singur Duh; există mai multe slujiri, însă un singur Domn; există mai multe lucruri, dar un singur Dumnezeu care lucrează în toţi” (1Cor 12,4-6).

Sfântul Atanasiu spunea că Biserica vesteşte un singur Dumnezeu care este peste toate, prin toţi şi în tot. Peste toate ca Tatăl – principiu şi origine a tot ce există; prin toţi, prin Cuvântul său care s-a făcut om; în tot, în Duhul Sfânt.

De ce îi atribuim Sfintei Treimi substantivul „mister”? Când vorbim de mister ne referim la ceva ce este de neînţeles, de necuprins. Este foarte adevărat că Dumnezeu nu poate fi definit, nu poate fi cuprins într-o reprezentare. Cu toate acestea, Dumnezeu ni se revelează treptat, atât cât mintea omului poate înţelege. Astfel, vedem cum Biblia trasează o linie a acţiunii lui Dumnezeu în viaţa omului, cum acesta i se descoperă, ajutându-l să-l înţeleagă şi să-l urmeze.

Textele pe care Liturghia ni le propune astăzi pot fi un bun ajutor în modul nostru de a participa la această viaţă trinitară. Prima lectură, luată din Cartea Proverbelor, ne prezintă Înţelepciunea divină care a stat alături de Dumnezeu atunci când a fost creată lumea, existând înainte ca aceasta să ia fiinţă. Majoritatea exegeţilor sunt de părere că această Înţelepciune este Cuvântul care a fost trimis în mijlocul oamenilor pentru a fi un exemplu viu, pentru a da mărturie prin fapte şi cuvinte despre măreţia şi bunătatea lui Dumnezeu.

În a doua lectură, sfântul Paul le vorbeşte romanilor despre credinţa în Isus Cristos, imaginea Tatălui, care ne-a justificat, adică ne-a făcut părtaşi, prin patima, moartea şi învierea sa, la viaţa harului, adică la acea speranţă a gloriei lui Dumnezeu. Acest har reprezintă, pentru creştini, portiţa prin care putem pătrunde şi participa la viaţa Sfintei Treimi. Noi ştim că prin Botez am fost primiţi în Biserică – comunitatea celor care cred – şi, totodată, am dobândit harul sfinţitor care ne conduce spre gloria lui Dumnezeu. Referitor la acest har, sfântul Ioan Maria Vianney spunea că reprezintă acea luminiţă care este aprinsă în sufletul celui botezat odată cu primirea sacramentului Botezului, având ca scop luminarea drumului nostru spre viaţa veşnică. Datoria noastră este aceea de a o păstra mereu aprinsă. În caz contrar, ea se va stinge şi vom rămâne în întuneric. Această expresie implică atât păcatul, despre care ştim că are cea mai mare influenţă în întuneric, cât şi dezorientarea, incertitudinea, neîncrederea.

Harul lui Dumnezeu este prezent în sufletul omului drept într-un mod atât de profund ca într-un templu. De aceea ne-am rugat la începutul sfintei Liturghii: „Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi!”. Să încercăm să păstrăm mereu aprinsă în sufletele noastre această luminiţă a harului! Şi cum putem face acest lucru, dacă nu cu ajutorul Duhului Sfânt, despre care ne vorbeşte în evanghelia de astăzi sfântul Ioan? Acest paragraf evanghelic ni-l prezintă pe Cristos înconjurat de apostoli, în cadrul Cinei de taină. El încearcă să le explice ucenicilor evenimentele care urmau să se întâmple. Aceştia însă nu înţelegeau ce voia să le spună Cristos. De aceea, el le spune: „Când va veni el, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul”. Astfel, justificaţi fiind de Cristos, călăuziţi fiind de Duhul adevărului, să ne lăsăm purtaţi spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, care reprezintă scopul suprem al fiecărui om.

Dar cum pot participa la această bucurie cei care nu-l cunosc pe Dumnezeu? La această întrebare ne răspunde Psalmul 8. Acest frumos imn de laudă pictează, în modul cel mai splendid, chipul Creatorului oglindit în creaţie: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul!” Apoi, psalmistul continuă cu relatarea frumuseţilor creaţiei: cerurile, luna şi stelele, animalele, marea, tot ce străbate căile apelor etc. Omul este aşezat în centrul acestui frumos peisaj: „Ce este omul, că te gândeşti la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă?” Cartea Înţelepciunii ne spune: „Deşerţi sunt, din fire, toţi oamenii care n-au ştiut, plecând de la bunătăţile văzute, să vadă pe Cel care este…” Privind în jurul nostru şi văzând realităţile care ne înconjoară, nu putem rămâne indiferenţi. Omul s-a simţit tot timpul inferior unei forţe net superioare fiinţei lui. În subconştientul lui şi-a dat seama că depinde de o forţă superioară, căreia i-a dat numeroase nume şi interpretări. Ce este omul fără Dumnezeu? Ce este omul fără ceea ce îl înconjoară? Luaţi-l pe Dumnezeu din creaţie şi… nu va mai rămâne nimic! Dumnezeu fără creaţie poate exista, creaţie fără Dumnezeu, mă îndoiesc!

La una dintre orele de religie, profesorul ne-a explicat simbolistica poziţiei mâinii atunci când facem semnul Sfintei Cruci. Referindu-se la fraţii noştri ortodocşi, spunea că cele trei degete unite vertical reprezintă unitatea celor trei persoane trinitare, iar cele două degete „plecate” îi reprezintă pe Adam şi Eva care-l adoră pe Dumnezeu întreit. O interpretare oarecum simplă, însă cu un substrat foarte bogat. Atitudinea omului în faţa acestui mare mister nu trebuie să fie umbrită de acapararea a cât mai multe cunoştinţe, ci trebuie să fie una de adoraţie, pentru că numai în inima smerită Dumnezeu îşi revelează măreţia iubirii sale. Rodul iubirii trinitare este creaţia şi, implicit, omul.

De aceea, să ne rugăm ca sfântul Augustin:

Doamne, atât cât am putut, atât cât tu mi-ai dat putere, te-am căutat şi am voit să înţeleg cu mintea ceea ce am crezut. Doamne Dumnezeule, unica mea speranţă, nu îngădui ca, odată obosit, să renunţ la a te mai căuta, ci inspiră-mi dorinţa de a te căuta cu o credinţă şi mai mare!

Ionuţ PAL

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.