Categorii

Sfânta Liturghie, Stadionul M. Meskhi – Tbilisi, Sâmbătă, 1 octombrie 2016

papa-georgia-liturghiaPrintre multele comori ale acestei splendide ţări se evidenţiază marea valoare a femeilor. Ele – scria sfânta Tereza a Pruncului Isus, a cărei comemorare o avem astăzi – „îl iubesc pe Dumnezeu în număr mult mai mare decât bărbaţii” (Scrieri autobiografice, Manuscris A, 66). Aici în Georgia există atâtea bunici şi mame care continuă să păstreze şi să transmită credinţa, semănată în această ţară de sfânta Nino, şi duc apa proaspătă a mângâierii lui Dumnezeu în atâtea situaţii de deşert şi conflict.

Acest lucru ne ajută să înţelegem frumuseţea a ceea ce Domnul spune astăzi în prima lectură: „După cum o mamă mângâie un copil, tot aşa vă voi mângâia” (Is 66,13). După cum o mamă ia asupra sa poverile şi trudele copiilor săi, tot aşa lui Dumnezeu îi place să ia asupra sa păcatele noastre şi neliniştile noastre; El, care ne cunoaşte şi ne iubeşte infinit, este sensibil la rugăciunea noastră şi ştie să şteargă lacrimile noastre. Privindu-ne, de fiecare dată se emoţionează şi se înduioşează, cu o iubire viscerală, pentru că, dincolo de răul de care suntem capabili, suntem mereu copiii săi; doreşte să ne ia în braţe, să ne ocrotească, să ne elibereze de pericole şi de rău. Să lăsăm să răsune în inima noastră aceste cuvinte pe care astăzi ni le adresează: „Ca o mamă, eu vă voi mângâia”.

Mângâierea de care avem nevoie, în mijlocul evenimentelor tulburi ale vieţii, este tocmai prezenţa lui Dumnezeu în inimă. Pentru că prezenţa sa în noi este izvorul adevăratei mângâieri, care rămâne, care eliberează de rău, aduce pacea şi face să crească bucuria. Pentru aceasta, dacă vrem să trăim ca nişte mângâiaţi, trebuie să-i deschidem poarta şi să nu-l ţinem afară. Există porţile mângâierii de ţinut mereu deschise, pentru că lui Isus îi place să intre pe acolo: Evanghelia citită astăzi şi purtată mereu cu noi, rugăciunea tăcută şi adoratoare, Spovada, Euharistia. Prin aceste porţi Domnul intră şi dă un nou gust lucrurilor. Dar când poarta inimii se închide, lumina sa nu ajunge şi se rămâne în întuneric. Atunci ne obişnuim cu pesimismul, cu lucrurile care nu merg, cu realităţile care nu se vor schimb niciodată. Şi ajungem să ne închidem în tristeţe, în subteranele angoasei, singuri înlăuntrul nostru. Dacă în schimb deschidem larg porţile mângâierii, intră lumina Domnului!

Dar Dumnezeu nu ne mângâie numai în inimă; de fapt, prin profetul Isaia adaugă: „În Ierusalim veţi fi mângâiaţi” (66,13). În Ierusalim, adică în cetatea lui Dumnezeu, în comunitate: când suntem uniţi, când există comuniune între noi acţionează mângâierea lui Dumnezeu. În Biserică se găseşte mângâiere, este casa mângâierii: aici Dumnezeu doreşte să mângâie. Putem să ne întrebăm: eu, care sunt în Biserică, sunt purtător al mângâierii lui Dumnezeu? Ştiu să-l primesc pe celălalt ca oaspete şi să-l mângâi pe cel pe care-l văd obosit şi dezamăgit? Chiar şi când îndură chinuri şi închideri, creştinul este chemat mereu să reverse speranţă în cel care este resemnat, să-l reînsufleţească pe cel care este descurajat, să ducă lumina lui Isus, căldura prezenţei sale, alinarea iertării sale. Atâţia suferă, experimentează încercări şi nedreptăţi, trăiesc în nelinişte. Este nevoie de ungerea inimii, de această mângâiere a Domnului care nu elimină problemele, ci dăruieşte forţa iubirii, care ştie să poarte durerea în pace. A primi şi a duce mângâierea lui Dumnezeu: această misiune a Bisericii este urgentă. Iubiţi fraţi şi surori, să ne simţim chemaţi la aceasta: nu să ne fosilizăm în ceea ce nu merge în jurul nostru sau să ne întristăm datorită vreunui dezacord pe care-l vedem între noi. Nu face bine să ne obişnuim cu un „microclimat” eclezial închis; ne face bine să împărtăşim orizonturi largi, orizonturi deschise de speranţă, trăind curajul umil de a deschide porţile şi a ieşi din noi înşine.

Însă există o condiţie de fond pentru a primi mângâierea lui Dumnezeu, pe care Cuvântul său ne-o aminteşte astăzi: să devenim mici precum copiii (cf. Mt 18,3-4), să fim „ca un copil în braţele mamei sale” (Ps 130,2). Pentru a primi iubirea lui Dumnezeu este necesară această micime a inimii: numai fiind mici, de fapt, putem să fim ţinuţi în braţe de mama.

Cine se face mic ca un copil – ne spune Isus – „este cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Mt 18,4). Adevărata măreţie a omului constă în a se face mic în faţa lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu este cunoscut cu gânduri înalte şi mult studiu, ci cu micimea unei inimi umile şi încrezătoare. Pentru a fi mari în faţa Celui Preaînalt nu trebuie să acumulăm onoruri şi prestigiu, bunuri şi succesuri pământeşti, ci să ne golim de noi înşine. Copilul este tocmai cel care nu are nimic de dat şi totul de primit. Este fragil, depinde de tata şi de mama. Cine se face mic ca un copil devine sărac de sine, dar bogat în Dumnezeu.

Copiii, care nu au probleme să-l înţeleagă pe Dumnezeu, au atâtea să ne înveţe: ne spun că El face lucruri mari cu acela care nu-i opune rezistenţă, cu acela care este simplu şi sincer, lipsit de duplicităţi. Ne arată asta Evanghelia, unde se fac mari minunăţii cu lucruri mici: cu puţine pâini şi doi peşti (cf. Mt 14,15-20), cu un grăunte de muştar (cf. Mc 4,30-32), cu un bob de grâu care moare în pământ (cf. In 12,24), cu un singur pahar de apă dăruit (cf. Mt 10,42), cu două monede mici ale unei văduve sărace (cf. Lc 21,1-4), cu umilinţa Mariei, slujitoarea Domnului (cf. Lc 1,46-55).

Iată măreţia surprinzătoare a lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu plin de surprize şi căruia îi plac surprizele: să nu pierdem niciodată dorinţa şi încrederea surprizelor lui Dumnezeu! Şi ne va face bine să ne amintim că suntem mereu şi înainte de toate fiii săi: nu stăpâni ai vieţii, ci fii ai Tatălui; nu adulţi autonomi şi autosuficienţi, ci fii care au nevoie mereu să fie luaţi în braţe, să primească iubire şi iertare. Fericite sunt comunităţile creştine care trăiesc această simplitate evanghelică genuină! Sărace în mijloace, sunt bogate în Dumnezeu. Fericiţi păstorii care nu merg pe logica succesului lumesc, ci urmează legea iubirii: primirea, ascultarea, slujirea. Fericită Biserica ce nu se încredinţează criteriilor funcţionalismului şi ai eficienţei organizatoare şi nu se îngrijeşte de propria imagine. Mică turmă iubită din Georgia, care atât de mult te dedici carităţii şi formării, primeşte încurajarea Bunului Păstor, încredinţează-te Lui care te ia pe umeri şi te mângâie!

Aş vrea să rezum aceste gânduri cu câteva cuvinte ale sfintei Tereza a Pruncului Isus, pe care o amintim astăzi. Ea ne indică „mica sa cale” spre Dumnezeu, „abandonarea copilului mic, care adoarme fără teamă în braţele tatălui său”, pentru că „Isus nu cere gesturi mari, ci numai abandonarea şi recunoştinţa” (Scrieri autobiografice, Manuscris B, 1). Însă, din păcate – scria atunci dar e adevărat şi astăzi – Dumnezeu găseşte „puţine inimi care să se abandoneze Lui fără rezerve, care să înţeleagă toată duioşia Iubirii sale infinite” (ibid.). Tânăra sfântă şi învăţătoare a Bisericii, în schimb, era expertă în „ştiinţa Iubirii” (ibid.) şi ne învaţă că „perfecta caritate constă în suportarea defectelor celorlalţi, în a nu surprins de slăbiciunile lor, în a fi edificaţi şi de cele mai mici acte de virtute care se văd practicate de ei”; ne aminteşte şi că „nu poate rămâne închisă caritatea în adâncul inimii” (Manuscris C, 12). Să cerem astăzi, toţi împreună, harul unei inimi simple, care crede şi trăieşte în forţa blândă a iubirii; să cerem să trăim cu încredere senină şi totală în milostivirea lui Dumnezeu.

_______________

SALUT LA SFÂRŞITUL SFINTEI LITURGHII

Sunt recunoscător monseniorului Pasotto pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-a adresat în numele comunităţii latine, armene şi asiro-caldee. Îl salut pe patriarhul Sako şi pe episcopii caldei, pe monseniorul Minassian şi pe cei care au venit din vecina Armenie, şi pe voi toţi, iubiţi credincioşi care proveniţi din diferite regiuni ale Georgiei. Îi mulţumesc domnului preşedinte, autorităţilor, iubiţilor prieteni din Biserica Apostolică Armeană şi din confesiunile creştine venite aici, şi în mod deosebit pe credincioşii din Biserica ortodoxă georgiană prezenţi. În timp ce vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine, asigur amintirea mea pentru voi toţi şi reînnoiesc mulţumirea mea. Didi madloba! [multe mulţumiri!].

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.