Categorii

Sfânta Liturghie şi canonizare a fericiților: John Henry Newman, Giuseppina Vannini, Maria Teresa Chiramel Mankidiyan, Dulce Lopes Pontes, Margareta Bays (duminica a XXVIII-a de peste an, 13 octombrie 2019)

„Credinţa ta te-a mântuit” (Lc 17,19). Este punctul de sosire al Evangheliei de astăzi, care ne arată drumul credinţei. În acest parcurs de credinţă vedem trei etape, semnalate de leproșii vindecați, care invocă, merg şi mulţumesc.

Înainte de toate, a invoca. Leproșii se aflau într-o condiție teribilă, nu numai datorită bolii care, răspândită şi astăzi, trebuie combătută cu toate eforturile, ci datorită excluderii sociale. În timpul lui Isus erau considerați necurați şi ca atare trebuiau să stea izolați, deoparte (cf. Lev 13,46). De fapt vedem că, atunci când merg la Isus, „se opresc la distanță” (cf. Lc 17,12). Însă, deşi condiția lor îi pune deoparte, îl invocă pe Isus, spune Evanghelia, „cu glas tare” (v. 13). Nu se lasă paralizați de excluderile oamenilor şi strigă către Dumnezeu, care nu exclude pe nimeni. Iată cum se scurtează distanțele, cum se ridică din singurătate: nu închizându-se în ei înșiși şi în propriile regrete, nu gândindu-se la judecățile celorlalți, ci invocându-l pe Domnul, pentru că Domnul ascultă strigătul celui care este singur.

Ca acei leproși, şi noi avem nevoie de vindecare, toţi. Avem nevoie să fim vindecați de neîncrederea în noi înșine, în viaţă, în viitor; de multe frici; de viciile ale căror sclavi suntem; de atâtea închideri, dependențe şi alipiri: de jocuri, de bani, de televizor, de celular, de judecata celorlalți. Domnul eliberează şi vindecă inima, dacă îl invocăm, dacă îi spunem: „Doamne, eu cred că poți să mă vindeci; vindecă-mă de închiderile mele, eliberează-mă de rău şi de frică, Isuse”. Leproșii sunt primii, în această Evanghelie, care invocă numele lui Isus. Apoi vor face asta şi un orb şi un răufăcător pe cruce: oameni nevoiași invocă numele lui Isus, care înseamnă Dumnezeu mântuiește. Îl cheamă pe Dumnezeu pe nume, în mod direct, spontan. A chema pe nume este semn de confidență, şi Domnului îi place. Credinţa crește astfel, cu invocația încrezătoare, ducând la Isus ceea ce suntem, cu inimă deschisă, fără a ascunde mizeriile noastre. Să invocăm cu încredere în fiecare zi numele lui Isus: Dumnezeu mântuiește. Să repetăm: înseamnă a ne ruga, a spune „Isuse” înseamnă a ne ruga. Rugăciunea este poarta credinţei, rugăciunea este medicamentul inimii.

Al doilea cuvânt este a merge. Este a doua etapă. În scurta Evanghelie de astăzi apar circa zece verbe de mișcare. Dar impresionează mai ales faptul că leproșii nu sunt vindecați atunci când stau pe loc în faţa lui Isus, ci după aceea, în timp ce merg: „În timp ce mergeau, s-au curățat”, spune Evanghelia (v. 14). Sunt vindecați mergând la Ierusalim, adică în timp ce înfruntă un drum în urcuș. Pe drumul vieţii suntem curățați, un drum care adesea este în urcuș, deoarece conduce spre înalt. Credinţa cere un drum, o ieșire, face minuni dacă ieşim din certitudinile noastre acomodante, dacă lăsăm porturile noastre asiguratoare, cuiburile noastre confortabile. Credinţa se măreşte cu dăruirea şi crește cu riscul. Credinţa înaintează atunci când mergem înainte echipați cu încredere în Dumnezeu. Credinţa avansează prin paşi umili şi concreți, aşa cum au fost umili şi concreți drumul leproșilor şi baia lui Naaman în fluviul Iordan (cf. 2Re 5,14-17). Aşa este şi pentru noi: înaintăm în credinţă cu iubirea umilă şi concretă, cu răbdarea zilnică, invocându-l pe Isus şi mergând înainte.

Există un alt aspect interesant pe drumul leproșilor: se mișcă împreună. „Mergeau” şi „au fost curățați”, spune Evanghelia (v. 14), mereu la plural: credinţa înseamnă şi a merge împreună, niciodată singuri. Însă, odată vindecați, nouă merg pe cont propriu şi numai unul se întoarce pentru a mulţumi. Atunci Isus exprimă toată amărăciunea sa: „Ceilalți unde sunt?” (v. 17). Aproape pare că El cere cont de ceilalți nouă de la unicul care s-a întors. Este adevărat, este misiunea noastră – a noastră care suntem aici ca să „facem Euharistie”, adică să mulțumim –, este misiunea noastră să ne îngrijim de cel care a încetat să meargă, de cel care a rătăcit drumul: suntem păzitori ai fraților îndepărtați, noi toţi! Suntem mijlocitori pentru ei, suntem responsabili pentru ei, adică suntem chemaţi să răspundem de ei, să-i luăm la inimă. Vrei să crești în credinţă? Tu, care astăzi eşti aici, vrei să crești în credinţă? Îngrijește-te de un frate îndepărtat, de o soră îndepărtată.

A invoca, a merge şi a mulţumi: este ultima etapă. Numai celui care mulțumește Isus îi spune: „Credinţa ta te-a mântuit” (v. 19). Nu este numai sănătos, este şi mântuit. Asta ne spune că punctul de sosire nu este sănătatea, nu este faptul de a ne simți bine, ci întâlnirea cu Isus. Mântuirea nu înseamnă a bea un pahar de apă pentru a fi în formă, înseamnă a merge la izvor, care este Isus. Numai El eliberează de rău şi vindecă inima, numai întâlnirea cu El mântuiește, face viaţa deplină şi frumoasă. Când îl întâlnim pe Isus se naște în mod spontan acel „mulţumesc”, pentru că descoperim lucrul cel mai important din viaţă: nu a primi un har sau a rezolva un necaz, ci a-l îmbrățișa pe Domnul vieţii. Şi acesta este lucrul cel mai important din viaţă: a-l îmbrățișa pe Domnul vieţii.

Este frumos a vedea că acel om vindecat, care era un samaritean, exprimă bucuria cu toată ființa sa: îl preamărește pe Dumnezeu cu glas tare, se prosternă, mulțumește (cf. v. 15-16). Culmea drumului de credinţă este a trăi aducând mulțumire. Putem să ne întrebăm: noi care avem credinţă, trăim zilele ca pe o povară de îndurat sau ca pe o preamărire de oferit? Rămânem centrați pe noi înșine în așteptarea de a cere următorul har sau găsim bucuria noastră în a aduce mulțumire? Când mulțumim, Tatăl se înduioșează şi-l revarsă asupra noastră pe Duhul Sfânt. A mulţumi nu este problemă de curtoazie, de bună creștere, este problemă de credinţă. O inimă care mulțumește rămâne tânără. A spune: „Mulţumesc, Doamne” la trezire, în timpul zilei, înainte de culcare este antidotul la îmbătrânirea inimii, pentru că inima îmbătrânește şi se obișnuiește rău. Tot aşa şi în familie, între soți: a-şi aminti să spună mulţumesc. Mulţumesc este cuvântul cel mai simplu şi benefic.

A invoca, a merge, a mulţumi. Astăzi îi mulțumim Domnului pentru noii sfinţi, care au mers în credinţă şi pe care îi invocăm acum ca mijlocitori. Trei dintre ei sunt surori şi ne arată că viaţa călugărească este un drum de iubire în periferiile existențiale ale lumii. Sfânta Marguerite Bays, în schimb, era o croitoreasă şi ne revelează cât este de puternică rugăciunea simplă, suportarea răbdătoare, dăruirea tăcută: prin aceste lucruri Domnul a făcut să se retrăiască în ea, în umilinţa sa, strălucirea Paștelui. Este sfințenia cotidianului, despre care vorbește sfântul cardinal Newman, care a spus: „Creștinul posedă o pace profundă, tăcută, ascunsă, pe care lumea n-o vede. […] Creștinul este bucuros, liniștit, bun, amabil, respectuos, naiv, modest; nu emite pretenţii, […] comportamentul său este aşa de departe de ostentație şi de eleganță căutată încât la prima vedere poate fi luat cu ușurință drept o persoană obişnuită” (Parochial and Plain Sermons, V, 5). Să cerem să fim aşa, „lumini gentile” în mijlocul întunericului lumii. Isuse, „rămâi cu noi şi noi vom începe să strălucim aşa cum strălucești Tu, să strălucim în aşa fel încât să fim o lumină pentru alţii” (Meditation on Christian Doctrine, VII, 3). Amin.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.