Categorii

Sfânta Liturghie şi binecuvântarea pallium-ului noilor mitropoliţi. Omilia Sfântului Părinte Francisc (Bazilica Vaticană, luni 29 iunie 2020)

În sărbătoarea celor doi apostoli ai acestui oraș, aş vrea să împărtășesc cu voi două cuvinte-cheie: unitate şi profeție.

Unitate. Celebrăm împreună două figuri foarte diferite: Petru era un pescar care petrecea zilele între vâsle şi năvoade, Paul un fariseu cult care învăța în sinagogi. Când au mers în misiune, Petru s-a adresat iudeilor, Paul păgânilor. Şi atunci când străzile lor se intersectează, au discutat în mod animat, aşa cum Paul nu se ruşinează să relateze într-o scrisoare (cf. Gal 2,11 şu). Așadar erau două persoane dintre cele mai diferite, dar se simțeau fraţi, ca într-o familie unită, unde adesea se discută dar mereu se iubește. Însă familiaritatea care îi lega nu venea din înclinații naturale, ci de la Domnul. El nu ne-a poruncit să ne plăcem, ci să ne iubim. El este cel care ne unește, fără a ne uniformiza. Ne unește în diferenţe.

Prima lectură de astăzi ne duce la izvorul acestei unităţi. Relatează că Biserica, abia născută, trece printr-o fază critică: Irod era mânios, persecuția era violentă, apostolul Iacob a fost ucis. Şi acum şi Petru este arestat. Comunitatea pare decapitată, fiecare se teme pentru propria viaţă. Şi totuşi în acest moment tragic nimeni nu fuge, nimeni nu se gândeşte să-şi salveze pielea, nimeni nu-i abandonează pe ceilalți, ci toţi se roagă împreună. Din rugăciune iau curaj, din rugăciune vine o unitate mai puternică decât orice amenințare. Textul spune că „Petru era păzit în închisoare; dar se făceau neîncetat rugăciuni de către Biserică, pentru el, la Dumnezeu” (Fap 12,5). Unitatea este un principiu care se activează cu rugăciunea, pentru că rugăciunea permite Duhului Sfânt să intervină, să deschidă la speranţă, să micşoreze distanțele, să ne țină împreună în dificultăți.

Observăm un alt lucru: în acele momente dramatice nimeni nu se plânge de rău, de persecuții, de Irod. Nimeni nu-l insultă pe Irod – şi noi suntem atât de obișnuiți să-i insultăm pe responsabili. Este inutil, şi chiar plictisitor, ca şi creştinii să irosească timpul pentru a se plânge de lume, de societate, de ceea ce nu merge. Plângerile nu schimbă nimic. Să ne amintim că plângerile sunt a doua ușă închisă Duhului Sfânt, aşa cum v-am spus în ziua de Rusalii: prima este narcisismul, a doua descurajarea, a treia pesimismul. Narcisismul te duce la oglindă, să te priveşte încontinuu; descurajarea, la plângeri; pesimismul, la întuneric, la întunecime. Aceste trei atitudini închid Duhului Sfânt uşa. Acei creştini nu învinovăţeau, ci se rugau. În acea comunitate nimeni nu spunea: „Dacă Petru ar fi fost mai atent, nu am fi în această situaţie”. Nimeni. Petru, omenește, avea motive să fie criticat, însă nimeni nu-l critica. Nu vorbeau rău despre el, ci se rugau pentru el. Nu vorbeau pe la spate, ci îi vorbeau lui Dumnezeu. Şi noi astăzi putem să ne întrebăm: „Păstrăm unitatea noastră cu rugăciunea, unitatea noastră a Bisericii? Ne rugăm unii pentru alţii?”. Ce s-ar întâmpla dacă ne-am ruga mai mult şi am murmura mai puţin, cu limba un pic tranchilizată? Ceea ce i s-a întâmplat lui Petru în închisoare: ca atunci, atâtea porți care separă s-ar deschide, atâtea lanţuri care paralizează ar cădea. Şi noi am fi uimiți, ca acea tânără care, văzându-l pe Petru la ușă, nu reușea să deschidă, dar a alergat înăuntru, uimită de bucuria de a-l vedea pe Petru (cf. Fap 12,10-17). Să cerem harul de a ști să ne rugăm unii pentru alţii. Sfântul Paul îndemna pe creştini să se roage pentru toţi şi înainte de toate pentru cei care conduc (cf. 1Tim 2,1-3). „Dar acest guvernant este…”, şi calificativele sunt atâtea; eu nu le voi spune, pentru că aceste nu este momentul şi nici locul pentru a spune calificativele care se aud împotriva guvernanților. Să-i judece Dumnezeu, dar să ne rugăm pentru guvernanți! Să ne rugăm: au nevoie de rugăciune. Este o misiune pe care Domnul ne-o încredinţează. Facem asta? Sau vorbim, insultăm, şi gata? Dumnezeu aşteaptă ca atunci când ne rugăm să ne amintim şi de cei care nu gândesc ca noi, de cei care ne-au închis ușa în faţă, de cei pe care cu greu îi iertăm. Numai rugăciunea desface lanțurile, ca lui Petru; numai rugăciunea netezeşte calea spre unitate.

Astăzi se binecuvântează pallium-urile, care sunt conferite decanului Colegiului Cardinalilor şi arhiepiscopilor mitropoliți numiți în ultimul an. Pallium aminteşte unitatea dintre oi şi păstor care, ca Isus, ia pe umeri oaia pentru a nu se mai despărți niciodată. După aceea, astăzi, conform unei frumoase tradiții, ne unim în mod special cu Patriarhia ecumenică de Constantinopol. Petru şi Andrei erau fraţi şi noi, când este posibil, ne schimbăm vizite fraterne în festivităţile respective: nu atât din gentilețe, ci pentru a merge împreună spre ținta pe care ne-o indică Domnul: unitatea deplină. Astăzi, ei n-au reuşit să vină, datorită problemei călătoriilor din cauza lui coronavirus, dar atunci când am coborât să venereze rămășițele pământești ale lui Petru, simțeam în inimă alături de mine pe fratele meu iubit Bartolomeu. Ei sunt aici, cu noi.

Al doilea cuvânt, profeție. Unitate şi profeție. Apostolii noştri au fost provocați de Isus. Petru s-a simţit întrebat: „Tu, cine spui că sunt eu?” (cf. Mt 16,15). În acel moment a înţeles că pe Domnul nu-l interesează opiniile generale, ci alegerea personală de a-l urma. Şi viaţa lui Paul s-a schimbat după o provocare a lui Isus: „Saul, Saul! De ce mă persecuți?” (Fap 9,4). Domnul l-a zdruncinat înăuntru: mai mult decât să-l facă să cadă la pământ pe drumul Damascului, a făcut să cadă prezumția sa de om religios şi cumsecade. Astfel, trufaşul Saul a devenit Paul: Paul, care înseamnă „mic”. După aceste provocări, după aceste răsturnări de viaţă urmează profețiile: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea” (Mt 16,18); şi lui Paul: „Este un vas pe care mi l-am ales ca să poarte numele meu înaintea neamurilor” (Fap 9,15). Așadar, profeția se naște atunci când ne lăsăm provocați de Dumnezeu: nu atunci când gestionăm propria liniște şi ținem totul sub control. Nu se naște din gândurile mele, nu se naște din inima mea închisă. Se naște dacă noi ne lăsăm provocați de Dumnezeu. Când Evanghelia răstoarnă certitudinile, izvorăște profeția. Numai cel care se deschide la surprizele lui Dumnezeu devine profet. Şi iată-i pe Petru şi pe Paul, profeți care văd mai în profunzime: Petru cel dintâi proclamă că Isus este „Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu” (Mt 16,16); Paul anticipă finalul propriei vieți: „De acum îmi este rezervată coroana dreptății pe care mi-o va da Domnul” (2Tim 4,8).

Astăzi avem nevoie de profeție, dar de profeție adevărată: nu de vorbăreţi care promit imposibilul, ci de mărturii că Evanghelia este posibilă. Nu folosesc manifestări miraculoase. Mie îmi provoacă durere atunci când aud proclamându-se: „Vrem o Biserică profetică”. Bine. Ce faci, de să fie profetică Biserica? Este nevoie de vieți care manifestă miracolul iubirii lui Dumnezeu. Nu putere, ci coerență. Nu cuvinte, ci rugăciune. Nu proclamații, ci slujire. Tu vrei o Biserică profetică? Începe să slujești, şi stai liniștit. Nu teorie, ci mărturie. Nu avem nevoie să fim bogaţi, ci să-i iubim pe săraci; nu să câştigăm pentru noi, ci să ne oferim pentru alţii; nu de consensul lumii, acela de a fi în ordine cu toţi – la noi se spune: „a fi în ordine cu Dumnezeu şi cu diavolul”, a fi în ordine cu toţi –; nu, asta nu este profeție. Însă avem nevoie de bucurie pentru lumea care va veni; nu de acele proiecte pastorale care par să aibă în ele propria eficiență, ca şi cum ar fi sacramente, proiecte pastorale eficiente, nu, ci avem nevoie de păstori care-şi oferă viaţa: de îndrăgostiți de Dumnezeu. Aşa l-au vestit Petru şi Paul pe Isus, ca îndrăgostiți. Petru, înainte de a fi pus pe cruce, nu se gândeşte la el ci la Domnul său şi, considerându-se nevrednic să moară ca El, cere să fie răstignit cu capul în jos. Paul, înainte de a fi decapitat, se gândeşte numai să-şi dăruiască viaţa şi scrie că vrea să fie „oferit ca jertfă” (2Tim 4,6). Aceasta este profeție. Nu cuvinte. Aceasta este profeție, profeția care schimbă istoria.

Iubiți fraţi şi surori, Isus a profeţit lui Petru: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea”. Şi pentru noi există o profeție asemănătoare. Se află în ultima carte a Bibliei, unde Isus le promite martorilor săi fideli „o pietricică albă, iar pe pietricică este scris un nume nou” (Ap 2,17). Aşa cum Domnul l-a transformat pe Simon în Petru, tot aşa ne cheamă pe fiecare dintre noi, pentru a ne face pietre vii, cu care să construiască o Biserică şi o umanitate reînnoite. Există mereu cei care distrug unitatea şi care sting profeția, însă Domnul crede în noi şi te întreabă pe tine: „Tu, vrei să fii constructor de unitate? Vrei să fii profet al cerului meu pe pământ?”. Fraţi şi surori, să ne lăsăm provocați de Isus şi să găsim curajul de a-i spune: „Da, vreau!”.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.