Categorii

Sfânta Liturghie, Piaţa Vartanants, Gyumri, sâmbătă, 25 iunie 2016

Papa-Armenia-Liturghia„Vor ridica din nou dărâmăturile de la început, vor restaura cetăţile ruinate şi dărâmate” (Is 61,4). În aceste locuri, iubiţi fraţi şi surori, putem spune că s-au realizat cuvintele profetului Isaia pe care le-am ascultat. După devastările teribile ale cutremurului, ne aflăm astăzi aici pentru a aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ceea s-a reconstruit.

Însă am putea şi să ne întrebăm: ce anume ne invită Domnul să construim astăzi în viaţă, şi mai ales: pe ce anume ne cheamă să construim viaţa noastră? Aş vrea să vă propun, încercând să răspundem la această întrebare, trei baze stabile, pe care putem edifica şi reedifica viaţa creştină, fără încetare.

Primul fundament este amintirea. Un har care trebuie cerut este acela de a şti să recuperăm amintirea, amintirea a ceea ce Domnul a făcut în noi şi pentru noi: a ne reaminti că, aşa cum spune Evanghelia de astăzi, El nu ne-a uitat, ci „şi-a amintit” (Lc 1,72) de noi: ne-a ales, ne-a iubit, ne-a chemat şi ne-a iertat; au exista mari evenimente în istoria noastră personală de iubire cu El, care trebuie reînsufleţite cu mintea şi cu inima. Dar există şi o altă amintire care trebuie păstrată: amintirea poporului. De fapt popoarele au o amintire, ca şi persoanele. Şi amintirea poporului vostru este foarte veche şi preţioasă. În glasurile voastre răsună cele ale înţelepţilor sfinţi din trecut; în cuvintele voastre este ecoul celui care a creat alfabetul vostru cu scopul de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu; în cântecele voastre se amestecă gemetele şi bucuriile din istoria voastră. Gândindu-vă la toate acestea puteţi recunoaşte cu siguranţă prezenţa lui Dumnezeu: El nu v-a lăsat singuri. Chiar şi printre adversităţi teribile, am putea spune cu Evanghelia de astăzi, Domnul a vizitat poporul vostru (cf. Lc 1,68): şi-a amintit de fidelitatea voastră faţă de Evanghelie, de primele roade ale credinţei voastre, de toţi cei care au mărturisit, chiar şi cu preţul sângelui, că iubirea lui Dumnezeu valorează mai mult decât viaţa (cf. Ps 63,4). Este frumos pentru voi să puteţi aminti cu recunoştinţă că credinţa creştină a devenit respiraţia poporului vostru şi inima amintirii sale.

Credinţa este şi speranţa pentru viitorul vostru, lumina pe drumul vieţii, şi este al doilea fundament despre care aş vrea să vă vorbesc. Există mereu un pericol, care poate face să slăbească lumina credinţei: este ispita de a o reduce la ceva din trecut, la ceva important dar care aparţine altor timpuri, ca şi cum credinţa ar fi o frumoasă carte de miniaturi care trebuie păstrată într-un muzeu. Totuşi, dacă este închisă în arhivele istoriei, credinţa îşi pierde forţa sa transformatoare, frumuseţea sa vie, deschiderea sa pozitivă faţă de toţi. În schimb credinţa se naşte şi se renaşte din întâlnirea dătătoare de viaţă cu Domnul. Ne va face bine să citim Cuvântul lui Dumnezeu şi să ne deschidem în rugăciune silenţioasă la iubirea sa. Ne va face bine să lăsăm ca întâlnirea cu duioşia Domnului să aprindă bucuria în inimă: o bucurie mai mare decât tristeţea, o bucurie care rezistă chiar şi în faţa durerii, transformându-se în pace. Toate acestea reînnoiesc viaţa, o fac liberă şi docilă faţă de surprize, promptă şi disponibilă pentru Domnul şi pentru alţii. Se poate întâmpla şi ca Isus să ne cheme să-l urmăm mai îndeaproape, să ne dăruim viaţa Lui şi fraţilor: când invită, în special pe voi tinerilor, nu vă fie frică, spuneţi-i „da”! El ne cunoaşte, ne iubeşte cu adevărat şi doreşte să elibereze inima de poverile fricii şi orgoliului. Făcându-i spaţiu Lui, devenim capabili să iradiem iubire. În acest mod veţi putea să continuaţi marea voastră istorie de evanghelizare, de care Biserica şi lumea au nevoie în aceste timpuri frământate, care sunt însă şi timpurile milostivirii.

Al treilea fundament, după amintire şi credinţă, este tocmai iubirea milostivă: pe această stâncă, pe stânca iubirii primite de la Dumnezeu şi oferite aproapelui, se bazează viaţa discipolului lui Isus. Trăind caritatea faţa Bisericii reîntinereşte şi devine atrăgătoare. Iubirea concretă este cartea de vizită a creştinului: alte moduri de prezentare pot să fie deviante şi chiar inutile, pentru că din aceasta vor şti toţi că suntem discipolii săi: dacă avem iubire unii faţă de alţii (cf. In 13,35). Suntem chemaţi înainte de toate să construim şi să reconstruim căi de comuniune, fără a înceta vreodată, să edificăm punţi de unire şi să depăşim barierele de separare. Credincioşii să dea mereu exemplu, colaborând între ei în respectul reciproc şi în dialog, ştiind că „singura competiţie posibilă între discipolii Domnului este aceea de a verifica cine este în măsură să ofere iubirea cea mai mare!” (Ioan Paul al II-lea, Omilie, 27 septembrie 2001: Insegnamenti XXIV, 2 [2001], 478).

Profetul Isaia, în prima lectură, ne-a amintit că duhul Domnului este mereu cu acela care duce vestea cea bună celor slabi, pansează rănile inimilor frânte şi îi mângâie pe cei întristaţi (cf. 61,1-2). Dumnezeu locuieşte în inima celui care iubeşte; Dumnezeu locuieşte acolo unde se iubeşte, în special unde se are grijă, cu curaj şi compasiune, de cei slabi şi de cei săraci. Este atâta nevoie de asta: este nevoie de creştini care să nu se lase doborâţi de trude şi să nu se descurajeze datorită adversităţilor, ci să fie disponibili şi deschişi, gata să slujească; este nevoie de oameni de bunăvoinţă, care de fapt şi nu numai în cuvinte să-i ajute pe fraţii şi surorile aflaţi în dificultate; este nevoie de societăţi mai drepte, în care fiecare să poată avea o viaţă demnă şi în primul rând un loc de muncă retribuit în mod egal.

Însă am putea să ne întrebăm: cum putem deveni milostivi, cu toate defectele şi mizeriile pe care fiecare le vede în sine însuşi şi în jurul său? Aş vrea să mă inspir dintr-un exemplu concret, dintr-un mare crainic al milostivirii divine, pe care am voit să-l propun atenţiei tuturor numărându-l printre învăţătorii Bisericii universale: sfântul Grigore de Nark, cuvânt şi glas al Armeniei. Este greu de găsit unul egal cu el în cercetarea mizeriilor abisale care se pot cuibări în inima omului. Însă el a pus mereu în dialog mizeriile umane şi milostivirea lui Dumnezeu, înălţând o implorare din inimă făcută din lacrimi şi încredere către Domnul, „dătătorul darurilor, bunătate prin natură […], glas de mângâiere, veste de întărire, elan de bucurie, […] duioşie imparabilă, milostivire îmbelşugată, […] sărut mântuitor” (Cartea lamentaţiunilor, 3,1), având certitudinea că „niciodată nu este umbrită de întunericul supărării lumina milostivirii [sale]” (ibid., 16,1). Grigore de Narek este un învăţător de viaţă, pentru că ne învaţă că înainte de toate este important să recunoaştem că avem nevoie de milostivire şi apoi, în faţa mizeriilor şi a rănilor pe care le percepem, să nu ne închidem în noi înşine, ci să ne deschidem cu sinceritate şi încredere Domnului, „Dumnezeu apropiat, duioşie de bunătate” (ibid., 17,2), „plin de iubire faţă de om, […] foc care consumă vreascurile păcatului” (ibid., 16,2).

În sfârşit, cu cuvintele sale aş vrea să invoc milostivirea divină şi darul de a nu înceta niciodată să iubim: Duhule Sfânt, „puternic ocrotitor, mijlocitor şi împăciuitor, noi îţi adresăm rugăciunile noastre […]. Dă-ne harul de a ne încuraja la caritate şi la fapte bune […] Duh de dulceaţă, de compasiune, de iubire faţă de om şi de milostivire, […] Tu care nu eşti altceva decât milostivire, […] ai milă de noi, Doamne Dumnezeul nostru, după marea ta milostivire” (Imn de Rusalii).

__________________

La sfârşitul acestei celebrări doresc să exprim recunoştinţă vie catholicosului Karekin al II-lea şi arhiepiscopului Minassian pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-au adresat, precum şi patriarhului Ghabroyan şi episcopilor prezenţi, preoţilor şi autorităţilor care ne-au primit.

Vă mulţumesc vouă tuturor care aţi participat, venind la Gyumri şi din diferite regiuni şi din învecinata Georgie. Aş vrea îndeosebi să salut pe cei care, cu atâta generozitate şi iubire concretă, îi ajută pe cei care se află în nevoie. Mă gândesc mai ales la spitalul din Ashotsk, inaugurat în urmă cu douăzeci şi cinci de ani şi cunoscut ca „Spitalul Papei”: născut din inima sfântului Ioan Paul al II-lea, este încă o prezenţă atât de importantă şi apropiată de cei care suferă; mă gândesc la operele duse înainte de comunitatea catolică locală, de Surorile Armene al Neprihănitei Zămisliri şi de Misionarele Carităţii ale fericitei Maici Tereza de Calcutta.

Fecioara Maria, Mama noastră, să vă însoţească mereu şi să conducă paşii tuturor pe calea fraternităţii şi a păcii.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.