Categorii

Sfânta Liturghie pentru Ziua Mondială a Tineretului, Campus Misericordiae, Cracovia, duminică, 31 iulie 2016

Papa-omilie-ZMT2016Dragi tineri, aţi venit la Cracovia pentru a-l întâlni pe Isus. Şi Evanghelia astăzi ne vorbeşte chiar despre întâlnirea dintre Isus şi un om, Zaheu, la Ierihon (cf. Lc 19,1-10). Acolo Isus nu se limitează să predice, sau să salute pe cineva, ci vrea – spune evanghelistul – să străbată oraşul (cf. v. 1). Isus, cu alte cuvinte, doreşte să se apropie de viaţa fiecăruia, să parcurgă drumul nostru până la capăt, pentru ca viaţa sa şi viaţa noastră să se întâlnească într-adevăr.

Astfel are loc întâlnirea cea mai surprinzătoare, aceea cu Zaheu, conducătorul „vameşilor”, adică al perceptorilor de taxe. Aşadar Zaheu era un bogat colaborator al ocupatorilor romani detestaţi; era un exploatator al poporului său, unul care, datorită faimei sale rele nu putea nici măcar să se apropie de Învăţător. Însă întâlnirea cu Isus îi schimbă viaţa, aşa cum a fost şi în fiecare zi poate să fie pentru fiecare dintre noi. Însă Zaheu a trebuit să înfrunte câteva obstacole pentru a-l întâlni pe Isus: n-a fost uşor, pentru el. A trebuit  să înfrunte câteva obstacole, cel puţin trei, care pot să ne spună ceva şi nouă.

Primul este statura mică: Zaheu nu reuşea să-l vadă pe Învăţător pentru că era mic. Şi astăzi putem risca să stăm la distanţă de Isus pentru că nu ne simţim la înălţime, pentru că avem consideraţie joasă de noi înşine. Aceasta este o mare ispită, care nu se referă numai la autostimă, ci atinge şi credinţa. Deoarece credinţa ne spune că noi suntem „copii ai lui Dumnezeu şi suntem cu adevărat” (1In 3,1): am fost creaţi după imaginea sa; Isus şi-a însuşit omenitatea noastră şi inima sa nu se va despărţi niciodată de noi: Duhul Sfânt doreşte să locuiască în noi; suntem chemaţi la bucuria veşnică cu Dumnezeu! Aceasta este „statura” noastră, aceasta este identitatea noastră spirituală: suntem fiii iubiţi ai lui Dumnezeu, mereu. Înţelegeţi deci că a nu ne accepta, a trăi nemulţumiţi şi a gândi negativ înseamnă a nu recunoaşte identitatea noastră cea mai adevărată: este ca şi cum ne-am întoarce în altă parte în timp ce Dumnezeu vrea să-şi îndrepte privirea sa spre mine, înseamnă a voi să stingem visul pe care El îl nutreşte pentru mine. Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, şi niciun păcat, defect sau greşeală nu-l face să-şi schimbe ideea. Pentru Isus – ne arată Evanghelia – nimeni nu este inferior şi distant, nimeni nu este nesemnificativ, ci toţi suntem preaiubiţi şi importanţi: tu eşti important! Şi Dumnezeu se bazează pe tine pentru ceea ce eşti, nu pentru ceea ce ai: în ochii săi nu valorează chiar nimic haina pe care o porţi sau celularul pe care-l foloseşti; nu-l interesează dacă eşti la modă, îl interesezi tu, aşa cum eşti, aşa. În ochii săi valorezi şi valoarea ta este inestimabilă.

Când în viaţă ni se întâmplă să ţintim în jos în loc să ţintim în sus, ne poate ajuta acest mare adevăr: Dumnezeu este fidel în iubirea faţă de noi, chiar încăpăţânat. Ne va ajuta să ne gândim că ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, că crede în noi mai mult decât credem noi în noi înşine, că „este mereu suporter” pentru noi precum cel mai ireductibil dintre suporteri. Mereu ne aşteaptă cu speranţă, şi atunci când ne închidem în tristeţile noastre, rumegând încontinuu asupra ofenselor primite şi asupra trecutului. Dar a ne afecţiona de tristeţe nu este demn de statura noastră spirituală! Ba chiar este un virus – această afecţionare de tristeţe – este un virus care infectează şi blochează totul, care închide orice uşă, care împiedică să se redemareze viaţa, să se reînceapă. În schimb, Dumnezeu este în mod încăpăţânat plin de speranţă: crede mereu că ne putem ridica şi nu se resemnează văzându-ne stinşi şi fără bucurie. Este trist a vedea un tânăr fără bucurie. Pentru că suntem mereu fiii săi iubiţi. Să ne amintim de aceasta la începutul fiecărei zile. Ne va face bine ca în fiecare dimineaţă să spunem asta în rugăciune: „Doamne, îţi mulţumesc pentru că mă iubeşti; sunt sigur că tu mă iubeşti; fă să mă îndrăgostesc de viaţa mea”. Nu de defectele mele, care trebuie corectate, ci de viaţă, care este un mare dar: este timpul pentru a iubi şi pentru a fi iubiţi.

Zaheu avea un al doilea obstacol pe calea întâlnirii cu Isus: ruşinea paralizantă. Despre asta am spus ceva aseară. Putem să ne imaginăm ce s-a întâmplat în inima lui Zaheu înainte de a urca în acel sicomor, a fost probabil o frumoasă luptă: pe de o parte o curiozitate bună, aceea de a-l cunoaşte pe Isus; pe de altă parte riscul unei impresii proaste teribile. Zaheu era un personaj public; ştia că, încercând să urce în acel copac, avea să devină ridicol în ochii tuturor, el, un conducător, un om al puterii, dar atât de detestat. Dar a depăşit ruşinea, pentru că atracţia lui Isus era mai puternică. Poate că aţi experimentat ce se întâmplă când o persoană devine atât de atrăgătoare încât să vă îndrăgostiţi de ea: atunci se poate întâmpla să se facă de bunăvoie lucruri care nu s-ar fi făcut niciodată. Ceva asemănător s-a întâmplat în inima lui Zaheu, când a simţit că Isus era aşa de important încât ar fi făcut orice lucru pentru El, pentru că El era unicul care putea să-l scoată din nisipurile mişcătoare ale păcatului şi nemulţumirii. Şi astfel ruşinea care paralizează n-a învins: Zaheu – spune Evanghelia – „a alergat înainte”, „a urcat” şi apoi, când Isus l-a chemat, „a coborât repede” (v. 4.6). A riscat şi a intrat în joc. Acest lucru este şi pentru noi secretul bucuriei: a nu stinge curiozitatea frumoasă, ci a intra în joc, pentru că viaţa nu trebuie închisă într-un sertar. În faţa lui Isus nu se poate răspunde cu un gând sau cu un simplu „mesaj”!

Dragi tineri, nu vă ruşinaţi să-i duceţi totul, în special slăbiciunile, trudele şi păcatele în Spovadă: El va şti să vă surprindă cu iertarea sa şi cu pacea sa. Nu fie frică să-i spuneţi „da” cu tot elanul inimii, să-i răspundeţi cu generozitate, să-l urmaţi! Nu lăsaţi să vi se anestezieze sufletul, ci tindeţi spre ţinta iubirii frumoase, care cere şi renunţare, şi un „nu” puternic spus dopingului succesului cu orice preţ şi drogului de a vă gândi numai la sine şi la propriile comodităţi.

După statura mică şi după ruşinea paralizantă, există un al treilea obstacol pe care Zaheu a trebuit să-l înfrunte, de data asta nu înlăuntrul său, ci în jurul său. Este mulţimea care murmură, care mai înainte l-a blocat şi apoi l-a criticat: Isus nu trebuia să intre în casa lui, în casa unui păcătos! Cât de greu este să-l primeşti cu adevărat pe Isus, cât de dur este să accepţi un „Dumnezeu, bogat în milostivire” (Ef 2,4). Vor putea să vă împiedice, încercând să vă facă să credeţi că Dumnezeu este distant, rigid şi mai puţin sensibil, bun cu cei buni şi rău cu cei răi. În schimb Tatăl nostru „face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni” (Mt 5,45) şi ne invită la curajul adevărat: a fi mai puternici decât răul iubindu-i pe toţi, chiar şi pe duşmani. Vor putea râde de voi, pentru că voi credeţi în forţa blândă şi umilă a milostivirii. Nu vă fie teamă, ci gândiţi-vă la cuvintele din aceste zile: „Fericiţi cei milostivi pentru că vor afla milostivire” (Mt 5,7). Vor putea să vă judece ca visători, pentru că voi credeţi într-o nouă umanitate, care nu acceptă ura dintre popoare, nu vede graniţele ţărilor ca pe nişte bariere şi păstrează propriile tradiţii fără egoisme şi resentimente. Nu vă descurajaţi: cu zâmbetul vostru şi cu braţele voastre deschise voi predicaţi speranţă şi sunteţi o binecuvântare pentru unica familie umană, pe care aşa de bine o reprezentaţi aici!

Mulţimea, în ziua aceea, l-a judecat pe Zaheu, l-a privit de sus în jos; în schimb Isus a făcut contrariul: a ridicat privirea spre el (v. 5). Privirea lui Isus merge dincolo de defecte şi vede persoana; nu se opreşte la răul din trecut, ci întrevede binele în viitor; nu se resemnează în faţa închiderilor, ci caută calea unităţii şi a comuniunii; în mijlocul tuturor, nu se opreşte la aparenţe, ci priveşte la inimă. Isus priveşte inima noastră, inima ta, inima mea. Cu această privire a lui Isus, voi puteţi face să crească o altă umanitate, fără a aştepta ca să vă numească „buni”, ci căutând binele prin el însuşi, bucuroşi să păstraţi inima curată şi să luptaţi paşnic pentru onestitate şi dreptate. Nu vă opriţi la suprafaţa lucrurilor şi să nu aveţi încredere în liturgiile lumeşti ale apariţiei, în machiajul sufletului pentru a părea mai buni. În schimb, instalaţi bine conexiunea mai stabilă, aceea a unei inimi care vede şi transmite binele fără a înceta. Şi acea bucurie pe care gratuit aţi primit-o de la Dumnezeu, vă rog dăruiţi-o gratuit (cf. Mt 10,8), pentru că atâţia o aşteaptă! Şi o aşteaptă de la voi.

În sfârşit să ascultăm cuvintele lui Isus spuse lui Zaheu, care par spuse înadins pentru noi astăzi, pentru fiecare dintre noi: „Coboară repede pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta” (v. 5). Coboară repede pentru astăzi trebuie să rămân cu tine. Deschide-mi uşa inimii tale. Isus îţi adresează aceeaşi invitaţie: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta”. ZMT, am putea spune, începe astăzi şi continuă mâine, acasă, pentru că acolo vrea Isus să te întâlnească de acum încolo. Domnul nu vrea să rămână numai în acest oraş frumos sau în amintirile dragi, ci doreşte să vină în casa ta, să locuiască în viaţa ta de fiecare zi: studiul şi primii ani de muncă, prieteniile şi afectele, proiectele şi visele. Cât de mult îi place ca în rugăciune toate acestea să fie aduse la El! Cât de mult speră ca printre toate contactele şi chat-urile de fiecare zi să fie pe primul loc firul de aur al rugăciunii! Cât de mult doreşte ca fiecărei zile a tale să vorbească al său Cuvânt, ca Evanghelia sa să devină a ta şi ca să fie „navigatorul” tău pe drumurile vieţii!

În timp ce îţi cere să vină în casa ta, Isus, aşa cum a făcut cu Zaheu, te cheamă pe nume. Isus, pe noi toţi, ne cheamă pe nume. Numele tău este preţios pentru El. Numele de Zaheu evoca, în limba din acel timp, amintirea lui Dumnezeu. Încredeţi-vă în amintirea lui Dumnezeu: memoria sa nu este un „disc rigid” care înregistrează şi arhivează toate datele noastre, ci memoria sa este o inimă duioasă de compasiune, care se bucură să şteargă definitiv orice urmă a noastră de rău. Să încercăm şi noi, acum, să imităm memoria fidelă a lui Dumnezeu şi să păstrăm binele pe care l-am primit în aceste zile. În tăcere să comemorăm această întâlnire, să păstrăm amintirea prezenţei lui Dumnezeu şi a Cuvântului său, să reînsufleţim în noi glasul lui Isus care ne cheamă pe nume. Astfel să ne rugăm în tăcere, comemorând, mulţumindu-i Domnului care ne-a voit şi ne-a întâlnit aici.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.