Categorii

Sfânta Liturghie pentru încheierea Jubileului Milostivirii (solemnitatea lui Cristos Regele universului, duminică 20 noiembrie 2016)

papa-inchidere-jubileuSolemnitatea Domnului nostru Isus Cristos Regele universului încoronează anul liturgic şi acest An sfânt al milostivirii. De fapt, Evanghelia prezintă regalitatea lui Cristos la apogeul operei sale de mântuire şi face asta într-un mod surprinzător. „Cristos al lui Dumnezeu, alesul, Regele” (Lc 23,35-37) apare fără putere şi fără glorie: este pe cruce, unde pare mai mult un învins decât un învingător. Regalitatea sa este paradoxală: tronul său este crucea; coroana sa este de spini; nu are un sceptru, ci îi este pusă în mână o trestie; nu poartă haine somptuoase, ci este privat de tunică; nu are inele strălucitoare la degete, ci mâinile străpunse de cuie; nu are o comoară, ci este vândut pentru treizeci de monede.

Cu adevărat împărăţia lui Isus nu este din lumea aceasta (cf. In 18,36); dar tocmai în ea, ne spune apostolul Paul în lectura a doua, găsim răscumpărarea şi iertarea (cf. Col 1,13-14). Pentru că măreţia împărăţiei sale nu este puterea conform lumii, ci iubirea lui Dumnezeu, o iubire capabilă să ajungă la orice lucru şi să-l vindece. Pentru această iubire Cristos s-a înjosit până la noi, a locuit în mizeria noastră umană, a simţit condiţia noastră cea mai infimă: nedreptatea, trădarea, abandonarea; a experimentat moartea, mormântul, iadul. În acest mod Regele nostru a mers până la marginile universului pentru a îmbrăţişa şi a mântui orice fiinţă vie. Nu ne-a condamnat, nici nu ne-a cucerit, nu a încălcat vreodată libertatea noastră, ci s-a propus cu iubirea umilă care toate le iartă, toate le speră, toate le îndură (cf. 1Cor 13,7). Numai această iubire a învins şi continuă să învingă pe marii noştri adversari: păcatul, moartea, frica.

Astăzi, iubiţi fraţi şi surori, proclamăm această victorie singulară, cu care Isus a devenit Regele veacurilor, Stăpânul istoriei: numai cu atotputernicia iubirii, care este natura lui Dumnezeu, însăşi viaţa sa, şi care nu încetează niciodată (cf. 1Cor 13,8). Cu bucurie împărtăşim frumuseţea de a-l avea ca rege al nostru pe Isus: domnia sa de iubire transformă păcatul în har, moartea în înviere, frica în încredere.

Însă ar fi puţin lucru a crede că Isus este Regele universului şi centru al istoriei, fără a-l face să devină Stăpânul vieţii noastre: toate acestea sunt zadarnice dacă nu-l primim personal şi dacă nu primim şi modul său de a domni. Ne ajută în asta personajele pe care le prezintă Evanghelia de astăzi. În afară de Isus, apar trei figuri: poporul care priveşte, grupul care stă lângă cruce şi un răufăcător răstignit alături de Isus.

Înainte de toate, poporul: Evanghelia spune că „stătea şi privea” (Lc 23,35): nimeni nu spune un cuvânt, nimeni nu se apropie. Poporul stă departe, ca să privească ce anume se întâmplă. Este acelaşi popor care pentru propriile necesităţi se îngrămădea în jurul lui Isus, şi acum stă la distanţă. În faţa circumstanţelor vieţii sau a aşteptărilor noastre nerealizate, şi noi putem avea ispita de a sta la distanţă de regalitatea lui Isus, de a nu accepta până la capăt scandalul iubirii sale umile, care nelinişteşte eu-l nostru, care incomodează. Se preferă mai degrabă să se rămână la fereastră, să se stea deoparte, decât să se apropie şi să se devină aproapele. Însă poporul sfânt, care îl are pe Isus ca Rege, este chemat să urmeze calea sa de iubire concretă; să se întrebe, fiecare în orice zi: „ce anume îmi cere iubirea, unde mă îndreaptă? Ce răspuns îi dau lui Isus cu viaţa mea?”.

Există un al doilea grup, care cuprinde diferite personaje: conducătorii poporului, soldaţii şi un răufăcător. Toţi aceştia îşi bat joc de Isus. Îi adresează aceeaşi provocare: „Să se salveze pe sine!” (cf. Lc 23,35.37.39). Este o ispită mai rea decât aceea a poporului. Aici îl ispitesc pe Isus, aşa cum a făcut diavolul la începuturile Evangheliei (cf. Lc 4,1-13), pentru ca să renunţe să domnească în maniera lui Dumnezeu, ci s-o facă după logica lumii: să coboare de pe cruce şi să-i înfrângă pe duşmani! Dacă este Dumnezeu, să demonstreze putere şi superioritate! Această ispită este un atac direct la adresa iubirii: „salvează-te pe tine însuţi” (v. 37.39); nu pe alţii, ci pe tine însuţi. Să prevaleze eu-l cu forţa sa, cu gloria sa, cu succesul său. Este ispita cea mai teribilă, prima şi ultima din Evanghelie. Însă în faţa acestui atac la adresa propriului mod de a fi Isus nu vorbeşte, nu reacţionează. Nu se apără, nu încearcă să convingă, nu face o apologetică a regalităţii sale. Mai degrabă continuă să iubească, iartă, trăieşte momentul încercării după voinţa Tatălui, fiind sigur că iubirea va aduce rod.

Pentru a primi regalitatea lui Isus suntem chemaţi să luptăm împotriva acestei ispite, să ne îndreptăm privirea spre Cel Răstignit, pentru a-i deveni tot mai fideli. În schimb de câte ori, şi printre noi, s-au căutat siguranţele satisfăcătoare oferite de lume. De câte ori am fost ispitiţi să coborâm de pe cruce. Forţa de atracţie a puterii şi a succesului a părut o cale uşoară şi rapidă pentru a răspândi Evanghelia, uitând grabnic cum lucrează împărăţia lui Dumnezeu. Acest An al Milostivirii ne-a invitat să redescoperim centrul, să ne întoarcem la esenţial. Acest timp de milostivire ne cheamă să privim la adevărata faţă a Regelui nostru, aceea care străluceşte în Paşte, şi să redescoperim faţa tânără şi frumoasă a Bisericii, care străluceşte când este primitoare, liberă, fidelă, săracă în mijloace şi bogată în iubire, misionară. Milostivirea, ducându-ne la inima Evangheliei, ne îndeamnă şi să renunţăm la obişnuinţe şi cutume care pot să împiedice slujirea adusă împărăţiei lui Dumnezeu; să găsim orientarea noastră numai în regalitatea perenă şi umilă a lui Isus, nu în adaptarea la regalităţile precare şi la puterile schimbătoare din fiecare epocă.

În Evanghelie apare un alt personaj, mai aproape de Isus, răufăcătorul care îl roagă spunând: „Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta” (v. 42). Această persoană, pur şi simplu privindu-l pe Isus, a crezut în împărăţia sa. Şi nu s-a închis în el însuşi, ci cu greşelile sale, păcatele sale şi necazurile sale s-a adresat lui Isus. A cerut să fie amintit şi a simţit milostivirea lui Dumnezeu: „astăzi vei fi cu mine în paradis” (v. 43). Dumnezeu, imediat ce îi dăm posibilitatea, îşi aminteşte de noi. El este gata să şteargă complet şi pentru totdeauna păcatul, pentru că amintirea sa nu înregistrează răul făcut şi nu ţine cont mereu de ofensele primite, cum este amintirea noastră. Dumnezeu nu-şi aminteşte de păcat, ci de noi, de fiecare dintre noi, fiii săi iubiţi. Şi crede că este posibil mereu să începem din nou, să ne ridicăm din nou.

Să cerem şi noi darul acestei amintiri deschise şi vii. Să cerem harul de a nu închide niciodată porţile reconcilierii şi iertării, ci să ştim să mergem dincolo de rău şi de divergenţe, deschizând orice posibilă cale de speranţă. După cum Dumnezeu crede în noi înşine, infinit dincolo de meritele noastre, tot aşa şi noi suntem chemaţi să revărsăm speranţă şi să dăm oportunitate altora. Deoarece, chiar dacă se închide Poarta sfântă, rămâne mereu deschisă larg pentru noi adevărata poartă a milostivirii, care este Inima lui Cristos. Din coasta străpunsă a Celui Înviat izvorăsc până la sfârşitul timpurilor milostivirea, mângâierea şi speranţa.

Atâţia pelerini au trecut prin Porţile sfinte şi în afara zgomotului cronicilor au gustat marea bunătate a Domnului. Să mulţumim pentru asta şi să ne amintim că am fost îmbrăcaţi cu milostivire pentru a ne îmbrăca în sentimente de milostivire, pentru a deveni şi noi instrumente de milostivire. Să continuăm acest drum al nostru, împreună. Să ne însoţească Sfânta Fecioară Maria, şi ea era aproape de cruce, ea ne-a născut acolo ca Mamă duioasă a Bisericii care doreşte să-i adune pe toţi sub mantia sa. Ea sub cruce l-a văzut pe tâlharul cel bun primind iertare şi l-a luat pe discipolul lui Isus ca fiu al său. Este Mama milostivirii, căruia ne încredinţăm: fiecare situaţie a noastră, fiecare rugăciune a noastră, îndreptată spre ochii săi milostivi, nu va rămâne fără răspuns.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.