Categorii

Sfânta Liturghie pentru comunitatea congoleză din Roma şi din Italia (1 decembrie 2019)

Papa Francisc: Boboto [pace]

Adunarea: Bondeko [fraternitate]

 

Papa Francisc: Bondeko

Adunarea: Esengo [bucurie]

În lecturile de astăzi apare des un verb, a veni, prezent de trei ori în prima lectură, în timp ce Evanghelia se încheie spunând că „vine Fiul Omului” (Mt 24,44). Isus vine: Adventul ne aminteşte această certitudine deja din nume, deoarece cuvântul Advent înseamnă venire. Domnul vine: iată rădăcina speranţei noastre, siguranța că între suferinţele lumii vine la noi mângâierea lui Dumnezeu, o mângâiere care nu este făcută din cuvinte, ci din prezență, din prezența sa care vine în mijlocul nostru.

Domnul vine; astăzi, în prima zi a anului liturgic, această veste marchează punctul nostru de plecare: ştim că, dincolo de orice eveniment favorabil sau potrivnic, Domnul nu ne lasă singuri. A venit în urmă cu două mii de ani şi va veni iarăși la sfârşitul timpurilor, dar vine şi astăzi în viaţa mea, în viaţa ta. Da, această viaţă a noastră, cu toate problemele sale, neliniștile sale şi incertitudinile sale, este vizitată de Domnul. Iată izvorul bucuriei noastre: Domnul nu s-a săturat şi nu se va sătura niciodată de noi, dorește să vină, să ne viziteze.

Astăzi verbul „a veni” nu se conjugă numai pentru Dumnezeu, ci şi pentru noi. De fapt, în prima lectură Isaia profețește: „Vor veni multe popoare şi vor spune: «Veniţi, să urcăm pe muntele Domnului»” (2,3). În timp ce răul pe pământ derivă din faptul că fiecare urmează propriul drum fără alţii, profetul oferă o viziune minunată: toţi vin împreună la muntele Domnului. Pe munte era templul, casa lui Dumnezeu. Isaia ne transmite așadar o invitaţie din partea lui Dumnezeu la casa lui. Suntem invitații lui Dumnezeu şi cel care e invitat este așteptat, dorit. „Veniţi – spune Dumnezeu – pentru că acasă la mine este loc pentru toţi. Veniţi, pentru că în inima mea nu este un singur popor, ci fiecare popor”.

Iubiți fraţi şi surori, aţi venit de departe. Aţi lăsat casele voastre, aţi lăsat afecte şi lucruri dragi. Ajunși aici, aţi găsit primire împreună cu dificultăți şi neprevăzute. Însă pentru Dumnezeu sunteți mereu invitați plăcuți. Pentru El nu suntem niciodată străini, ci fii așteptați. Şi Biserica este casa lui Dumnezeu: așadar, aici simțiți-vă mereu acasă. Aici venim pentru a merge împreună spre Domnul şi a realiza cuvintele cu care se încheie profeția lui Isaia: „Veniţi, să mergem în lumina Domnului” (v. 5).

Însă în locul luminii Domnului se poate prefera întunericul lumii. Domnului care vine şi invitației sale de a merge la El se poate răspunde „nu, nu merg”. Adesea nu este vorba despre un „nu” direct, obraznic, ci ascuns. Este nu-ul despre care ne avertizează Isus în Evanghelie, îndemnându-ne să nu facem ca în „zilele lui Noe” (Mt 24,37). Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe? S-a întâmplat că, în timp ce urma să vină ceva nou şi răscolitor, nimeni nu dădea importanță, toţi reduceau viaţa la necesităţile lor, se mulțumeau cu o viaţă plată, orizontală, fără elan. Nu există așteptarea cuiva, numai pretenția de a avea ceva pentru sine, de consumat. Așteptare a Domnului care vine şi nu pretenție de a avea ceva noi de consumat. Acesta este consumismul.

Consumismul este un virus care atacă credinţa la rădăcină, pentru că te face să crezi că viaţa depinde numai de ceea ce ai, şi astfel uiți de Dumnezeu care îți vine în întâmpinare şi de cel care este lângă tine. Domnul vine, dar urmezi mai degrabă apetiturile care îți vin; fratele bate la ușa ta, dar te enervează pentru că deranjează planurile tale – şi aceasta este atitudinea egoistă a consumismului. În Evanghelie, când Isus semnalează pericolele pentru credinţă, nu se preocupă de dușmanii puternici, de ostilități şi de persecuții. Toate acestea au fost, există şi vor fi, dar nu slăbesc credinţa. În schimb, adevăratul pericol este ceea ce anesteziază inima: este dependența de consumuri, este a lăsa inima îngreunată şi disipată de necesități (cf. Lc 21,34).

Atunci se trăieşte din lucruri şi nu se mai ştie pentru ce; au atâtea bunuri dar nu se mai face binele; casele se umplu de lucruri dar se golesc de copii. Aceasta este drama de astăzi: case pline de lucruri dar goale de copii, iarna demografică pe care o suferim. Se aruncă timpul în distracții, dar nu mai este timp pentru Dumnezeu şi pentru alţii. Şi când se trăieşte pentru lucruri, lucrurile nu mai sunt suficiente niciodată, aviditatea crește şi ceilalți devin piedici în alergare şi astfel se ajunge să fim amenințați şi, mereu nesatisfăcuți şi supărați, crește nivelul urii. „Eu vreau mai mult, vreau mai mult, vreau mai mult…”. Vedem asta astăzi acolo unde domnește consumismul: câtă violență, chiar numai verbală, câtă furie şi voinţă de a căuta un dușman cu orice preț! Astfel, în timp ce lumea este plină de arme care provoacă morți, nu ne dăm seama că noi continuăm să înarmăm inima cu furie.

Din toate acestea Isus vrea să ne redeștepte. Face asta cu un verb: „Vegheați” (Mt 24,42). „Fiți atenți, vegheați”. A veghea era treaba santinelei, care veghea rămânând treaz în timp ce toţi dormeau. A veghea înseamnă a nu ceda în faţa somnului care-i învăluie pe toţi. Pentru a putea veghea este nevoie să avem o speranţă sigură: că noaptea nu va dura pentru totdeauna, că în curând vor veni zorile. Aşa este şi pentru noi: Dumnezeu vine şi lumina sa va lumina şi întunericul cel mai dens. Însă nouă ne revine astăzi să demascăm înșelăciunea că suntem fericiți dacă avem multe lucruri, să rezistăm în faţa luminilor orbitoare ale consumismelor, care vor străluci peste tot în această lună, şi să credem că rugăciunea şi caritatea nu sunt timp pierdut, ci comorile cele mai mari.

Când deschidem inima faţă de Domnul şi faţă de fraţi vine binele prețios pe care lucrurile nu ni le vor putea da niciodată şi pe care Isaia le vesteşte în prima lectură, pacea: „Vor schimba săbiile lor în fiare de plug şi sulițele lor, în seceri. Niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altui neam şi nu vor mai învăța războiul” (Is 2,4). Sunt cuvinte care ne fac să ne gândim şi la patria voastră. Astăzi ne rugăm pentru pace, grav ameninţată în estul țării, în special în teritoriile Beni şi Minembwe, unde izbucnesc conflicte, alimentate şi din afară, în tăcerea complice a atâtora. Conflicte alimentate de cei care se îmbogățesc vânzând armele.

Astăzi amintiţi o figură foarte frumoasă, fericita Marie-Clémentine Anuarite Nengapeta, ucisă violent nu înainte de a-i fi spus călăului său, ca Isus: „Te iert, pentru că nu știi ce faci!”. Să cerem prin mijlocirea sa ca, în numele lui Dumnezeu-Iubire şi cu ajutorul populațiilor vecine, să se renunțe la arme, pentru un viitor care să nu mai fie unii împotriva altora, ci unii cu alţii, şi să se convertească de la o economie care se foloseşte de război la o economie care slujește pacea.

Papa Francisc: Cine are urechi pentru a înţelege

Adunarea: Să înțeleagă

Papa Francisc: Cine are inimă pentru a fi de acord

Adunarea: Să fie de acord.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.