Categorii

Sfânta Liturghie pentru cardinalii şi episcopii răposaţi în decursul anului (Bazilica Vaticană, Altarul Catedrei, marţi, 3 noiembrie 2015)

Papa-raposatiAstăzi îi amintim pe fraţii cardinali şi episcopi răposaţi în ultimul an. Pe acest pământ au iubit Biserica mireasa lor şi noi ne rugăm pentru ca în Dumnezeu să se poată avea parte de bucuria deplină, în comuniunea sfinţilor.

Ne gândim din nou cu recunoştinţă şi la vocaţia acestor slujitori sacri: aşa cum arată cuvântul, este înainte de toate aceea de ministrare, adică de a sluji. În timp ce noi cerem pentru ei răsplata promisă „slujitorilor buni şi credincioşi” (cf. Mt 25,14-30), suntem chemaţi să reînnoim alegerea de a sluji în Biserică. Ne cere asta Domnul, care ca un servitor a spălat picioarelor celor mai apropiaţi discipoli ai săi, pentru ca aşa cum a făcut El să facem şi noi (cf. In 13,14-15). Dumnezeu ne-a slujit cel dintâi. Slujitorul lui Isus, venit pentru a sluji nu pentru a fi slujit (cf. Mc 10,45), nu poate decât să fie la rândul său un păstor gata să-şi dea viaţa pentru oi. Cel care slujeşte şi dăruieşte, pare un perdant în ochii lumii. În realitate, pierzând viaţa, o regăseşte. Pentru că o viaţă care de deposedează de sine, pierzându-se în iubire, îl imită pe Cristos: învinge moartea şi dă viaţă lumii. Cine slujeşte, salvează. Dimpotrivă, cine nu trăieşte pentru a sluji, nu slujeşte pentru a trăi.

Evanghelia ne aminteşte asta. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”, spune Isus (v. 16). Este vorba într-adevăr despre o iubire atât de concretă, aşa de concretă încât a luat asupra sa moartea noastră. Pentru a ne mântui, a venit la noi acolo unde noi am ajuns, îndepărtându-ne de Dumnezeu dătător de viaţă: în moarte, într-un mormânt fără ieşire. Aceasta este înjosirea pe care Fiul lui Dumnezeu a făcut-o, aplecându-se ca un servitor spre noi pentru a asuma tot ceea ce este al nostru, până la a ne deschide larg porţile vieţii.

În Evanghelie, Cristos se aseamănă cu „şarpele înălţat”. Imaginea face trimitere la episodul cu şerpii veninoşi, care în deşert atacau poporul aflat pe drum (cf. Num 21,4-9). Israeliţii care au fost muşcaţi de şerpi, nu mureau ci rămâneau în viaţă dacă priveau şarpele de aramă pe care Moise, din porunca lui Dumnezeu, îl ridicase pe un stâlp. Un şarpe salva de şerpi. Aceeaşi logică este prezentă în cruce, la care Cristos se referă vorbind cu Nicodim. Moartea sa ne salvează de moartea noastră.

În deşert şerpii provocau o moarte dureroasă, precedată de frică şi cauzată de muşcături veninoase. Şi în ochii noştri moartea mereu apare întunecată şi neliniştitoare. Aşa cum o experimentăm, a intrat în lume din invidia diavolului, ne spune Scriptura (cf. Înţ 2,24). Însă Isus nu a alungat-o, ci a luat-o pe deplin asupra sa cu toate contradicţiile sale. Acum noi, privind la El, crezând în El, suntem salvaţi de El: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică”, repetă de două ori Isus în textul scurt al Evangheliei de astăzi (cf. v. 15.16).

Acest stil al lui Dumnezeu, care ne salvează slujindu-ne şi nimicindu-se, are multe să ne înveţe. Noi ne-am aştepta la o victorie divină triumfătoare; în schimb Isus ne arată o victorie foarte umilă. Înălţat pe cruce, lasă ca răul şi moartea să se năpustească împotriva lui în timp ce El continuă să iubească. Pentru noi este dificil să acceptăm această realitate. Este un mister, însă secretul acestui mister, al acestei umilinţe extraordinare se află în întregime în forţa iubirii. În Paştele lui Isus vedem împreună moartea şi remediul adus morţii şi acest lucru este posibil prin marea iubire cu care Dumnezeu ne-a iubit, prin iubirea umilă care se înjoseşte, prin slujirea care ştie să asume condiţia de slujitor. Astfel Isus nu numai că a eliminat răul, ci l-a transformat în bine. Nu a schimbat lucrurile în cuvinte, ci cu faptele; nu în aparenţă, ci în substanţă; nu la suprafaţă, ci la rădăcină. A făcut din cruce o punte spre viaţă. Şi noi putem învinge cu El, dacă alegem iubirea slujitoare şi umilă, care rămâne victorioasă pentru veşnicie. Este o iubire care nu strigă şi nu se impune, dar ştie să aştepte cu încredere şi răbdare, pentru că – aşa cum ne-a amintit Cartea Plângerilor – este bine „să aşteptăm în tăcere mântuirea Domnului” (3,26).

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”. Noi suntem determinaţi să iubim ceea ce simţim că avem nevoie şi ceea ce dorim. În schimb, Dumnezeu iubeşte până la sfârşitul lumii, adică pe noi, aşa cum suntem. Şi în această Euharistie vine să ne slujească, să ne dăruiască viaţa care salvează de la moarte şi umple de speranţă. În timp ce oferim această Liturghie pentru iubiţii noştri fraţi cardinali şi episcopi, cerem pentru noi ceea ce ne îndeamnă apostolul Paul: să „ne îndreptăm gândul la cele de sus, nu la cele de pe pământ” (Col 3,2); spre iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, mai mult decât spre necesităţile noastre. Ca să nu ne neliniştim pentru ceea ce ne lipseşte aici pe pământ, ci pentru comoara de sus din cer; nu pentru ceea ce ne foloseşte, ci pentru ceea ce foloseşte cu adevărat. Ca să fie suficientă pentru viaţa noastră Paştele Domnului, pentru a fi liberi de preocupările faţă de lucrurile efemere, care trec şi dispar în nimic. Ca să ne fie suficient El, în care sunt viaţa, mântuirea, învierea şi bucuria. Atunci vom fi slujitori după inima sa: nu funcţionari care prestează serviciu, ci fii iubiţi care dăruiesc viaţa pentru lume.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.