Categorii

Sfânta Liturghie pentru cardinalii şi episcopii răposați în decursul anului (Bazilica Vaticană, Altarul Catedrei, luni, 4 noiembrie 2019)

Lecturile pe care le-am ascultat ne amintesc că am venit pe lume pentru a învia: nu ne-am născut pentru moarte, ci pentru înviere. De fapt, aşa cum scrie în a doua lectură sfântul Paul, deja de acum „patria noastră este în ceruri” (Fil 3,20) şi, aşa cum spune Isus în Evanghelie, vom fi înviați în ultima zi (cf. In 6,40). Şi tot gândul învierii îi sugerează lui Iuda Macabeul în prima lectură „o faptă prea frumoasă şi nobilă” (2Mac 12,43). Astăzi şi noi putem să ne întrebăm: ce anume îmi sugerează gândul învierii? Cum răspund la chemarea mea de a învia?

Un prim ajutor ne vine de la Isus, care în Evanghelia de astăzi spune: „Pe cel care vine la mine nu-l voi izgoni afară” (In 6,37). Iată invitaţia sa: „veniţi la mine” (cf. Mt 11,28). A merge la Isus, Cel Viu, pentru a ne vaccina împotriva morții, împotriva fricii că totul se termină. A merge la Isus: poate să pară o exortație spirituală sigură şi generică. Dar să încercăm s-o facem concretă, punându-ne întrebări ca acestea: Astăzi, în practicile pe care le-am avut în mâini în birou, m-am apropia de Domnul? Am făcut din ele motiv de dialog cu El? Şi în persoanele pe care le-am întâlnit, l-am implicat pe Isus, le-am dus la El în rugăciune? Sau am făcut totul rămânând în gândurile mele, numai bucurându-mă de ceea ce îmi mergea bine şi plângându-mă de ceea ce îmi mergea rău? Caut numai să fac figură frumoasă, să salvgardez rolul meu, timpii mei şi spațiile mele, sau merg la Domnul?

Fraza lui Isus este năvalnică: pe cel care vine la mine, eu nu-l voi izgoni afară. Ca şi cum ar spune că este prevăzută pentru creștinul care nu merge la El. Pentru cel care crede nu există căi de mijloc: nu putem fi ai lui Isus şi să ne învârtim în jurul nostru. Cine este al lui Isus trăieşte în ieșire spre El.

Viaţa este în întregime o ieșire: din sânul mamei pentru a veni pe lume, din copilărie pentru a intra în adolescență, din adolescență la viaţa adultă şi aşa mai departe, până la ieșirea din această lume. Astăzi, în timp ce ne rugăm pentru fraţii noştri cardinali şi episcopi, care au ieșit din această viaţă pentru a-l întâlni pe Cel Înviat, nu putem să uităm ieșirea cea mai importantă şi mai dificilă, care dă sens tuturor celorlalte: aceea din noi înșine. Numai ieșind din noi înșine deschidem ușa care conduce la Domnul. Să cerem acest har: „Doamne, doresc să vin la Tine, prin căile şi însoțitorii de călătorie de fiecare zi. Ajută-mă să ies din mine însumi, pentru a te întâlni pe Tine, care eşti viaţa”.

Aş vrea să iau un al doilea gând, referit la înviere, din prima lectură, din gestul nobil făcut de Iuda Macabeul pentru răposați. Făcând asta el, este scris, „considera că pe cei care mor cu evlavie îi aşteaptă o frumoasă răsplată” (2Mac 12,45). Adică, sentimentele de evlavie generează răsplată frumoasă. Mila faţă de alţii deschide larg porțile veșniciei. Aplecarea asupra celor nevoiași pentru a-i sluji înseamnă a face anticameră pentru paradis. De fapt, dacă, aşa cum aminteşte sfântul Paul, „iubirea nu încetează niciodată” (1Cor 13,8), atunci tocmai ea este puntea care leagă pământul cu cerul. Așadar putem să ne întrebăm dacă înaintăm pe această punte: mă las înduioșat de situația cuiva care este în nevoie? Știu să plâng pentru cel care suferă? Mă rog pentru cei la care nimeni nu se gândeşte? Ajut pe cineva care nu are să-mi restituie? Nu este cumsecădenie, nu este iubire măruntă; sunt întrebări de viaţă, probleme de înviere.

În sfârşit, un al treilea stimulent în vederea învierii. Îl iau din Exercițiile spirituale, unde sfântul Ignațiu sugerează, înainte de a lua o decizie importantă, să ne imaginăm în faţa lui Dumnezeu la sfârşitul zilelor. Aceea este chemarea de a apărea care nu poate fi amânată, punctul de sosire pentru toţi, pentru noi toţi. Așadar, fiecare alegere de viaţă înfruntată în acea perspectivă este bine orientată, pentru că este mai apropiată de înviere, care este sensul şi scopul vieţii. Aşa cum plecarea se calculează de la țintă, aşa cum semănatul se evaluează de la recoltă, tot aşa viaţa se evaluează bine pornind de la sfârşitul său, de la scopul său. Sfântul Ignațiu scrie: „Considerând cum mă voi afla în ziua judecății, a mă gândi ca atunci aş vrea să fi decis în jurul lucrului prezent; şi regula pe care atunci aş vrea s-o am, să o iau acum” (Exerciții spirituale, 187). Poate să fie un exercițiu util pentru a vedea realitatea cu ochii Domnului şi nu numai cu ai noştri; pentru a avea o privire proiectată asupra viitorului, asupra învierii, şi nu numai asupra zilei de azi care trece; pentru a face alegeri care să aibă gustul veșniciei, gustul iubirii.

Ies din mine pentru a merge în fiecare zi la Domnul? Am sentimente şi gesturi de milă faţă de cei nevoiași? Iau deciziile importante în faţa lui Dumnezeu? Să ne lăsăm provocați cel puţin de unul din aceste trei stimulente. Vom fi mai mult în sintonie cu dorința lui Isus din Evanghelia de astăzi: a nu pierde nimic din ceea ce i-a dat Tatăl (cf. In 6,39). Printre multele glasuri din lume care fac să se piardă sensul existenței, să ne sintonizăm cu voința lui Isus, înviat şi viu: vom face din ziua de azi pe care o trăim zori ai învierii.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.