Categorii

Sfânta Liturghie. Parcul Monza, sâmbătă 25 martie 2017

Tocmai am ascultat vestea cea mai importantă din istoria noastră: buna vestire adusă Mariei (cf. Lc 1,26-38). Un text dens, plin de viaţă şi pe care îmi place să-l citesc în lumina unei alte vestiri: cea a naşterii lui Ioan Botezătorul (cf. Lc 1,5-20). Două vestiri care se succed şi care sunt unite; două vestiri care, comparate între ele, ne arată ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte în Fiul său.

Vestirea lui Ioan Botezătorul are loc când Zaharia, preot, gata să înceapă acţiunea liturgică intră în sanctuarul templului, în timp ce toată adunarea stă afară aşteptând. În schimb, vestirea lui Isus are loc într-un loc pierdut din Galileea, într-o cetate periferică şi cu o faimă nu deosebit de bună (cf. In 1,46), în anonimatul casei unei tinere numite Maria.

Un contrast important, care ne semnalează că noul templu al lui Dumnezeu, noua întâlnire a lui Dumnezeu cu poporul său va avea loc în locuri la care în mod normal nu ne aşteptăm, la margini, în periferie. Acolo îşi vor da întâlnire, acolo se vor întâlni; acolo Dumnezeu se va face trup pentru a merge împreună cu noi încă din sânul Mamei sale. De acum nu va mai fi un loc rezervat câtorva în timp ce majoritatea rămâne afară aşteptând. Nimic şi nimeni nu-i va fi indiferent, nicio situaţie nu va fi privată de prezenţa sa: bucuria mântuirii începe în viaţa zilnică din casa unei tinere din Nazaret.

Dumnezeu însuşi este Cel care ia iniţiativa şi alege să se insereze, aşa cum a făcut cu Maria, în casele noastre, în luptele noastre zilnice, pline de nelinişti şi în acelaşi timp de dorinţe. Şi tocmai în interiorul oraşelor noastre, al şcolilor şi universităţilor noastre, al pieţelor şi al spitalelor se împlineşte vestirea cea mai frumoasă pe care o putem asculta: „Bucură-te, Domnul este cu tine!”. O bucurie care generează viaţă, care generează speranţă, care se face trup în modul în care noi privim la ziua de mâine, în atitudinea cu care îi privim pe ceilalţi. O bucurie care devine solidaritate, ospitalitate, milostivire faţă de toţi.

Asemenea Mariei, şi noi putem fi cuprinşi de dezorientare. „Cum va fi aceasta” şi timpuri aşa de pline de speculaţie? Se speculează cu privire la viaţă, la muncă, la familie. Se speculează cu privire la săraci şi la migranţi; se speculează cu privire la tineri şi la viitorul lor. Totul pare să se reducă la cifre, lăsând, pe de altă parte, ca viaţa zilnică a atâtor familii să se coloreze cu precaritate şi cu nesiguranţă. În timp ce durerea bate la multe uşi, în timp ce în atâţia tineri creşte insatisfacţia datorită lipsei de oportunităţi reale, speculaţia abundă peste tot.

Desigur, ritmul vertiginos la care suntem supuşi ar părea că ne fură speranţa şi bucuria. Presiunile şi neputinţa în faţa atâtor situaţii ar părea să ne usuce sufletul şi să ne facă insensibili în faţa nenumăratelor provocări. Şi în mod paradoxal, când totul se accelerează pentru a construi – în teorie – o societate mai bună, la sfârşit nu există timp pentru nimic şi pentru nimeni. Pierdem timpul pentru familie, timpul pentru comunitate, pierdem timpul pentru prietenie, pentru solidaritate şi pentru amintire.

Ne va face bine să ne întrebăm: cum este posibil să se trăiască bucuria Evangheliei astăzi în interiorul oraşelor noastre? Este posibilă speranţa creştină în această situaţie, aici şi acum?

Aceste două întrebări ating identitatea noastră, viaţa familiilor noastre, a satelor noastre şi a oraşelor noastre. Ating viaţa copiilor noştri, a tinerilor noştri şi cer din partea noastră un nou mod de a ne situa în istorie. Dacă bucuria şi speranţa creştină continuă să fie posibile noi nu putem, nu vrem să rămânem în faţa atâtor situaţii dureroase ca simpli spectatori care privesc cerul aşteptând să „se oprească ploaia”. Tot ceea ce se întâmplă cere de la noi ca să privim la prezent cu îndrăzneală, cu îndrăzneala celui care ştie că bucuria mântuirii ia formă în viaţa zilnică din casa unei tinere din Nazaret.

În faţa dezorientării Mariei, în faţa dezorientărilor noastre, sunt trei chei pe care îngerul ni le oferă pentru a ne ajuta să acceptăm misiunea care ne este încredinţată.

  1. A evoca amintirea

Primul lucru pe care îl face îngerul este să evoce amintirea, deschizând astfel prezentul Mariei la toată istoria mântuirii. Evocă promisiunea făcută lui David ca rod al alianţei cu Iacob. Maria este fiică a alianţei. Şi noi astăzi suntem invitaţi să ne amintim, să privim la trecutul nostru pentru a nu uita de unde venim. Pentru a nu uita de strămoşii noştri, de bunicii noştri şi de tot ceea ce au petrecut pentru a ajunge unde suntem noi astăzi. Acest ţinut şi oamenii săi au cunoscut durerea celor două războaie mondiale; şi uneori au văzut meritata lor faimă de hărnicie şi civilizaţie poluată de ambiţii nepotrivite. Amintirea ne ajută să nu rămânem prizonieri ai discursurilor care seamănă fracturi şi dezbinări ca unic mod de a rezolva conflictele. A evoca amintirea este cel mai bun antidot pe care-l avem la dispoziţie în faţa soluţiilor magice ale dezbinării şi înstrăinării.

  1. Apartenenţa la poporului lui Dumnezeu

Amintirea îi permite Mariei să-şi însuşească apartenenţa sa la poporul lui Dumnezeu. Ne face bine să ne amintim că suntem membri ai poporului lui Dumnezeu! Milanezi, da, ambrozieni, desigur, dar parte a marelui popor al lui Dumnezeu. Un popor format din mii de feţe, istorii şi provenienţe, un popor multicultural şi multietnic. Aceasta este una dintre bogăţiile noastre. Este un popor chemat să găzduiască diferenţele, să le integreze cu respect şi creativitate şi să celebreze noutatea care provine de la alţii; este un popor căruia nu-i este frică să îmbrăţişeze graniţele, frontierele; este un popor căruia nu-i este frică să dea primire celui care are nevoie pentru că ştie că acolo este prezent Domnul său.

  1. Posibilitatea imposibilului

„La Dumnezeu nimic nu este imposibil” (Lc 1,37): aşa se termină răspunsul îngerului dat Mariei. Când credem că totul depinde exclusiv de noi rămânem prizonieri ai capacităţilor noastre, ai forţelor noastre, ai orizonturilor noastre mioape. În schimb când ne dispunem să ne lăsăm ajutaţi, să ne lăsăm sfătuiţi, când ne deschidem la har, pare că imposibilul începe să devină realitate. Ştiu bine asta aceste ţinuturi care, în decursul istoriei, au generat atâtea carisme, atâţia misionari, atâta bogăţie pentru viaţa Bisericii! Atâtea feţe care, depăşind pesimismul steril şi dezbinător, s-au deschis la iniţiativa lui Dumnezeu şi au devenit semn a cât de rodnic poate să fie un ţinut care nu se lasă închis în propriile idei, în propriile limite şi în propriile capacităţi şi se deschide la alţii.

Ca şi ieri, Dumnezeu continuă să caute aliaţi, continuă să caute bărbaţi şi femei capabili să creadă, capabili să comemoreze, să se simtă parte din poporul său pentru a coopera cu creativitatea Duhului. Dumnezeu continuă să străbată cartierele noastre şi străzile noastre, merge în orice loc în căutarea de inimi capabile să asculte invitaţia sa şi de a o face să devină trup aici şi acum. Parafrazându-l pe sfântul Ambroziu în comentariul său la acest text putem spune: Dumnezeu continuă să caute inimi ca aceea a Mariei, dispuse să creadă chiar şi în condiţii cu totul extraordinare (cf. Expunere a Evangheliei după Luca II, 17: PL 15, 1559). Domnul să mărească în noi această credinţă şi această speranţă.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.