Categorii

Sfânta Liturghie la aniversarea vizitei la Lampedusa (8 iulie 2020)

Psalmul responsorial ne invită astăzi la o căutare constantă a feței Domnului: „Căutați mereu faţa Domnului. Căutați-l pe Domnul şi puterea lui, căutați mereu faţa lui” (Ps 104). Această căutare constituie o atitudine fundamentală a vieţii credinciosului, care a înțeles că scopul ultim al propriei existențe este întâlnirea cu Dumnezeu.

Căutarea feței lui Dumnezeu este garanție a rezultatului bun al călătoriei noastre prin această lume, care este un exod spre adevărata Ţară Promisă, Patria cerească. Faţa lui Dumnezeu este ținta noastră şi este şi steaua noastră polară, care ne permite să nu rătăcim calea.

Poporul lui Israel, descris de profetul Osea în prima lectură (cf. 10,1-3.7-8.12), în acea epocă era un popor rătăcit, care pierduse din vedere Ţara Promisă şi rătăcea în pustiul fărădelegii. Prosperitatea şi bogăția abundentă au îndepărtat inima israeliților de Domnul şi au umplut-o de falsitate şi de nedreptate.

Este vorba de un păcat de care şi noi, creştinii de astăzi, nu suntem imuni. „Cultura bunăstării, care ne face să ne gândim la noi înşine, ne face insensibili la strigătele celorlalţi, ne face să trăim în bule de săpun, care sunt frumoase, dar nu sunt nimic, sunt iluzia neînsemnatului, a provizoriului, care duce la indiferenţa faţă de alţii, ba chiar duce la globalizarea indiferenţei” (Omilia la Lampedusa, 8 iulie 2013).

Apelul lui Osea ajunge la noi astăzi ca o invitaţie reînnoită la convertire, să ne îndreptăm ochii spre Domnul pentru o observa faţa sa. Spune profetul: „Semănaţi pentru voi în dreptate şi veţi secera cu bunătate. Desţeleniţi pentru voi un teren nou! Este timpul de a-l căuta pe Domnul până când va veni să plouă dreptatea pentru voi” (10,12).

Căutarea feței lui Dumnezeu este motivată de o dorință a întâlnirii cu Domnul, întâlnire personală, o întâlnire cu iubirea sa imensă, cu puterea sa care mântuiește. Cei doisprezece apostoli, despre care vorbește Evanghelia de astăzi (cf. Mt 10,1-7), au avut harul de a-l întâlni fizic în Isus Cristos, Fiu al lui Dumnezeu întrupat. El i-a chemat pe nume, pe fiecare în parte – am auzit asta –, privindu-i în ochi; şi ei au privit faţa sa, au ascultat glasul său, au văzut minunile sale. Întâlnirea personală cu Domnul, timp de har şi de mântuire, comportă misiunea: „Mergând, predicaţi, spunând: «S-a apropiat împărăția cerurilor»” (v. 7). Întâlnirea şi misiunea trebuie separate.

Această întâlnire personală cu Isus Cristos este posibilă şi pentru noi, care suntem discipolii din al treilea mileniu. Îndreptați spre căutarea feței Domnului, putem să-l recunoaștem pe faţa celor săraci, celor bolnavi, celor abandonați şi celor străini pe care Dumnezeu îi pune pe drumul nostru. Şi această întâlnire devine şi pentru noi timp de har şi de mântuire, investindu-ne cu aceeași misiune încredinţată apostolilor.

Astăzi se împlinesc şapte ani, a șaptea aniversare a vizitei mele la Lampedusa. În lumina Cuvântului lui Dumnezeu, aş vrea să reafirm ceea ce le spuneam participanților la meeting-ul „Eliberați de frică” în februarie anul trecut: „Întâlnirea cu celălalt este şi întâlnire cu Cristos. Ne-a spus El însuşi asta. El este cel care bate la uşa noastră înfometat, însetat, străin, gol, bolnav, încarcerat, cerând să fie întâlnit şi asistat. Şi dacă am mai avea vreo îndoială, iată cuvântul său clar: «Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut» (Mt 25,40)”.

„Tot ce aţi făcut…”, în bine şi în rău! Acest avertisment este astăzi de o actualitate arzătoare. Ar trebui să-l folosim toţi ca punct fundamental al examinării conștiinței noastre, pe care o facem în fiecare zi. Mă gândesc la Libia, la lagărele de detenție, la abuzurile şi violențele ale căror victime sunt migranţii, la călătoriile speranţei, la salvări şi la respingeri. „Tot ceea ce aţi făcut… mie mi-aţi făcut”.

Îmi amintesc de ziua aceea, în urmă cu şapte ani, chiar în sudul Europei, în acea insulă… Unii îmi povesteau propriile istorii, ceea ce au suferit pentru a ajunge acolo. Şi existau traducători. Unul povestea lucruri teribile în limba sa, iar traducătorul părea că traduce bine; însă acesta vorbea aşa de mult şi traducerea era scurtă. „Dar – m-am gândit eu – se vede că această limbă pentru a se exprima are propoziții mai lungi”. Când m-am întors acasă, după-amiază, la recepție era o doamnă – pace sufletului său, a murit – care era fiică de etiopieni. Înțelegea limba şi a privit întâlnirea la televizor. Şi mi-a spus asta: „Ascultați, ceea ce traducătorul etiopian v-a spus nu este nici măcar un sfert din torturile, suferinţele, pe care le-au trăit ei”. Mi-au dat versiunea „distilată”. Asta se întâmplă astăzi cu Libia: ne dau o versiune „distilată”. E adevărat, războiul este urât, ştim asta, dar voi nu vă imaginați iadul care se trăieşte acolo, în acele lagăre de detenție. Şi acești oameni veneau numai cu speranţa şi de a traversa marea.

Fecioara Maria, Solacium migrantium, să ne ajute să descoperim faţa Fiului său în toţi fraţii şi surorile constrânși să fugă din ţara lor pentru multele nedreptăți de care încă este chinuită lumea noastră.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.