Categorii

Sfânta Liturghie în zona Centrului de Studii din Ecatepec, Duminică, 14 februarie 2016

Papa-Mexic-LiturghieMiercurea trecută am început timpul liturgic al Postului Mare, în care Biserica ne invită să ne pregătim pentru a celebra marea sărbătoare a Paştelui. Timp special pentru a aminti de darul Botezului nostru, când am fost făcuţi fii ai lui Dumnezeu. Biserica ne invită să reînsufleţim darul pe care ni l-a oferit pentru a nu-l lăsa în uitare ca un lucru din trecut sau în vreun „sertar de amintiri”. Acest timp al Postului Mare este un moment bun pentru a recupera bucuria şi speranţa pe care ni le dă faptul de a ne simţi fii iubiţi de Tatăl. Acest Tată care ne aşteaptă pentru a lua de pe noi hainele oboselii, ale apatiei, ale neîncrederii şi a ne îmbrăca în demnitatea pe care numai un adevărat tată şi o adevărată mamă ştiu s-o dea fiilor lor, haine care se nasc din duioşie şi din iubire.

Tatăl nostru este Tatăl unei mari familii, este Tatăl nostru. Ştiu că are o iubire, dar nu ştie să genereze şi să creeze „fii unici” printre noi. Este un Dumnezeu care ştie ce este familia, fraternitatea, pâinea frântă şi împărţită. Este Dumnezeul lui „Tatăl nostru”, nu al lui „tatăl meu” şi „al tatălui vostru vitreg”.

În fiecare dintre noi se cuibăreşte, trăieşte acel vis al lui Dumnezeu care la fiecare Paşte, la fiecare Euharistie celebrăm din nou: suntem fii ai lui Dumnezeu. Vis pe care l-au trăit atâţia fraţi ai noştri în cursul istoriei. Vis mărturisit de sângele atâtor martiri de ieri şi de astăzi.

Postul Mare, timp de convertire, pentru că în fiecare zi experimentăm în viaţa noastră cum acel vis este mereu ameninţat de tatăl minciunii – am ascultat în Evanghelie ceea ce făcea cu Isus – de cel care vrea să ne dezbine, generând o familie dezbinată şi conflictuală, o societate dezbinată şi conflictuală. O societate a câtorva şi pentru câţiva. De câte ori experimentăm în trupul nostru, sau în familia noastră, în cea a prietenilor şi vecinilor noştri, durerea care se naşte din faptul de a nu simţi recunoscută acea demnitate pe care o purtăm cu toţi înlăuntrul nostru. De câte ori a trebuit să plângem şi să ne căim, pentru că ne-am dat seama că nu am recunoscut acea demnitate în ceilalţi. De câte ori – şi spun asta cu durere – suntem orbi şi insensibili în faţa lipsei de recunoaştere a demnităţii proprii şi a altora.

Postul Mare, timp pentru a reglementa simţurile, pentru a deschide ochii în faţa atâtor nedreptăţi care atentează direct la visul şi la proiectul lui Dumnezeu. Timp pentru a demasca acele trei mari forme de ispită care rup, despart imaginea pe care Dumnezeu a voit s-o plăsmuiască.

Cele trei ispitiri pe care le-a îndurat Cristos.

Trei ispitiri ale creştinului care încearcă să ruineze adevărul la care am fost chemaţi.

Trei ispitiri care încearcă să degradeze şi să ne degradeze.

Prima, bogăţia, luând în stăpânire bunuri care au fost date pentru toţi, folosindu-le numai pentru mine sau pentru „ai mei”. Înseamnă a-şi procura pâine cu sudoarea altuia, sau chiar cu viaţa altuia. Acea bogăţie care este pâinea care ştie ce înseamnă durere, amărăciune, suferinţă. Într-o familie sau într-o societate coruptă acest lucru este pâinea care se dă de mâncat propriilor copii.

A doua ispitire: vanitatea. Acea căutare a prestigiului bazată pe descalificarea continuă şi constantă a celor care „nu sunt nimeni”. Căutarea exasperată a celor cinci minute de faimă care nu iartă „faimă” a celorlalţi. „Făcând lemne din copacul căzut”, lasă spaţiu celei de-a treia ispitiri, cea mai rea, aceea a orgoliului, adică a se pune pe un plan de superioritate de orice tip, simţind că nu se împărtăşeşte „viaţa muritorilor obişnuiţi”şi rugându-se în fiecare zi: „Mulţumesc, Doamne, pentru că nu m-ai făcut ca ei”.

Trei ispitiri ale lui Cristos.

Trei ispitiri cu care creştinul se confruntă zilnic.

Trei ispitiri care încearcă să degradeze, să distrugă şi să elimine bucuria şi prospeţimea Evanghelia. Care ne închid într-un cerc de distrugere şi de păcat.

Merită să ne întrebăm: până la ce punct suntem conştienţi de aceste ispitiri în persoana noastră, în noi înşine?

Până la ce punct suntem obişnuiţi cu un stil de viaţă care crede că în bogăţie, în vanitate şi în orgoliu se află izvorul şi forţa vieţii?

Până la ce punct credem că a ne îngriji de celălalt preocuparea noastră şi ocuparea noastră pentru pâine, pentru bunul nume şi pentru demnitatea celorlalţi sunt izvoare de bucurie şi de speranţă?

L-am ales pe Isus şi nu pe diavol. Dacă ne amintim de ceea ce am ascultat în Evanghelie, Isus nu-i răspunde diavolului cu niciun cuvânt propriu, ci îi răspunde cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Cuvântul Scripturilor. Pentru că, fraţi şi surori, să ne intre bine în cap: cu diavolul nu se dialoghează! Nu se poate dialoga! Pentru că ne va învinge mereu. Numai forţa Cuvântului lui Dumnezeu îl poate înfrânge! L-am ales pe Isus şi nu pe diavol: vrem să mergem pe urmele sale, dar ştim că nu este uşor. Ştim ce înseamnă a fi seduşi de bani, de faimă şi de putere. De aceea Biserica ne dăruieşte acest timp, ne invită la convertire cu o singură certitudine: El ne aşteaptă şi vrea să vindece inima noastră de tot ceea ce o degradează, degradându-se sau degradând pe alţii. Este Dumnezeul care are un nume: milostivire. Numele său este bogăţia noastră, numele său este faima noastră, numele său este puterea noastră; şi în numele său încă o dată repetăm cu psalmul: „Dumnezeul meu în care mă încred” (91/90,2). Vrem să repetăm asta împreună? De trei ori: „Tu eşti Dumnezeul meu în care mă încred”; „Tu eşti Dumnezeul meu în care mă încred”; „Tu eşti Dumnezeul meu în care mă încred”.

Fie ca în această Euharistie Duhul Sfânt să reînnoiască în noi certitudinea că numele său este milostivire şi să ne facă să experimentăm în fiecare zi că Evanghelia „umple inima şi întreaga viaţă a celor care se întâlnesc cu Isus” ştiind că împreună cu El şi în El „mereu se naşte şi se renaşte bucuria” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 1).

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.