Categorii

Sfânta Liturghie cu preoţii, călugăriţele, călugării, consacraţii şi seminariştii, Stadionul „Venustiano Carranza”, Morelia, Marţi, 16 februarie 2016

Papa-Mexic-PreotiExistă o vorbă printre noi care spune aşa: „Spune-mi cum te rogi şi îţi voi spune cum trăieşti, spune-mă cum trăieşti şi îţi voi spune cum te rogi”; pentru că, arătându-mi cum te rogi, voi învăţa să-l descopăr pe Dumnezeul cel viu şi arătându-mi cum trăieşti, voi învăţa să cred în Dumnezeul pe care-l rogi, pentru vă viaţa noastră vorbeşte despre rugăciune şi rugăciunea vorbeşte despre viaţa noastră. Rugăciunea se învaţă, aşa cum învăţăm să mergem, să vorbim, să ascultăm. Şcoala rugăciunii este şcoala vieţii şi şcoala vieţii este locul în care facem şcoala rugăciunii.

Sfântul Paul îi spunea discipolului său preaiubit Timotei, atunci când îl învăţa sau îl îndemna să trăiască credinţa: „Aminteşte-ţi de mama ta şi de bunica ta”. Şi seminariştii, când intrau în seminar, de multe ori mă întrebau: „Însă, părinte, eu aş vrea să fac o rugăciune mai profundă, mai mentală…”. „Uite – răspundeam eu – continuă să te rogi cum te-au învăţat acasă. Şi apoi, puţin câte puţin, rugăciunea ta va creşte, aşa cum a crescut viaţa ta”. La rugăciune se învaţă, ca în viaţă.

Isus a voit să-i introducă pe ai săi în misterul Vieţii, în misterul vieţii Sale. Le-a arătat mâncând, dormind, vindecând, predicând, rugându-se ce anume înseamnă a fi Fiu al lui Dumnezeu. I-a invitat să împărtăşească viaţa sa, intimitatea sa şi, în timp ce stăteau cu El, i-a făcut să atingă în carnea sa viaţa Tatălui. I-a făcut să experimenteze în privirea sa, în mersul său, forţa, noutatea de a spune: „Tatăl nostru”. În Isus această expresie – „Tatăl nostru” – nu are „gustul” rutinei sau al repetiţiei. Dimpotrivă, are gustul vieţii, al experienţei autenticităţii. El a ştiut să trăiască rugându-se şi să se roage trăind, spunând: Tatăl nostru.

Şi ne-a invitat să facem acelaşi lucru. Prima noastră chemare este aceea de a trăi experienţa acestei iubiri milostive a Tatălui în viaţa noastră, în istoria noastră. prima sa chemare este să ne introducă în această nouă dinamică a iubirii, a filiaţiei. Prima noastră chemare este aceea de a învăţa să spunem „Tatăl nostru”, aşa cum insistă Paul: „Abba”.

„Vai mie dacă n-aş evangheliza!”, spune Paul, vai mie! Pentru că a evangheliza – continuă el – nu este o glorie ci o necesitate (1Cor 9,16).

Ne-a invitat să participăm la viaţa sa, la viaţa divină: vai nou, celor consacraţi, consacrate, preoţi, seminarişti, episcopi, vai nouă dacă n-o împărtăşim, vai nouă dacă nu suntem martori a ceea ce am văzut şi auzit, vai nouă. Nu suntem nici nu vrem să fim nişte funcţionari ai divinului, nu suntem nici nu dorim niciodată să fim angajaţi ai firmei lui Dumnezeu, pentru că suntem invitaţi să participăm la viaţa sa, suntem invitaţi să ne introducem în inima sa, o inimă care se roagă şi trăieşte spunând: Tatăl nostru. Şi ce este misiunea dacă nu a spune cu viaţa noastră – de la început până la sfârşit, ca fratele nostru Episcop care a murit în această noapte – ce este misiunea dacă nu a spune cu viaţa noastră: Tatăl nostru?

Acestui Tată al nostru noi ne adresăm rugându-ne cu insistenţă în fiecare zi. Şi ce anume îi spunem într-una dintre invocaţii? Nu ne lăsa să cădem în ispită. Isus însuşi a făcut asta. El s-a rugat pentru ca noi discipolii săi – de ieri şi de astăzi – să nu cădem în ispită. Care poate să fie una dintre ispitele care ne pot asalta? Care poate să fie una dintre ispitele care apare nu numai din contemplarea realităţii ci în trăirea ei? Ce ispită poate să ne vină din locurile dominate de multe ori de violenţă, de corupţie, de traficul de droguri, de dispreţ faţă de demnitatea persoanei, de indiferenţă în faţa suferinţei şi a precarităţii? Ce ispită am putea avea noi mereu din nou, noi cei chemaţi la viaţa consacrată, la prezbiterat, la episcopat, ce ispită am putea avea în faţa la toate acestea, în faţa acestei realităţi care pare că a devenit un sistem inamovibil?

Cred că am putea s-o rezumăm cu un singur cuvânt: resemnare. Şi în faţa acestei realităţi ne poate învinge una dintre armele preferate ale diavolului: resemnarea. „Şi ce putem să facem? Viaţa este aşa!”. O resemnare care ne paralizează, o resemnare care ne împiedică nu numai să mergem, ci şi să trasăm o cale; o resemnare care nu numai ne înspăimântă, ci care ne refugiază în „sacristiile” şi siguranţele noastre aparente; o resemnare care nu numai că ne împiedică să vestim, ci care ne împiedică să lăudăm: ne ia veselia, bucuria laudei. O resemnare care nu numai că ne împiedică să proiectăm, ci care ne frânează în a risca şi a transforma lucrurile.

Pentru aceasta, Tatăl nostru, nu ne lăsa să cădem în ispită.

Ce bine ne face să facem apel la amintirea noastră în momentele ispitei! Cât de mult de ajută să observăm „lemnul” cu care am fost făcuţi. Nu a început totul cu noi, nu se va termina totul cu noi; pentru aceasta, cât de bine ne face să recuperăm istoria care ne-a adus până aici.

Şi în această comemorare nu putem lăsa pe cineva care a iubit mult acest loc încât s-a făcut fiu al acestui pământ. Cineva care a ştiut să spună despre sine însuşi: „M-au smuls din magistratură şi m-au pus la plinătatea preoţiei prin meritul păcatelor mele. Pe mine, inutil şi în întregime incapabil pentru executarea unei activităţi atât de mari; pe mine, care nu ştiam să vâslesc, m-au ales prim Episcop de Michoacán” (Vasco Vásquez de Quiroga, Carta pastoral, 1554). Îi mulţumesc domnului cardinal arhiepiscop pentru că a voit să se celebreze această Euharistie cu cârja pastorală şi potirul acestui om.

Cu voi doresc să-l comemorez pe acest evanghelizator, cunoscut şi ca „Tata Vasco”, ca „spaniolul care s-a făcut indian”. Realitatea trăită de indienii Purépechas descrisă de el ca „vânduţi, chinuiţi şi vagabonzi prin pieţe ca să adune gunoaiele aruncate pe pământ”, departe de a-l conduce la ispita apatiei şi a resemnării, a mişcat credinţa sa, a mişcat viaţa sa, a mişcat compasiunea sa şi l-a stimulat să realizeze diferite iniţiative care să fie de „respiraţie” în faţa acestei realităţi atât de paralizante şi nedrepte. Durerea suferinţei fraţilor săi a devenit rugăciune şi rugăciunea a devenit răspuns concret. Şi acest lucru i-a obţinut printre indieni numele de „Tata Vasco”, care în limba purépechas înseamnă: tătic.

Tată, tătic, tata, abbà…

Aceasta este rugăciunea, aceasta este expresia la care ne-a invitat Isus. Tată, tătic, abbà, nu ne lăsa să cădem în ispita resemnării, nu ne lăsa să cădem în ispita apatiei, nu ne lăsa să cădem în ispita pierderii amintirii, nu ne lăsa să cădem în ispita de a uita de predecesorii noştri care ne-au învăţat cu viaţa lor să spunem: Tatăl nostru.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.