Categorii

Sfânta Liturghie cu preoţii, călugării, călugăriţele, cateheţii şi tinerii şi deschiderea Porţii Sfinte a catedralei din Bangui Catedrala din Bangui (Republica Centrafricană)

   Cuvinte înainte de deschiderea Porţii Sfinte

   (italiană) Astăzi Bangui devine capitala spirituală a lumii. Anul Sfânt al Milostivirii vine cu anticipaţie în acest ţinut. (spaniolă) Un ţinut care suferă de mulţi ani războiul şi ura, neînţelegerea, lipsa păcii. Însă în acest ţinut suferind există şi toate ţările care trec prin crucea războiului. (italiană) Bangui devine capitala spirituală a rugăciunii pentru milostivirea Tatălui. Noi toţi să cerem pace, milostivire, reconciliere, iertare, iubire. Pentru Bangui, pentru toată Republica Centrafricană, pentru toată lumea, pentru ţările care îndură războiul să cerem pacea! Şi toţi împreună să cerem iubire şi pace. Toţi împreună! (în limba sango) Doyé Siriri!” (toţi repetă: Doyé Siriri!”).

   Şi acum, cu această rugăciune să începem Anul Sfânt: aici, în această capitală spirituală a lumii, astăzi!


   Omilia Sfântului Părinte

   În această primă duminică din Advent, timp liturgic al aşteptării Mântuitorului şi simbol al speranţei creştine, Dumnezeu a condus paşii mei până la voi, pe acest ţinut, în timp ce Biserica universală se pregăteşte să inaugureze Anul Jubiliar al Milostivirii, pe care noi astăzi, aici, l-am început. Şi sunt deosebit de bucuros că vizita mea pastorală coincide cu deschiderea acestui An Jubiliar în ţara voastră. Pornind de la această catedrală, cu inima şi gândul aş vrea să ajung cu afect la toţi preoţii, consacraţii, lucrătorii pastorali din această ţară, uniţi în mod spiritual cu noi în acest moment. Prin intermediul vostru, aş vrea să salut şi pe toţi centrafricanii, pe bolnavi, persoanele bătrâne, pe cei răniţi de viaţă. Unii dintre ei poate că sunt disperaţi şi nu mai au nici măcar forţa de a acţiona, şi aşteaptă numai o pomană, pomana pâinii, pomana dreptăţii, pomana unui gest de atenţie şi de bunătate. Şi noi toţi aşteptăm harul, pomana păcii.

   Dar precum apostolii Petru şi Ioan care urcau la templu şi care nu aveau nici aur nici argint ca să-i dea paraliticului nevoiaş, vin să le ofer lor forţa şi puterea lui Dumnezeu care îl vindecă pe om, îl fac să se ridice din nou şi îl fac capabil să înceapă o viaţă nouă, „trecând pe malul celălalt” (cf. Lc 8,22).

   Isus nu ne trimite singuri pe malul celălalt, ci ne invită mai degrabă să facem traversarea împreună cu El, răspunzând, fiecare, la o vocaţie specifică. De aceea trebuie să fim conştienţi că această trecere pe malul celălalt nu se poate face decât cu El, eliberându-ne de concepţiile despre familie şi despre sânge care despart, pentru a construi o Biserică-Familie a lui Dumnezeu, deschisă tuturor, care se îngrijeşte de cei care au mai mare nevoie. Asta presupune apropierea de fraţii noştri şi de surorile noastre, asta implică un spirit de comuniune. Nu este înainte de toate o chestiune de mijloace financiare; este suficient în realitate a împărtăşi viaţa poporului lui Dumnezeu, dând cont de speranţa care este în noi (cf. 1Pt 3,15), fiind martori ai milostivirii infinite a lui Dumnezeu care, aşa cum subliniază Psalmul responsorial din această duminică, „este bun [şi] le arată păcătoşilor calea dreaptă” (Ps 24,8). Isus ne învaţă că Tatăl ceresc „face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni” (Mt 5,45). După ce am trăit noi înşine experienţa iertării, trebuie să iertăm. Iată vocaţia noastră fundamentală: „Aşadar, fiţi desăvârşiţi după cum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit” (Mt 5,48). Una dintre exigenţele esenţiale ale acestei vocaţii la desăvârşire este iubirea faţă de duşmani, care ne pregăteşte înainte împotriva ispitei răzbunării şi împotriva vârtejului represaliilor fără de sfârşit. Isus a ţinut să insiste asupra acestui aspect deosebit al mărturiei creştine (cf. Mt 5,46-47). Aşadar, lucrătorii de evanghelizare trebuie să fie înainte de toate artizani ai iertării, specialişti ai reconcilierii, experţi ai milostivirii. În felul acesta putem să-i ajutăm pe fraţii noştri şi pe surorile noastre să „treacă pe malul celălalt”, revelându-le secretul forţei noastre, al speranţei noastre, al bucuriei noastre care au izvorul lor în Dumnezeu, pentru că sunt întemeiate pe certitudinea că El se află în barcă împreună cu noi. Aşa cum a făcut cu apostolii în momentul înmulţirii pâinilor, Domnul ne încredinţează nouă darurile sale pentru ca să mergem să le împărţim pretutindeni, proclamând cuvântul său care asigură: „Iată, vin zile – oracolul Domnului – când voi împlini cuvântul cel bun pe care l-am spus cu privire la casa lui Israel şi cu privire la casa lui Iuda!” (Ier 33,14).

   În textele liturgice din această duminică putem descoperi câteva caracteristici ale acestei mântuiri a lui Dumnezeu anunţate, care se prezintă ca tot atâtea puncte de referinţă pentru a ne conduce în misiunea noastră. Înainte de toate, fericirea promisă de Dumnezeu este anunţată în termeni de dreptate. Adventul este timpul pentru a pregăti inimile noastre cu scopul de a-l putea primi pe Mântuitorul, adică pe singurul Drept şi singurul Judecător capabil să rezerve fiecăruia soarta pe care o merită. Aici ca şi în altă parte, atâtor bărbaţi şi femei le este sete de respect, de dreptate, de egalitate, fără a vedea la orizont semne pozitive. Acestora, El vine să le ofere darul dreptăţii sale (cf. Ier 33,15). Vine să fecundeze istoriile noastre personale şi colective, speranţele noastre dezamăgite şi dorinţele noastre sterile. Şi ne trimite să vestim, mai ales celor care sunt asupriţi de cei puternici din această lume, precum şi celor care sunt striviţi sub greutatea păcatelor lor: „Iuda va fi mântuit şi Ierusalimul va locui în siguranţă. Acesta este numele cu care va fi chemat: «Domnul este dreptatea noastră»” (Ier 33,16). Da, Dumnezeu este Dreptate! Iată pentru ce noi, creştinii, suntem chemaţi să fim în lume artizanii unei păci întemeiate pe dreptate.

   Mântuirea lui Dumnezeu aşteptată are de asemenea gustul iubirii. De fapt, pregătindu-ne pentru misterul Crăciunului, noi ne însuşim din nou drumul poporului lui Dumnezeu pentru a-l primi pe Fiul venit să ne reveleze că Dumnezeu nu este numai Dreptate ci este înainte de toate şi Iubire (cf. 1In 4,8). Pretutindeni, chiar şi mai ales acolo unde domnesc violenţa, ura, nedreptatea şi persecuţia, creştinii sunt chemaţi să dea mărturie despre acest Dumnezeu care este Iubire. Încurajându-i pe preoţi, persoanele consacrate şi pe laici care, în această ţară, trăiesc uneori până la eroism virtuţile creştine, eu recunosc că distanţa care ne separă de idealul aşa de exigent al mărturiei creştine este uneori mare. Iată pentru ce îmi însuşesc sub formă de rugăciune acele cuvinte ale sfântului Paul: „pe voi să vă facă Domnul să creşteţi şi să prisosiţi în iubire unii faţă de alţii şi faţă de toţi, aşa cum suntem noi faţă de voi” (1Tes 3,12). În această privinţă, mărturia păgânilor cu privire la creştinii din Biserica primară trebuie să rămână prezentă pentru orizontul nostru ca un far: „Vedeţi cum se iubesc, se iubesc cu adevărat” (Tertulian, Apologeticul, 39, 7).

   În sfârşit, mântuirea lui Dumnezeu anunţată are caracterul unei puteri invincibile care va învinge peste toate. De fapt, după ce le-a vestit discipolilor săi semnele teribile care vor preceda venirea sa, Isus încheie: „Când vor începe să se întâmple acestea, întăriţi-vă şi ridicaţi-vă capul, pentru că se apropie eliberarea voastră!” (Lc 21,28). Şi dacă sfântul Paul vorbeşte despre o iubire „care creşte şi prisoseşte”, este pentru că mărturia creştină trebuie să reflecteze această forţă irezistibilă despre care este vorba în Evanghelie. Aşadar şi în mijlocul tulburărilor nemaiauzite Isus vrea să arate marea sa putere, gloria sa incomparabilă (cf. Lc 21,27) şi puterea iubirii care nu se retrage în faţa a nimic, nici în faţa cerurilor tulburate, nici în faţa pământului în flăcări, nici în faţa mării înfuriate. Dumnezeu este mai puternic şi mai tare decât totul. Această convingere dă celui care crede seninătate, curaj şi forţa de a persevera în bine în faţa celor mai rele adversităţi. Chiar şi atunci când forţele răului se dezlănţuie, creştinii trebuie să răspundă la apel, având capul ridicat, gata să rezistăm în această bătălie în care Dumnezeu va avea ultimul cuvânt. Şi acest cuvânt va fi de iubire şi de pace!

   Tuturor celor care folosesc pe nedrept armele acestei lumi, eu lansez un apel: depuneţi aceste instrumente ale morţii; înarmaţi-vă mai degrabă cu dreptate, cu iubire şi cu milostivire, autentice garanţii ale păcii. Discipoli ai lui Cristos, preoţi, călugări, călugăriţe sau laici angajaţi în această ţară cu nume aşa de sugestiv, situată în inima Africii şi care este chemată să-l descopere pe Domnul ca adevărat Centru a tot ceea ce este bun, vocaţia voastră este să întrupaţi inima lui Dumnezeu în mijlocul concetăţenilor voştri. Fie ca Domnul să ne facă pe toţi „tari… şi fără prihană în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii săi” (1Tes 3,13). Reconciliere, iertare, iubire şi pace! Amin.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.