Categorii

Sfânta Liturghie cu ocazia Jubileului persoanelor excluse social (duminica a XXXIII-lea de peste an, 13 noiembrie 2016)

papa-omilie„Pentru voi […] va străluci soarele dreptăţii” (Mal 3,20). Cuvintele profetului Malahia, pe care le-am ascultat în prima lectură, luminează celebrarea din această zi jubiliară. Se află la ultima pagină a ultimului profet din Vechiul Testament şi sunt adresate celor care au încredere în Domnul, care îşi pus speranţa în El, alegându-l ca bine suprem al vieţii şi refuzând să trăiască numai pentru ei înşişi şi pentru propriile interese. Pentru aceştia, săraci de ei înşişi dar bogaţi de Dumnezeu, va străluci soarele dreptăţii sale: ei sunt săracii în duh, cărora Isus le promite împărăţia cerurilor (cf. Mt 5,3) şi pe care Dumnezeu prin gura profetului Malahia, îi numeşte „proprietatea mea” (Mal 3,17). Profetul îi opune celor mândri, celor care şi-au pus siguranţa lor în autosuficienţa lor şi în bunurile lumii. În faţa acestei pagini finale din Vechiul Testament, se nasc întrebări care interpelează sensul ultim al vieţii: unde caut eu siguranţa mea? În Domnul sau în alte siguranţe care nu-i plac lui Dumnezeu? Unde este îndreptată viaţa mea, unde se îndreaptă inima mea? Spre Domnul vieţii sau spre lucruri care trec şi nu satură?

Chestiuni asemănătoare apar în textul evanghelic de astăzi. Isus se află la Ierusalim, pentru ultima şi cea mai importantă pagină a vieţii sale pământeşti: moartea şi învierea sa. Este la templu, „ornat cu pietre preţioase şi daruri votive” (Lc 21,5). Mulţimea chiar vorbeşte despre frumuseţile exterioare ale templului, când Isus spune: „vor veni zile în care nu va rămâne piatră peste piatră care să nu fie dărâmată” (v. 6). Adaugă că nu vor lipsi conflicte, epidemii, tulburări pe pământ şi în cer. Isus nu vrea să înfricoşeze, ci să ne spună că tot ceea ce vedem, în mod inevitabil, trece. Şi împărăţiile cele mai puternice, edificiile cele mai sacre şi realităţile cele mai stabile din lume, nu durează pentru totdeauna: mai devreme sau mai târziu, cad.

În faţa acestor afirmaţii, oamenii imediat pun două întrebări Învăţătorului: „când vor fi acestea şi care va fi semnul că ele au să se întâmple?” (v. 7). Când şi care… Suntem întotdeauna împinşi de curiozitate: vrem să ştim când şi să primim semne. Însă lui Isus nu-i place această curiozitate. Dimpotrivă, El îndeamnă să nu ne lăsăm înşelaţi de predicatorii apocaliptici. Cine îl urmează pe Isus nu dă ascultare profeţilor de nenorociri, vanităţilor horoscoapelor, predicilor şi prezicerilor care dau naştere la frici, distrăgând de la ceea ce contează. Printre multele voci care se aud, Domnul invită să se distingă ceea ce vine de la El şi ceea ce vine de la duhul fals. Este important: a distinge invitaţia înţeleaptă pe care Dumnezeu ne-o adresează în fiecare zi de zgomotul celui care se foloseşte de numele lui Dumnezeu pentru a înspăimânta, pentru a alimenta diviziuni şi frici.

Isus invită cu fermitate să nu ne fie frică în faţa tulburărilor din orice epocă, nici în faţa celor mai grave şi nedrepte încercări care li se întâmplă discipolilor săi. El cere să se persevereze în bine şi să se pună încredere deplină în Dumnezeu, care nu dezamăgeşte: „niciun fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde” (v. 18). Dumnezeu nu-i uită pe credincioşii săi, proprietatea sa preţioasă, care suntem noi.

Dar ne interpelează astăzi cu privire la sensul existenţei noastre. Cu o imagine, s-ar putea spune că aceste lecturi sunt ca un „ciur” în mijlocul scurgerii vieţii noastre: ne amintesc că aproape totul din lumea aceasta trece, ca apa care se scurge; dar există realităţi preţioase care rămân, ca o piatră preţioasă într-un ciur. Ce anume rămâne, ce anume are valoare în viaţă, care bogăţii nu dispar? Cu siguranţă două: Domnul şi aproapele. Aceste două bogăţii nu dispar! Acestea sunt bunurile cele mai mari, care trebuie iubite. Tot restul – cerul, pământul, lucrurile cele mai frumoase, chiar această bazilică – trece; dar nu trebuie să excludem din viaţă pe Dumnezeu şi pe ceilalţi.

Şi totuşi chiar astăzi, când se vorbeşte despre excludere, vin imediat în minte persoane concrete; nu lucruri inutile, ci persoane preţioase. Persoana umană, pusă de Dumnezeu în vârful creaţiei, este adesea rebutată, pentru că se preferă lucrurile care trec. Şi acest lucru este inacceptabil, pentru că omul este bunul cel mai preţios în ochii lui Dumnezeu. Şi este grav să ne obişnuim cu această rebutare; trebuie să ne preocupăm, când conştiinţa se anesteziază şi nu mai ţine cont de fratele care suferă lângă noi sau de problemele serioase ale lumii, care devin numai refrene deja auzite în ştirile de la telejurnale.

Astăzi, iubiţi fraţi şi surori, este Jubileul vostru şi cu prezenţa voastră ne ajutaţi să ne sintonizăm pe lungimea de undă a lui Dumnezeu, să privim ceea ce priveşte El: El nu se opreşte la aparenţă (cf. 1Sam 16,7), ci îşi îndreaptă privirea „spre cel umil şi spre cu sufletul zdrobit” (Is 66,2), spre atâţia săraci Lazăr de astăzi. Cât de rău ne face să ne prefacem că nu-l observăm pe Lazăr care este exclus şi rebutat (cf. Lc 16,19-21)! Înseamnă a ne întoarce faţa de la Dumnezeu. Înseamnă a ne întoarce faţa de la Dumnezeu! Este un simptom de scleroză spirituală când interesul se concentrează asupra lucrurilor care trebuie produse, în locul persoanelor care trebuie iubite. Aşa se naşte contradicţia tragică din timpurile noastre: cu cât se măresc progresul şi posibilităţile, care este un bine, cu atât există mai mulţi cei care nu pot să aibă acces la ele. Este o mare nedreptate care trebuie să ne preocupe, mul mai mult decât să ştim când şi cum va fi sfârşitul lumii. Pentru că nu putem sta liniştiţi în casă în timp ce Lazăr zace la uşă; nu există pace în casa celui care se simte bine, când lipseşte dreptate în casa tuturor.

Astăzi, în catedralele şi în sanctuarele din toate lumea se închid Porţile Milostivirii. Să cerem harul de a nu închide ochii în faţa lui Dumnezeu care ne priveşte şi în faţa aproapelui care ne interpelează. Să deschidem ochii în faţa lui Dumnezeu, purificând vederea inimii de reprezentările înşelătoare şi înfricoşătoare, de dumnezeul puterii şi al pedepselor, proiecţie a mândriei şi a temerii umane. Să privim cu încredere la Dumnezeul milostivirii, cu certitudinea că „iubirea nu încetează niciodată” (1Cor 13,8). Să reînnoim speranţa vieţii adevărat la care suntem chemaţi, aceea care nu va trece şi care ne aşteaptă în comuniune cu Domnul şi cu ceilalţi, într-o bucurie care va dura pentru totdeauna, şi fără de sfârşit.

Şi să deschidem ochii spre aproapele, mai ales spre fratele uitat şi exclus, spre „Lazăr” care zace în faţa uşii noastre. Acolo se îndreaptă lupa Bisericii. Fie ca Domnul să ne elibereze de a o îndrepta spre noi. Să ne abată de la aparenţele înşelătoare care ne distrag, de interese şi de privilegii, de alipirile de putere şi de glorie, de seducţia duhului lumii. Maica noastră Biserică priveşte „îndeosebi la acea parte a omenirii care suferă şi plânge, deoarece ştie că aceste persoane îi aparţin prin drept evanghelic” (Paul al VI-lea, Alocuţie la începutul celei de-a II-a Sesiuni a Conciliului al II-lea din Vatican, 29 septembrie 1963). Prin drept, şi chiar prin obligaţie evanghelică, pentru că este îndatorirea noastră să ne îngrijim de adevărata bogăţie care sunt săracii. În lumina acestor reflecţii, aş vrea ca astăzi să fie „ziua săracilor”. Ne aminteşte bine o tradiţia antică, referitoare la sfântul martir roman Laurenţiu. El, înainte de a îndura un martiriu atroce din iubire faţă de Domnul, a împărţit săracilor bunurile comunităţii, calificaţi de el ca adevărate comori ale Bisericii. Să ne dea Domnul să privim fără frică la ceea ce contează, să ne îndreptăm inima spre El şi spre adevăratele noastre comori.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.