Categorii

Sfânta Liturghie cu ocazia celei de-a 1050-a aniversări a Botezului Poloniei, Zona Sanctuarului de la Czestochowa, joi, 28 iulie 2016

Papa-jubileu-sanctuarDin lecturile din această liturgie reiese un fir divin, care trece prin istoria umană şi ţese istoria mântuirii.

Apostolul Paul ne vorbeşte despre marele plan al lui Dumnezeu: „Când a venit plinătatea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie” (Gal 4,4). Totuşi, istoria ne spune că atunci când a venit această „plinătate a timpului”, adică atunci când Dumnezeu s-a făcut om, omenirea nu era deosebit de bine dispusă şi nici nu era o perioadă de stabilitate şi de pace: nu era o „epocă de aur”. Aşadar, scena acestei lumi nu şi-a meritat venirea lui Dumnezeu, dimpotrivă „ai săi nu l-au primit” (In 1,11). Plinătatea timpului a fost deci un dar de har: Dumnezeu a umplut timpul nostru cu belşugul milostivirii sale, din pură iubire – din pură iubire! – a inaugurat plinătatea timpului.

Uimeşte, mai ales, cum se realizează venirea lui Dumnezeu în istorie: „născut din femeie”. Nicio intrare triumfală, nicio manifestare impunătoare a Celui Atotputernic: El nu se arată ca un soare orbitor, ci intră în lume în modul cel mai simplu, ca un prunc la mama, cu acel stil despre care ne vorbeşte Scriptura: ca ploaia pe pământ (cf. Is 55,10), precum cea mai mică dintre seminţe care încolţeşte şi creşte (cf. Mc 4,31-32). Astfel, contrar la ceea ce ne-am aştepta şi eventual am vrea, Împărăţia lui Dumnezeu, acum ca şi atunci, „nu vine în aşa fel încât să atragă atenţia” (Lc 17,20), ci vine în micime, în umilinţă.

Evanghelia de astăzi reia acest fir divin care străbate delicat istoria: de la plinătatea timpului trecem la „a treia zi” a activităţii lui Isus (cf. In 2,1) şi la anunţarea „orei” mântuirii (cf. v. 4). Timpul se restrânge şi manifestarea lui Dumnezeu are loc tot în micime. Aşa are loc „începutul semnelor făcute de Isus” (v. 11) la Cana Galileii. Nu este un gest răsunător făcut în faţa mulţimii, nici o intervenţie care rezolvă o chestiune politică fierbinte, ca supunerea poporului faţă de dominaţia romană. În schimb are loc, într-un mic sat, o minune simplă, care îmbucură nunta unei tinere familii, complet anonime. Şi totuşi, apa schimbată în vin la ospăţul de nuntă este un mare semn, pentru că ne revelează faţa nupţială a lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu care se pune la masă cu noi, care visează şi împlineşte comuniunea cu noi. Ne spune că Domnul nu menţine distanţele, ci este aproape şi concret, stă în mijlocul nostru şi se îngrijeşte de noi, fără a decide în locul nostru şi fără a se ocupa de chestiuni de putere. De fapt, îi place să fie conţinut în ceea ce este mic, contrar omului, care tinde să vrea să posede ceva tot mai mare. A fi atraşi de putere, de măreţie şi de vizibilitate este în mod tragic uman, şi este o mare ispită care încearcă să se insinueze peste tot; a ne dărui altora, a elimina distanţele, locuind în micime şi locuind concret în cotidianitate, acest lucru este complet divin.

Aşadar Dumnezeu ne mântuieşte făcându-se mic, apropiat şi concret. Înainte de toate, Dumnezeu se face mic. Domnul, „blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29), îi preferă pe cei mici, cărora le este revelată Împărăţia lui Dumnezeu (Mt 11,25); ei sunt mari în ochii săi şi spre ei îşi îndreaptă privirea (cf. Is 66,2). Îi îndrăgeşte, pentru că se opun „mândriei vieţii”, care vine de la lume (cf. 1In 2,16). Cei mici vorbesc aceeaşi limbă: iubirea umilă care face liberi. De aceea cheamă persoane simple şi disponibile să fie purtătorii săi de cuvânt şi lor le încredinţează revelarea numelui său şi secretele Inimii sale. Să ne gândim la atâţia fii şi fiice ale poporului vostru: la martiri, care au făcut să strălucească forţa neputincioasă a Evangheliei; la persoanele simple şi totuşi extraordinare care au ştiut să mărturisească iubirea Domnului în mijlocul marilor încercări; la vestitorii blânzi şi puternici ai Milostivirii, ca sfântul Ioan Paul al II-lea şi sfânta Faustina. Prin aceste „canale” ale iubirii sale, Domnul a făcut să ajungă daruri inestimabile la toată Biserica şi la întreaga omenire. Şi este semnificativ că această aniversare a Botezului poporului vostru coincide chiar cu Jubileul Milostivirii.

În afară de asta, Dumnezeu este apropiat, Împărăţia sa este aproape (cf. Mc 1,15): Domnul nu doreşte să fie temut ca un suveran puternic şi distant, nu vrea să rămână pe un tron în cer sau în cărţile de istorie, ci îi place să coboare în evenimentele noastre de fiecare zi, pentru a merge cu noi. Gândindu-ne la darul unui mileniu îmbelşugat de credinţă, este frumos înainte de toate să-i mulţumim lui Dumnezeu, care a mers cu poporul vostru, luându-l de mână, ca un tată pe copilul său, şi însoţindu-l în atâtea situaţii. Este ceea ce, şi ca Biserică, suntem chemaţi să facem mereu: să ascultăm, să ne implicăm şi să devenim aproapele, împărtăşind bucuriile şi trudele oamenilor, aşa încât Evanghelia să treacă în modul cel mai coerent şi să aducă cel mai mare rod: prin iradiere pozitivă, prin transparenţa vieţii.

În sfârşit, Dumnezeu este concret. Din lecturile de astăzi reiese că totul, în acţiunea lui Dumnezeu, este concret: Înţelepciunea divină „acţionează ca artizană” şi „joacă” (cf. Pr 8,30), Cuvântul se face trup, se naşte dintr-o mamă, se naşte sub lege (cf. Gal 4,4), are prieteni şi participă la o sărbătoare: veşnicul se comunică petrecând timpul cu persoane şi în situaţii concrete. Şi istoria voastră, amestecată cu Evanghelia, Crucea şi fidelitatea faţă de Biserică, a simţit contagierea pozitivă a unei credinţe genuine, transmise din familie în familie, de la tată la fiu, şi mai ales de mame şi de bunice, cărora trebuie să le mulţumim mult. Îndeosebi aţi putut să atingeţi cu mână duioşia concretă şi grijulie a Mamei tuturor, care au venit aici ca s-o venereze ca pelerin şi pe care am salutat-o în Psalm ca „cinstea neamului nostru” (Idt 15,9).

Tocmai la ea privim noi, cei reuniţi aici. În Maria găsim corespunderea deplină faţă de Domnul: cu firul divin se împleteşte astfel în istorie un „fir marian”. Dacă există vreo glorie umană, vreun merit al nostru în plinătatea timpului, este ea: ea este acel spaţiu, ferit liber de rău, în care Dumnezeu s-a oglindit; ea este scara pe care Dumnezeu a parcurs-o pentru a coborî până la noi şi a deveni apropiat şi concret; ea este semnul cel mai clar al plinătăţii timpurilor.

În viaţa Mariei admirăm această micime iubită de Dumnezeu, care „a privit la smerenia slujitoarei sale” şi „i-a înălţat pe cei smeriţi” (Lc 1,48.52). El atât de mult s-a complăcut în ea, încât s-a lăsat să-i fie ţesut trupul de către ea, aşa încât Fecioara a devenit Născătoare de Dumnezeu, cum proclamă un imn foarte vechi, pe care voi îl cântaţi de secole. Vouă, care neîntrerupt mergeţi la ea, venind în această capitală spirituală a ţării, ea să continue să vă indice calea şi să vă ajute să ţeseţi, în viaţă, ţesătura umilă şi simplă a Evangheliei.

La Cana ca aici la Jasna Góra, Maria ne oferă apropierea sa şi ne ajută să descoperim ceea ce lipseşte plinătăţii vieţii. Acum ca şi atunci face asta cu grijă de Mamă, cu prezenţa şi sfatul bun, învăţându-ne să evităm decizionisme şi murmurări în comunităţile noastre. Ca Mamă de familei, vrea să ne păstreze împreună, pe toţi împreună. Drumul poporului vostru a depăşit, în unitate, atâtea momente dure; Mama, puternică la picioarele crucii şi perseverentă în rugăciune cu discipolii în aşteptarea Duhului Sfânt, să reverse dorinţa de a merge dincolo de greşelile şi de rănile din trecut, şi să creeze comuniune cu toţi, fără a ceda vreodată în faţa tentaţiei de a se izola şi de a se impune.

Sfânta Fecioară Maria, la Cana, a arătat atâta concreteţe: este o Mamă care ia la inimă problemele şi intervine, care ştie să perceapă momentele dificile şi să aibă grijă cu discreţie, eficacitate şi determinare. Nu este stăpână nici protagonistă, ci Mamă şi slujitoare. Să cerem harul de a ne însuşi sensibilitatea sa, fantezia sa în a-l sluji pe cel care este în nevoie, frumuseţea de a dedica viaţa pentru alţii, fără preferinţe şi distincţii. Ea, pricina bucuriei noastre, care aduce pacea în mijlocul abundenţei păcatului şi al agitaţiei istoriei, să ne dobândească supraabundenţa Duhului, pentru a fi slujitori buni şi fideli.

Prin mijlocirea sa plinătatea timpului să se reînnoiască şi pentru noi. La puţin foloseşte trecerea dintre înainte şi după Cristos, dacă rămâne o dată în analele de istorie. Fie ca să se poată împlini, pentru toţi şi pentru fiecare, o trecere interioară, un Paşte al inimii spre stilul divin întrupat de Maria: a lucra în micime şi a însoţi de aproape, cu inimă simplă şi deschisă.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.