Categorii

Sfânta Liturghie, Complexul sportiv Principe Moulay Abdellah Rabat, duminică, 31 martie 2019

„Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutate” (Lc 15,20).

Aşa ne introduce Evanghelia în inima parabolei care manifestă atitudinea tatălui când îl vede pe fiul său întorcându-se: zdruncinat în măruntaie nu aşteaptă ca să ajungă acasă ci îl surprinde alergându-i în întâmpinare. Un fiu aşteptat şi dorit. Un tată emoţionat văzându-l că se întoarce.

Dar acela n-a fost unicul moment în care Tatăl a început să alerge. Bucuria sa ar fi incompletă fără prezenţa celuilalt fiu. Pentru aceasta iese şi în întâmpinarea lui pentru a-l invita să participe la sărbătoare (cf. v. 28). Însă, chiar pare că fiului mai mare nu-i plac sărbătorile de bun-venit; nu reuşeşte să suporte bucuria tatălui şi nu recunoaşte întoarcerea fratelui său: „acest fiu al tău”, spune el (v. 30). Pentru el fratele său continuă să fie pierdut, pentru că de acum îl pierduse în inima sa.

În incapacitatea sa de a participa la sărbătoare, nu numai că nu-l recunoaşte pe fratele său, dar nici măcar nu-l recunoaşte pe tatăl său. Preferă să fie orfan în locul fraternităţii, izolare în locul întâlnirii, amărăciune în locul sărbătorii. Nu numai că nu reuşeşte să-l înţeleagă şi să-l ierte pe fratele său, nici măcar nu reuşeşte să accepte că are un tată capabil să ierte, dispus să aştepte şi să vegheze pentru ca nimeni să nu fie exclus, aşadar, un tată capabil să simtă compasiune.

În pragul acelei case pare să se manifeste misterul umanităţii noastre: pe de o parte era sărbătoarea fiului regăsit şi, pe de altă parte, un anumit sentiment de trădare şi indignare datorită faptului că se sărbătorea întoarcerea sa. Pe de o parte ospitalitatea faţă de cel care a experimentat mizeria şi durerea, care ajunsese chiar să miroase urât şi să dorească să se hrănească din ceea ce mâncau porcii; pe de altă parte supărarea şi mânia datorită faptului de a face spaţiu celui care nu era demn şi nici nu merita o astfel de îmbrăţişare.

Astfel, încă o dată reiese tensiunea care se trăieşte printre ai noştri şi în comunităţile noastre, şi chiar în interiorul nostru. O tensiune care, pornind de la Cain şi Abel, locuieşte în noi şi pe care suntem chemaţi s-o privim în faţă. Cine are dreptul de a rămâne printre noi, de a avea un loc la masa noastră şi în adunările noastre, în preocupările şi ocupaţiile noastre, în pieţele şi oraşele noastre? Pare că mai continuă să răsună acea întrebare fratricidă: oare sunt păzitorul fratelui meu? (cf. Gen 4,9).

În pragul acelei case apar diviziunile şi ciocnirile, agresivitatea şi conflictele care vor lovi mereu uşile marilor noastre dorinţe, ale luptelor noastre pentru fraternitate şi pentru ca fiecare persoană să poată experimenta deja de acum condiţia şi demnitatea sa de fiu.

Însă la rândul său, în pragul acelei case va străluci cu toată claritatea, fără elucubraţii şi fără scuze care să-i elimine forţa, dorinţa Tatălui: ca toţi fiii săi să ia parte la bucuria sa; ca nimeni să nu trăiască în condiţii inumane ca fiul său mai mic, nici în stare de orfan, în izolare şi în amărăciune ca fiul mai mare. Inima sa vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului (cf. 1Tim 2,4).

Cu siguranţă sunt multe circumstanţele care pot să alimenteze diviziunea şi conflictul; sunt de netăgăduit situaţiile care ne pot conduce la ciocnire între noi şi la dezbinare între noi. Nu putem tăgădui asta. Ne ameninţă mereu ispita de a crede în ură şi în răzbunare ca forme legitime pentru a obţine dreptate în mod rapid şi eficace. Însă experienţa ne spune că ura, diviziunea şi răzbunarea nu fac decât să ucidă sufletul oamenilor noştri, să otrăvească speranţa copiilor noştri, să distrugă şi să elimine tot ceea ce iubim.

De aceea Isus ne invită să privim şi să contemplăm inima Tatălui. Numai de aici vom putea să ne descoperim în fiecare zi ca fraţi. Numai pornind de la acest orizont amplu, capabil să ne ajute să depăşim logicile noastre mioape de diviziune, vom fi capabili să ajungem la o privire care să nu pretindă să întunece sau să dezmintă diferenţele noastre căutând probabil o unitate forţată sau marginalizarea silenţioasă. Numai dacă suntem capabili în fiecare zi să ne ridicăm ochii spre cer şi să spunem „Tatăl nostru” vom putea intra într-o dinamică aptă să ne permită să privim şi să îndrăznim să trăim nu ca duşmani, ci ca fraţi.

„Toate ale mele sunt ale tale” (Lc 15,31), îi spune tatăl fiului mai mare. Şi nu se referă numai la bunurile materiale ci la faptul că este părtaş de însăşi iubirea sa şi de însăşi compasiunea sa. Aceasta este cea mai mare moştenire şi bogăţie a creştinului. Pentru că, în loc să ne măsurăm sau să ne clasificăm pe baza unei condiţii morale, sociale, etnice sau religioase, putem recunoaşte că există o altă condiţie pe care nimeni n-o va putea şterge şi nici elimina din moment ce este dar pur: condiţia de fii iubiţi, aşteptaţi şi sărbătoriţi de Tatăl.

„Toate ale mele sunt ale tale”, şi capacitatea mea de compasiune, ne spune Tatăl. Să nu cădem în ispita de a reduce apartenenţa noastră de fii la o chestiune de legi şi interdicţii, de obligaţii şi de îndatoriri. Apartenenţa noastră şi misiunea noastră nu se vor naşte din voluntarisme, legalisme, relativisme sau integrisme, ci din persoane credincioase care vor implora în fiecare zi cu umilinţă şi statornicie: „vie Împărăţia ta”.

Parabola evanghelică prezintă un final deschis. Îl vedem pe tatăl rugându-l pe fiul mai mare să intre ca să participe la sărbătoarea milostivirii. Evanghelistul nu spune nimic despre decizia pe care el a luat-o. Oare a mers la sărbătoare? Putem să ne gândim că acest final deschis are scopul ca fiecare comunitate, fiecare dintre noi, să-l poată scrie cu viaţa sa, cu privirea sa şi cu atitudinea sa faţă de alţii. Creştinul ştie că în casa Tatălui sunt multe lăcaşuri şi rămân afară numai aceia care nu vor să participe la bucuria sa.

Iubiţi fraţi, iubite surori, vreau să vă mulţumesc pentru modul în care daţi mărturie despre Evanghelia milostivirii în aceste ţinuturi. Vă încurajez şi vă incit să continuaţi să creşteţi cultura milostivirii, o cultură în care nimeni nu-l priveşte pe celălalt cu indiferenţă nici nu-şi întoarce privirea când vede suferinţa sa (cf. Scrisoarea apostolică Misericordia et misera, 20). Continuaţi să fiţi aproape de cei mici şi de cei săraci, de cei care sunt refuzaţi, abandonaţi şi ignoraţi, continuaţi să fiţi semn al îmbrăţişării şi al inimii Tatălui.

Şi fie ca Milostivul şi Îndurătorul – aşa cum îl invocă atât de des fraţii noştri şi surorile noastre musulmani – să vă întărească şi să facă rodnice lucrările iubirii sale.

_____________________

Salutul Sfântului Părinte la sfârşitul Liturghiei

La sfârşitul acestei Euharistii, doresc din nou să-l binecuvântez pe Domnul care mi-a permis să fac această călătorie pentru a fi, în faţa voastră şi cu voi, slujitor al speranţei.

Îi mulţumesc Maiestăţii Sale regele Mohamed al VI-lea pentru invitaţia sa; îi mulţumesc pentru că a voit să fie aproape de noi trimiţându-i pe reprezentanţii săi; le mulţumesc tuturor autorităţilor şi tuturor persoanelor care au colaborat pentru buna reuşită a acestei călătorii.

Mulţumesc fraţilor mei întru episcopat, arhiepiscopilor de Rabat şi Tangeri, precum şi celorlalţi episcopi, preoţilor, călugărilor şi călugăriţelor şi tuturor credincioşilor laici care sunt aici în Maroc în slujba vieţii şi a misiunii Bisericii. Vă mulţumesc vouă, iubiţi fraţi şi surori, pentru tot ceea ce aţi făcut pentru a pregăti această călătorie şi pentru tot ceea ce am putut împărtăşi graţie credinţei, speranţei şi carităţii şi pentru tot ceea ce am putut împărtăşi graţie fraternităţii dintre creştini şi musulmani. Multe mulţumiri!

Cu aceste sentimente de recunoştinţă, doresc să vă încurajez din nou să perseveraţi pe calea dialogului dintre creştini şi musulmani şi să colaboraţi şi pentru ca această fraternitate să se facă vizibilă, să se facă universală, pentru că îşi are izvorul în Dumnezeu. Să puteţi fi aici slujitorii speranţei de care lumea are atâta nevoie.

Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.