Categorii

Sfânta Liturghie Catedrala catolică „Sfântul Iosif” (Bucureşti), vineri, 31 mai 2019

Evanghelia pe care am ascultat-o ne introduce în atmosfera întâlnirii între două femei care se îmbrățișează și umplu totul de fericire și de laudă. Copilul tresaltă de bucurie și Elisabeta își binecuvântează verișoara pentru credința sa; Maria cântă minunile pe care Domnul le-a înfăptuit în slujitoarea sa umilă, printr-un măreț imn de speranță pentru cei care nu mai pot cânta pentru că și-au pierdut glasul… Cântarea ei de speranță vrea să ne trezească și pe noi și ne invită să o intonăm astăzi, oprindu-ne la trei aspecte preţioase pe care le deducem din contemplarea primei discipole: Maria merge, Maria întâlnește, Maria se bucură.

Maria merge… de la Nazaret la casa lui Zaharia și a Elisabetei: este prima dintre călătoriile Mariei pe care ne-o povestește Scriptura, prima dintre multele ce vor urma. Va merge din Galileea la Betleem, unde îl va naște pe Iisus; va fugi în Egipt ca să își salveze copilul de Irod; se va duce și la Ierusalim în fiecare an de Paște, până la ultimul Paște, în timpul căruia își va urma Fiul până la Calvar. Aceste călătorii au o trăsătură: nu au fost niciodată ușor de străbătut, au cerut curaj și răbdare. Ele ne învață că Prea Sfânta Fecioară știe ce înseamnă urcușurile, cunoaște urcușurile noastre: ne este soră de drum. Pentru că are experiența oboselii, știe cum să ne ia de mână când întâlnim teren accidentat, când ne trezim în serpentinele cele mai abrupte ale vieții. Ca o mamă bună, Maria știe că iubirea progresează în lucrurile mici de fiecare zi. Iubirea și iscusința maternă sunt în stare să transforme o grotă de animale în casa lui Isus, numai cu câteva scutece sărăcăcioase și cu un munte de duioşie (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 286). Contemplarea Mariei ne îngăduie să ne îndreptăm privirea la atâtea femei, mame și bunici, de pe aceste meleaguri care, cu jertfă şi ascundere, cu devotament și hotărâre, plăsmuiesc prezentul și țes visurile de mâine. Prin dăruire tăcută, dârză și neobservată, care nu se tem să-și suflece mânecile și să ia asupra lor greutățile pentru a duce mai departe viața copiilor și a întregii familii, nădăjduind „împotriva oricărei speranțe” (Rom 4,18). Este o amintire vie faptul că în poporul vostru dăinuie şi pulsează un puternic sentiment de speranţă, în ciuda condiţiilor care o pot umbri sau care caută să o stingă. Privind la Maria şi la multe chipuri materne, simţim mai profund şi lărgim spaţiul pentru speranţă (cf. Documentul de la Aparecida, 536), care dă naştere viitorului şi-l deschide. Să o spunem cu tărie: în lumea de lângă noi există spaţiu pentru speranţă. De aceea, Maria merge şi ne invită să mergem împreună.

Maria o întâlneşte pe Elisabeta (cf. Lc 1,39-56), deja înaintată în vârstă. Dar tocmai ea, cea în vârstă, vorbeşte despre viitor. Tocmai ea profeţeşte: „umplută de Duhul Sfânt” (v. 41), o numeşte „fericită” pe Maria, pentru că „a crezut” (v. 45), anticipând ultima fericire din Evanghelii: fericit cel ce crede (cf. In 20,29). Iată, tânăra merge în întâmpinarea celei în vârstă, căutând rădăcinile, iar cea în vârstă renaşte şi profeţeşte despre cea tânără, dându-i viitor. Astfel, cei tineri şi cei în vârstă îşi dau întâlnire, se îmbrăţişează şi sunt capabili să trezească ce este mai bun în celălalt. Este miracolul provocat de cultura întâlnirii, în care nimeni nu este respins ca rebut sau etichetat, dimpotrivă, toţi sunt preţioşi, întrucât sunt indispensabili pentru a revela chipul Domnului. Nu le este frică să meargă împreună şi, când asta se întâmplă, Dumnezeu vine şi face minuni în poporul său. Chiar Duhul Sfânt ne încurajează să ieşim din noi înşine, din blocajele şi preocupările noastre egoiste, pentru a ne învăţa să privim dincolo de aparenţe şi a ne dărui posibilitatea de a cuvânta bine despre alţii – „a-i binecuvânta” – mai ales despre atâţia fraţi ai noştri rămaşi singuri în faţa intemperiilor, lipsiţi poate nu doar de un acoperiş sau de o bucăţică de pâine, ci de prietenia şi căldura unei comunităţi care să-i îmbrăţişeze, care să-i ocrotească şi să-i găzduiască. Cultura întâlnirii ne determină pe noi creştinii să trăim miracolul maternităţii Bisericii, care îi caută, îi apără şi îi uneşte pe fiii săi. În Biserică, unde se întâlnesc rituri diferite, atunci când nu au întâietate afilierea personală, propriul grup sau propria etnie, ci poporul care ştie să-l laude împreună pe Dumnezeu, se întâmplă lucruri măreţe. Să o spunem din nou cu tărie: fericit cel ce crede (cf. In 2019) şi are curajul de a crea întâlnire şi comuniune.

Maria care merge şi o întâlneşte pe Elisabeta ne aminteşte unde a dorit Dumnezeu să locuiască şi să trăiască. Ne aminteşte care este sanctuarul său şi în ce loc îi putem asculta pulsul, anume, în mijlocul poporului său, acolo locuieşte, acolo trăieşte, acolo ne aşteaptă. Să fim conştienţi că pe noi ne invită profetul să nu ne temem, să nu ne descurajăm. Pentru că Domnul Dumnezeul nostru este în mijlocul nostru, El este un mântuitor puternic (cf. Sof 3,16-17), este în mijlocul poporului său. Acesta este secretul creştinului: Dumnezeu este în mijlocul nostru ca un mântuitor puternic. Această certitudine, ca şi pentru Maria, ne dă dreptul să cântăm şi să tresăltăm de bucurie. Maria se bucură, se bucură pentru este purtătoarea lui Emanuel, a lui Dumnezeu cu noi. „A fi creştini este bucurie în Duhul Sfânt” (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 122). Fără bucurie rămânem paralizaţi, sclavi ai mâhnirilor noastre. Deseori problema credinţei nu constă în lipsa de mijloace, de structuri şi de cantitate, nici măcar în prezenţa celui care nu ne acceptă. Problema credinţei este lipsa bucuriei. Credinţa se clatină atunci când ne lăsăm duşi de valul tristeţii şi al descurajării. Când trăim în neîncredere, închişi în noi înşine, contrazicem credinţa, pentru că în loc să ne simţim fiii pentru care Dumnezeu face lucruri mari (cf. v. 49), reducem totul la măsura problemelor noastre şi uităm că nu suntem orfani; în tristeţe noi uităm că nu suntem orfani, că avem un Tată în mijlocul nostru, mântuitor puternic. Maria ne vine în ajutor pentru că, în loc să micşoreze, preamăreşte, adică îl „măreşte” pe Domnul, laudă măreţia sa. Iată secretul bucuriei. Maria, mică şi umilă, porneşte de la măreţia lui Dumnezeu şi, în ciuda problemelor sale – care nu erau puţine – stăruie în bucurie, pentru că se încrede cu totul în Domnul. Ea ne aminteşte că Dumnezeu poate înfăptui întotdeauna minuni, dacă rămânem deschişi faţă de El şi dacă suntem la fel faţă de fraţii noştri. Să ne gândim la mărturisitorii de seamă ai acestor meleaguri: oameni simpli care s-au încredinţat lui Dumnezeu în mijlocul persecuţiilor. Nu şi-au pus speranţa în lume, ci în Domnul, şi aşa au mers mai departe. Aş vrea să le mulţumesc acestor umili învingători, acestor sfinţi de alături care ne arată calea. Lacrimile lor nu au fost fără rost, au fost rugăciuni care s-au ridicat la cer şi au udat la rădăcină speranţa acestui popor.

Dragi fraţi şi surori, Maria merge, întâlneşte şi se bucură, pentru că a purtat ceva mai mare decât ea însăşi: a fost purtătoarea unei binecuvântări. Ca şi ea, nici noi să nu ne temem să fim purtătorii binecuvântării de care România are nevoie. Voi să fiţi promotorii culturii întâlnirii, care să dezmintă indiferenţa, care să dezmintă diviziunea şi să permită acestui pământ să cânte cu tărie milostivirile Domnului!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.