Categorii

Sfânta Familie: Isus, Maria și Iosif, Anul C

1Sam 1,20-22.24-28; Ps 83; 1In 3,1-2.21-24; Lc 2,41-52

„Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”.

El a binevoit să se nască şi să crească într-o familie.

Celebrăm cu bucurie ziua Domnului, această a doua duminică din timpul Crăciunului, ultima duminică din anul civil. Atmosfera Crăciunului, cu farmecul prezenţei Pruncului divin între noi şi în sufletele noastre, continuă. Cel necuprins şi veşnic a îmbrăcat haina timpului şi a luat chip plăpând şi drăgălaş de copil, a ales să fie ca unul dintre noi, îmbrăţişând firea noastră omenească: Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu. Dar Dumnezeu a ales să intre în lume printr-o familie, prin Sfânta Familie pe care o cinstim în această duminică. Şi aceasta ne reaminteşte sărbătoarea de astăzi, faptul că familia este sfântă, că ea este voită şi orânduită de Dumnezeu. Oare nu putea Dumnezeu să coboare pe pământ ca un adult, în vârstă de 30 de ani? Oare nu putea să apară dintr-odată pe ţărmul Iordanului şi să ceară botezul de la Ioan? Dar Dumnezeu nu a voit aşa, ci, atunci când a decis să devină om, s-a născut ca orice copil, în sânul unei familii, şi-a ales din veşnicie o mamă şi un tată purtători de grijă, şi-a ales o familie în care să se nască şi să trăiască până la vârsta de 30 de ani.

De ce a ales Dumnezeu aceasta? De ce a ales să se nască într-o familie? Din Sfânta Scriptură observăm predilecţia lui Dumnezeu pentru familie: atunci când Dumnezeu a creat omenirea, a început prin a crea o familie; iar când Dumnezeu a voit să mântuiască omenirea, la fel, a ales cu grijă o familie în care Fiul său să se nască. De ce această predilecţie divină pentru familie? Dar vă întreb: care este atributul principal al lui Dumnezeu? Cristos ne-a învăţat că în Dumnezeu sunt trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cel care iubeşte, cel care este iubit şi iubirea care există între ei. Este o familie pe care noi o numim Sfânta Treime. În această familie, între membrii acestei familii, există o strânsă legătură, membrii ei se află în relaţie unul cu celălalt, nu domneşte indiferenţa, ci iubirea. Iată caracteristica principală a lui Dumnezeu: este relaţia, o relaţie de iubire. Şi atunci, cum să nu aibă Dumnezeu predilecţie pentru familie, dacă însuşi Dumnezeu, în care sunt trei persoane, este asemenea unei familii?

Isus s-a născut om între oameni pentru a duce la desăvârşire familia omenească. De ce la desăvârşire? Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă că orice om face experienţa răului, în jurul său şi în sine însuşi. Această experienţă se face simţită şi în relaţiile dintre bărbat şi femeie. Dintotdeauna unirea dintre ei a fost ameninţată de discordie, de spiritul de dominare, de infidelitate, de gelozie şi de conflicte care pot ajunge până la ură şi despărţire. Potrivit credinţei, această dezordine pe care o constatăm cu durere nu provine din natura bărbatului şi a femeii, nici din natura relaţiilor dintre ei, ci din păcat. Fiind ruptură cu Dumnezeu, primul păcat are drept primă consecinţă ruperea comuniunii de la început dintre bărbat şi femeie. Şi ştim din Cartea Genezei urmările: relaţiile lor sunt deformate de învinuiri reciproce, frumoasa vocaţie de a fi rodnici, de a se înmulţi şi de a supune pământul este împovărată de suferinţele naşterii şi de osteneala câştigării pâinii. Ca să vindece rănile păcatului, bărbatul şi femeia au nevoie de ajutorul harului pe care Dumnezeu, în nesfârşita sa bunătate, nu li l-a refuzat niciodată. După cădere, întemeierea unei familii ajută la învingerea închiderii în sine, a egoismului, a căutării propriei plăceri şi la deschidere spre celălalt, spre ajutorul reciproc, spre dăruirea de sine. Dumnezeu, care l-a creat pe om din iubire, l-a şi chemat la iubire.

Că toate acestea sunt posibile o dovedeşte Sfânta Familie de la Nazaret, o dovedesc Isus, Maria şi Iosif. Oare nu este Sfânta Familie copia desăvârşită a Sfintei Familii din cer, a Sfintei Treimi? De aceea, Biserica ne pune în faţă acest model pentru familiile ce vor să fie cu adevărat creştine. Este numită sfântă deoarece sfânt este Iosif, cel pe care evanghelia îl numeşte „bărbat drept”, sfântă este soţia, Maria „cea plină de har”, şi, mai ales, sfânt este copilul, Isus, ceea ce a recunoscut chiar şi Diavolul, care a strigat dintr-un posedat: „Ştiu cine eşti: eşti sfântul lui Dumnezeu!”.

Măreţia Sfintei Familii se măsoară cu iubirea pe care Dumnezeu a avut-o faţă de fiecare membru: faţă de Iosif, capul familiei, faţă de Fecioara Maria, soţia lui Iosif şi mama lui Isus, şi faţă de pruncul Isus, însuşi Fiul lui Dumnezeu. Or, iubirea lui Dumnezeu faţă de Sfânta Familie a fost infinită, deci şi măreţia Sfintei Familii este infinită, depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere şi intră în domeniul credinţei.

V-aţi întrebat oare de ce sărbătorim acum Sfânta Familie, în prima duminică după Naşterea Domnului? Biserica, în înţelepciunea ei, a aşezat astfel sărbătoarea cu un scop foarte clar. Privirea noastră trebuie să se îndrepte de la prunc spre Maria, Mama lui cea curată, şi spre Iosif cel feciorelnic, ales să fie tată purtător de grijă.

Şi lecturile pe care le-am ascultat, mai ales cele din Cartea profetului Samuel şi din Evanghelia după sfântul Luca, ne transmit un mesaj clar: părinţii şi copiii nu trebuie să uite niciodată că viaţa este un dar al lui Dumnezeu şi spre el trebuie să se îndrepte toată bucuria şi recunoştinţa lor. Repet: viaţa este un dar al lui Dumnezeu şi spre el trebuie să se îndrepte bucuria şi recunoştinţa noastră!

Cunoaştem istoria naşterii lui Samuel, ultimul judecător al lui Israel şi cel care a instaurat monarhia. Tatăl său, Elcana din Ramataim, avea două soţii: Ana şi Penina [în perioada Vechiului Testament poligamia era permisă de Lege, de Tora; dar mai târziu Isus o va condamna]. Ana era sterilă, cum au fost şi Sara (soţia lui Abraham), Rahela (soţia lui Iacob), mama lui Samson şi cum va fi mai târziu şi mama lui Ioan Botezătorul. În fiecare an, Elcana mergea la Şilo, ca să aducă jertfe de mulţumire Domnului, şi Ana îl însoţea, ca să se roage să aibă copii. Adâncită în rugăciune, este observată de preotul Eli, care îi vede numai mişcarea buzelor şi o crede beată. Dar Ana îi explică pentru ce s-a rugat şi se întoarce acasă cu binecuvântarea lui. Iar după nouă luni, Ana naşte un fiu, pe Samuel. Ana conştientizează că Samuel este darul lui Dumnezeu. Oare, dacă Ana ar fi trăit azi, ar fi făcut uz de mijloace imorale de concepţie? Nu, deoarece rugăciunea pe care a făcut-o Domnului este însoţită: de umilinţă, deoarece ea se autodefineşte „roaba lui Dumnezeu”; de încredere, pentru că, după ce a fost binecuvântată de preotul Eli, ne spune Scriptura că „faţa ei n-a mai fost abătută”, credea cu tărie că Dumnezeu i-a ascultat ruga; de generozitate, căci fiul pe care îl va primi nu-l va păstra pentru sine, ci îl va oferi Domnului, expresie a bucuriei de a se simţi iubită şi a conştiinţei că maternitatea ei este darul lui Dumnezeu. Am spus că viaţa este un dar al lui Dumnezeu, copiii sunt un dar al lui Dumnezeu. Dar cum trebuie să se manifeste grija noastră faţă de ei? Ascultând întâmplarea din Evanghelia de azi, am putea fi mai degrabă scandalizaţi: să rămână fără ştirea părinţilor la templu! Nu a fost un gest de neascultare? Nu, nici vorbă de aşa ceva. El a voit să le dea o învăţătură tuturor părinţilor: „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Părinţii trebuie să ştie că nu sunt stăpânii sau proprietarii copiilor lor. Mai înainte de a fi copiii lor, sunt copiii lui Dumnezeu. Copiii sunt daţi în grijă părinţilor, iar părinţii trebuie să se îngrijească de ei încât să ajungă în casa Tatălui ceresc. Ei, părinţii, trebuie să facă să crească în copii convingerea că cea dintâi vocaţie a creştinului este să-l urmeze pe Isus.

Cum ar vrea oare un tată sau o mamă să le fie copiii ascultători, atâta vreme cât ei nu ascultă de Tatăl ceresc? Atâta vreme cât înjură, atâta vreme cât nu se roagă, atâta vreme cât nu păstrează fidelitatea conjugală? De cele mai multe ori, copiii sunt răi şi neascultători din cauză că părinţii sunt neascultători faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Diogene, filosoful grec din vechime, a auzit într-o zi pe stradă un copil care rostea cuvinte urâte. Se uită la el, îl recunoaşte şi nu-i spune nimic. Pleacă îndată, îl caută pe tatăl copilului şi, când îl găseşte, fără să-i spună ceva, îi dă o palmă peste gură. „De ce mă loveşti?”, îl întreabă omul. „Pentru cuvintele urâte pe care le-a pronunţat gura copilului tău. Tu eşti de vină”.

Filosoful avea dreptate. Copiii sunt răi, de obicei, pentru că părinţii ori nu le dau educaţie bună, ori le dau exemplu rău. Dacă părinţii vor să aibă copii precum Isus, mai întâi ei trebuie să fie precum Maria şi Iosif. Şi numai în acest ambient vor creşte copiii lor „în înţelepciune, în statură şi în har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor”.

Familia este locul cel mai propice pentru a experimenta iubirea. Aici omul devine conştient de dependenţa lui, de faptul că este fiu, că nu s-a făcut de la sine, că a fost voit, că este fiu al unei voinţe şi al unei iubiri care l-a voit. Şi, pe măsură ce în sânul familiei creşte nu numai în carne, dar şi în spirit, îşi dă seama nu doar că este făcut de un altul, dar că este făcut pentru un altul, că fiinţa sa nu-i este dată pentru sine însuşi. Omul descoperă în el o întrebare, o dorinţă foarte puternică după o paternitate încă şi mai mare decât aceea care l-a născut. Şi aceasta este chemarea lui Dumnezeu. Ne spune sfântul apostol Ioan în prima sa scrisoare: „Iată ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim copiii lui Dumnezeu şi suntem!” Trăind conştienţi de filiaţia divină, conştienţi că suntem copii ai lui Dumnezeu, ne transformăm şi comportamentul faţă de ceilalţi oameni, pe care îi vom recunoaşte ca fiind fraţi, căci cu toţii suntem fraţi, de vreme ce cu toţii suntem copii ai aceluiaşi Tată. Tot sfântul Ioan, în aceeaşi scrisoare, ne spune: „Aceasta este porunca lui Dumnezeu: să credem în numele Fiului său, Isus Cristos, şi să ne iubim unii pe alţii, precum ne-a dat poruncă”.

Ştiindu-ne copii ai lui Dumnezeu, învăţăm să ne comportăm cu seninătate în orice împrejurare, oricât de dificilă ar fi. Ne încredinţăm bunătăţii unui Tată căruia i se supun toate puterile creaţiei. Iată ce îi scria sfântul Thomas Morus fiicei lui, din Turnul Londrei, unde era închis din cauza convingerilor sale catolice:

Fii curajoasă, fiica mea, şi nu te îngrijora pentru mine, orice-ar fi să mi se întâmple în această lume! Nu mi se poate întâmpla nimic din cele ce Dumnezeu nu ar permite să mi se întâmple. Şi tot ce vrea El, oricât de rău ni s-ar părea nouă că este, e în realitate cel mai bine.

Vom fi buni copii ai lui Dumnezeu Tatăl dacă vom rămâne alături de Isus. El ne arată în fiecare moment drumul care duce la Tatăl. Ne vom aminti deseori aceasta când îl vom adora pe pruncul Isus, culcat în paie, făcut sărac pentru noi. Unitatea şi armonia unei familii, ale unei comunităţi, se cimentează în jurul mesei luate în comun: masa din sufragerie şi, mai ales, masa euharistică. Prezenţa lui Isus a transformat familia din Nazaret într-un paradis. Prezenţa lui Isus din Euharistie trebuie să transforme comunitatea noastră într-un paradis unde domnesc pacea, armonia, iubirea şi bucuria. De aceea, vă îndemn: veniţi cu toţii la Isus, să mergem împreună la Isus, căci numai el ne poate duce la Tatăl.

Marius Cojan

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.