Categorii

Sfânta Familie: Isus, Maria, Iosif

Cu sărbătoarea de astăzi, sfânta Biserică vrea să ne arate importanţa pe care o are familia. Familia este celula de bază a societăţii. Şi aşa cum nu poate fi un trup sănătos cu celule bolnave, la fel, nu poate exista o societate sănătoasă cu familii bolnave; sigur, sub aspect moral.
Are dreptate Gotthold Ephreim Lessing când scrie că familia este şcoala cea mai mare întemeiată de Dumnezeu, în care se face educaţia neamului omenesc. Mai mult, familia este celula de bază a Bisericii. Fără familii solide, Biserica ar dispărea. Spunea un alt scriitor spaniol, Miguel de Unanumo: „Agonia familiei înseamnă agonia creştinismului”. Au înţeles foarte bine lucrul acesta duşmanii Bisericii, care, voind să distrugă Biserica, distrug familia. Lovind în familie, nu intenţionează altceva decât să lovească în Biserică. Aşa trebuie să înţelegem războiul cumplit declanşat împotriva familiei, prin divorţ, avort, convieţuire fără căsătorie religioasă, adulter, concubinaj, aşa-numitele căsătorii între homosexuali; e un război ce vizează distrugerea Bisericii.
Sărbătoarea de astăzi ne reaminteşte că familia este sfântă, că este voită şi orânduită de Dumnezeu. Când Dumnezeu decide să devină om, el se naşte ca orice copil, în sânul unei familii. Putea să coboare pe pământ ca un adult, în vârstă de 30 de ani. Să apară dintr-odată pe ţărmul Iordanului, să ceară botezul de la Ioan. Dar nu a voit aşa: din veşnicie, el şi-a ales o mamă, un tată purtător de grijă, o familie în care să se nască şi să trăiască până la vârsta de 30 de ani.
Familia sfântă din Nazaret devine astfel model pentru toate familiile din toate locurile şi din toate timpurile. E o familie întemeiată pe respectarea legilor lui Dumnezeu, pe rugăciune, pe practicarea virtuţilor, pe iubire reciprocă. Există în literatura creştină veche o admirabilă povestire, care ne spune că, într-o zi, Maria a luat găleata şi a plecat să aducă apă de la fântână, de la unica fântână ce poate fi văzută şi astăzi la Nazaret. Dar Iosif îi ia din mână găleata, vrea s-o scutească pe soţia sa de oboseală. Din urmă îl ajunge Isus, care îi smulge lui Iosif găleata din mână; el este cel care aduce apă de la fântână. O povestire simplă, naivă, dar care descrie perfect atmosfera ce domnea în familia sfântă, o atmosferă de dăruire reciprocă. Nimeni nu trăia în mod egoist, pentru el însuşi; fiecare trăia, muncea, se sacrifica pentru ceilalţi, ca ceilalţi să fie fericiţi.
Familia este sanctuarul vieţii, aici se aprinde scânteia divină a vieţii; creşte, se dezvoltă viaţa copilului. Evanghelia de azi ne descrie cum, la un moment dat, în familia din Nazaret, viaţa copilului a fost în pericol. Cel care a voit să-l ucidă a fost regele Irod. Să nu ne mirăm că acest monstru sângeros a ucis copiii mai mici de doi ani din Betleem şi din împrejurimi. Nu i-a cruţat nici pe cei din familia lui: şi-a ucis trei copii, a ucis-o pe soţia sa, Miriam, şi-a ucis soacra, şi-a ucis un cumnat. În Vechiul Testament, simbolul Satanei a fost Faraonul Egiptului, cel care a ucis copiii nevinovaţi ai evreilor, înecându-i în Nil, pe vremea lui Moise.
Creştinismul a văzut simbolul şi întruchiparea Satanei în regele Irod, ucigaşul de copii nevinovaţi. Dumnezeu iubeşte viaţa, Satana urăşte viaţa. Am întâlnit şi cunoscut persoane obsedate de gândul sinuciderii; îmi mărturiseau că mereu Satana le şoptea la ureche, le îndemna să se sinucidă. Am cunoscut personal cazul unei copile de 13 ani, infestată, chinuită de Diavol, în preajma căreia se petreceau fenomene diabolice ieşite din comun. Tatăl ei avea un cuţit mare de tăiat porci. Acel cuţit, oriunde s-ar fi aflat, în altă cameră, trecea prin uşile închise şi apărea mereu lângă ea. Copila îmi spunea că Diavolul mereu o îndemna să se sinucidă cu cuţitul acela.
Ca să ne dăm seama cât de puternic acţionează astăzi Satana în lume, ce ravagii face, să ne gândim la cei peste 60 de milioane de copii nevinovaţi şi lipsiţi de apărare, ucişi în lume în fiecare an. În fiecare an sunt mai multe victime decât a făcut cel de al Doilea Război Mondial – cel mai cumplit război din istoria lumii. Atâtea familii, din sanctuare ale vieţii, sunt transformate în lăcaşuri ale morţii. Atâtea spitale şi maternităţi sunt transformate în abatoare umane. Dar de ce atâta ură şi înverşunare la Satana împotriva vieţii copiilor nevinovaţi? Explicaţia este simplă. Vă mai amintiţi de imaginile pe care acum câţiva ani buni în urmă, pe vremea aceasta, le vedeam mereu la televizor, la aşa-zisa Revoluţie? Neputând să pună mâna pe tiran şi să se răzbune, lumea se răzbuna pe portretul său, îl rupea, îl călca în picioare, îl distrugea, îi dădea foc. Omul poartă în el chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este portretul lui Dumnezeu. Satana nu se poate răzbuna pe Dumnezeu, şi atunci, se răzbună pe omul care este portretul lui Dumnezeu. Şi unde e mai frumos chipul lui Dumnezeu, decât în copiii nevinovaţi? De aceea copiii sunt ţinta principală a Duhului celui Rău.
Sfânta Familie din Nazaret era o familie cu toate necazurile, greutăţile şi suferinţele familiilor noastre, printre care ani îndelungaţi trăiţi în ţară străină, în Egipt, printre străini. Cu toate acestea, în Familia din Nazaret domneau pacea, liniştea, bucuria, mulţumirea sufletească, deoarece Dumnezeu locuia în această familie şi voinţa lui era îndeplinită în toate.
Aceeaşi pace şi mulţumire va domni şi în familiile noastre, în ciuda tuturor lipsurilor şi dificultăţilor, dacă, aşa cum ne învaţă apostolul Pavel în a doua lectură a Liturghiei, vom avea o inimă plină de îndurare, de bunătate, de omenie, de blândeţe, de îndelungă răbdare şi, mai ales, o inimă plină de iubire, care ştie să suporte şi să ierte.

*
* *

2.

Liturgia Bisericii nu putea găsi un timp mai potrivit decât acesta, care urmează imediat după Crăciun, pentru a ne pune în faţa ochilor, spre contemplare şi imitare, Familia sfântă din Nazaret, modelul tuturor familiilor creştine.
Primul templu, pe care Fiul lui Dumnezeu întrupat l-a sfinţit şi în care a locuit pe pământ, a fost căsuţa din Nazaret, unde trăia şi muncea sfânta Familie. Creştinismul, am putea spune, s-a născut într-o familie. Sfânta Familie este prima binecuvântare şi primul dar făcut lumii de către Cristos după naşterea sa – un dar, un cadou pe care ni l-am putea imagina atârnând în pomul de Crăciun, după cum prima binecuvântare, pe care Creatorul a dat-o la începutul lumii, a fost destinată tot familiei – familiei primilor noştri părinţi.
Primul gând în sărbătoarea de astăzi e unul de mulţumire şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, fiindcă ne-a dat harul să ne naştem în sânul unei familii creştine; un gând de recunoştinţă faţă de părinţii noştri, care ne-au adus la viaţă, ne-au îngrijit, ne-au crescut, ne-au educat, au suferit şi s-au sacrificat pentru noi.
Un mare păstor sufletesc din zilele noastre, cardinalul Tonini, spunea aceste cuvinte, într-un interviu, la încheierea anului consacrat familiei: „Când voi ajunge în faţa lui Dumnezeu, îi voi zice: «Mă laşi să mă duc la tata şi la mama? Am pregătit un mic discurs, pe care vreau să li-l ţin». Când îi voi vedea, le voi spune: ‚Trebuie să vă mulţumesc atât de mult! Cât erau de adevărate lucrurile pe care mi le-aţi spus, cât erau de frumoase, cât erau de sfinte!’»”
Dar s-ar părea că sărbătoarea de astăzi e destinată familiştilor, că azi nu e ce predica la călugări, la călugăriţe, la cei care au renunţat la o familie pământească. Nu este adevărat. Sărbătoarea Sfintei Familii nu e destinată numai familiei naturale, întemeiată pe legături de sânge şi formată din tată, mamă şi copii. Este destinată în egală măsură ucenicilor, familiei supranaturale a lui Isus, întemeiată pe credinţă şi iubire, în care oricine poate fi frate şi soră cu Isus. Ba s-ar părea că, în primul rând, acesteia din urmă îi este destinată sărbătoarea de azi, având în vedere că apostolul Pavel, în a doua lectură, îndeamnă familia cea mare a ucenicilor lui Isus să urmeze iubirea, bunătatea, răbdarea, blândeţea, smerenia şi celelalte virtuţi care domneau în sfânta Familie din Nazaret. Familia din Nazaret nu e una ca oricare alta. Copilul Isus e un străin pe care îl îngrijesc părinţii; nu e fiul lui Iosif, e fiu adoptat, e fiul Mariei, dar nu numai al ei; într-un fel, e un străin şi pentru ea, căci, mai presus de toate, e Fiul lui Dumnezeu. Cât de izbitoare este asemănarea între Familia sfântă din Nazaret şi familia voastră religioasă, unde voi sunteţi tată şi mamă pentru copiii pe care îi îngrijiţi, care sunt străini, nu sunt ai voştri!
Ce trebuie să vadă şi să imite orice familie, fie naturală, fie supranaturală, la sfânta Familie din Nazaret? Mai întâi, ascultarea, care este condiţia păcii şi armoniei în orice familie. În Familia din Nazaret, Maria ascultă de soţul ei. Iosif ascultă de Maria, căci dorinţele soţiei sale sunt porunci pentru el. Copilul Isus, deşi Dumnezeu, ascultă de părinţii săi; Creatorul e supus creaturilor. Şi toţi trei ascultă de Dumnezeu, împlinindu-i voinţa. Ascultă Maria: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Ascultă Iosif. Când i se porunceşte: „Ia copilul şi pe mama sa”, Iosif pleacă fără să scoată un cuvânt. Ascultă Isus: „Nu ştiaţi că trebuia să fiu în cele ce sunt ale Tatălui meu?”
Unitatea Familiei din Nazaret trebuie să se reflecte în orice familie creştină: în cea naturală şi în cea supranaturală, în comunitatea religioasă. Această unitate este exprimată în patru cuvinte care încep cu „co” – ceea ce înseamnă „împreună cu”: coabitare, convieţuire, co-responsabilitate, colaborare.
Coabitare: a iubi să locuieşti împreună, în casă, în familie, în comunitate, sub acelaşi acoperiş. Şi când eşti în afara ei, să simţi că te sufoci, că nu eşti în mediul tău normal de viaţă, că eşti ca un peşte pe uscat.
Convieţuire: con-vivere, a trăi împreună sub acelaşi acoperiş, dar nu ca nişte străini, ca într-un hotel sau într-un han, sau într-o sală de aşteptare dintr-o gară, unde pasagerii stau la adăpost împreună, fără să se cunoască, ci a trăi împreună sub acelaşi acoperiş aceleaşi bucurii, aceleaşi dureri, aceleaşi preocupări.
Co-responsabilitate: într-o familie, într-o comunitate, nu numai tata şi mama, nu numai superiorii, ci toţi membrii sunt răspunzători de binele, de bunul mers al familiei, al comunităţii. Toate problemele familiei, ale comunităţii, sunt problemele fiecărui membru în parte.
Colaborare: într-o familie, într-o comunitate, nimeni n-are voie să se închidă în egoismul său. Binele comun se realizează prin dialog, deschidere, întrajutorare, toleranţă şi iertare reciprocă.
Unitatea şi armonia unei familii, a unei comunităţi, se cimentează în jurul mesei luate în comun: masa din sufragerie, şi, mai ales, masa euharistică. Prezenţa lui Isus în familie a transformat Familia din Nazaret într-un paradis. Prezenţa lui Isus din Euharistie, mai ales când trăim sub acelaşi acoperiş cu el, trebuie să transforme comunitatea noastră religioasă într-un Paradis unde domnesc pacea, armonia, iubirea şi bucuria.

*
* *

3.

Avem astăzi sărbătoarea Sfintei Familii. În plus, încheiem anul 1995, care, după cum ştim, a fost declarat de sfânta Biserică Anul Internaţional al Familiei. Ne amintim din Vechiul Testament de prima binecuvântare pe care a dat-o Dumnezeu când a creat lumea. Dumnezeu a binecuvântat prima familie: familia celor dintâi oameni, a lui Adam şi Eva. Citim în Cartea Genezei: „Dumnezeu i-a binecuvântat, zicându-le: «Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul»”. Primul rod pe care l-a produs pomul mântuirii a fost sfânta Familie din Nazaret. Când Fiul lui Dumnezeu vine în lume pentru a instaura împărăţia lui Dumnezeu, primul lucru pe care îl face este să-şi aleagă o familie. Creştinismul s-a născut aşadar nu într-o biserică, nu într-o mănăstire, ci într-o familie. Prin aceasta, Dumnezeu a voit să ne arate că familia este la fel de preţioasă şi de sfântă în ochii săi ca şi o mănăstire, ca şi o biserică.
Textele biblice, care s-au citit la sfânta Liturghie, ne îndreaptă atenţia spre cei trei membri ai sfintei Familii pe care o sărbătorim astăzi: o familie simplă, săracă, întru totul asemănătoare familiilor noastre, care a cunoscut aceleaşi necazuri şi greutăţi pe care le cunosc familiile noastre, dar în care au domnit armonia, pacea şi buna înţelegere.
Evanghelia ne vorbeşte despre cel mai important dintre membrii sfintei Familii, despre Isus, copilul abia venit pe lume. El apare în situaţia de persecutat politic. Regele Irod caută să-l omoare, văzându-l în el pe unul care îi ameninţă tronul. Scapă de la moarte ca prin minune, aşa cum, odinioară, un alt persecutat politic, Moise, care, din porunca faraonului, trebuia să fie ucis, scapă ca prin minune, salvat de la înec de fiica faraonului. Isus fuge în Egipt. În Egipt avusese loc evenimentul cel mai important din istoria poporului ales: poporul ales este eliberat din sclavie şi, sub comanda lui Moise, ia drumul spre Ţara Făgăduită.
În Evanghelia de astăzi, Isus apare ca fiind noul şi adevăratul Moise. Isus este cel care eliberează întreg neamul omenesc din sclavia păcatului şi a Satanei. Sub conducerea lui, noul popor al lui Dumnezeu se îndreaptă spre patria făgăduită a Paradisului. Întors în patrie după moartea lui Irod, Isus rămâne în sânul familiei împreună cu părinţii săi, până la vârsta de treizeci de ani. În timpurile noastre, se constată un lucru, şi anume că şcolarizarea îndelungată, lipsa unui loc de muncă, dificultatea de a avea o locuinţă, fuga de obligaţiile pe care la aduce cu sine întemeierea unei familii fac ca tinerii să rămână mulţi ani în casa părinţilor, până la 30 de ani sau şi mai mult. Îmbătrânesc în casa părinţilor. Dar s-ar putea spune ceea ce afirmă Evangheliile despre Isus, şi anume că el creştea în vârstă, în har şi în înţelepciune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi că le era supus lor, părinţilor, lui Isus şi Mariei? Nu. Cei mai mulţi trăiesc de fapt din sudoarea şi munca părinţilor, otrăvindu-le viaţa.
Tot în Evanghelia de azi, este scoasă bine în evidenţă figura lui Iosif, tatăl de familie pe care Dumnezeu îl alege drept colaborator la lucrarea de mântuire pe care Fiul său o înfăptuieşte în lume. Iosif este bărbatul care îndeplineşte prompt voinţa lui Dumnezeu: când viaţa copilului este în pericol, Dumnezeu îi porunceşte să plece în Egipt. Iosif execută ordinul fără să stea pe gânduri. Când Dumnezeu îi porunceşte să revină în ţară, Iosif se arată la fel de ascultător. El este muncitorul, dulgherul, cu mâinile pline de bătături, care câştigă cu greu banul, iar banul nu-l risipeşte, nu-l dă pe băutură, cu banul câştigat întreţine familia, pe Isus şi pe Maria. Iosif şi Maria sunt doi soţi, modele de iubire şi fidelitate conjugală desăvârşită, doi soţi care au trăit o formă excepţională de castitate conjugală; ei au primit de la Dumnezeu chemarea de a trăi toată viaţa unul lângă altul, în înfrânare totală, în castitate desăvârşită. Prin ei, Dumnezeu a voit să arate tuturor soţilor creştini că, atunci când viaţa şi situaţia o cer, când sunt departe unul de altul, soţii pot şi trebuie să trăiască în înfrânare totală, să respecte jurământul de fidelitate conjugală făcut în ziua căsătoriei.
Familia din Nazaret este misionară. Aceşti doi soţi au colaborat la mântuirea lumii, oferindu-l pe Cristos. Sfânta Biserică, prin sărbătoarea de astăzi, vrea să ne spună că orice familie trebuie să fie misionară, că orice familie creştină este chemată la apostolat, trebuie să colaboreze la răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu, trebuie să colaboreze la mântuirea lumii, să-l arate lumii pe Cristos.
De ce Biserica a orânduit această sărbătoare a Sfintei Familii după Crăciun? Crăciunul, ştiţi probabil, a înlocuit sărbătoarea păgână a Soarelui neînvins. La echinocţiul de iarnă, la 25 decembrie, când ziua se lungeşte şi soarele devine mai puternic, păgânii sărbătoreau naşterea Soarelui, învingătorul frigului şi al întunericului. În această zi de 25 decembrie, Biserica a pus sărbătoarea lui Cristos, pe care profeţii l-au numit Soarele Sfinţeniei. Fiecare familie creştină trebuie să fie ca o oglindă ce să reflecte asupra lumii o rază a lui Cristos, soarele sfinţeniei, care a răsărit în ziua de Crăciun.
Iubirea dintre membrii familiei, iubirea sinceră, curată, fidelă, capabilă de jertfă, este o rază din iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, arătată de Dumnezeu prin trimiterea Fiului său în lume. Impresionante sunt îndemnurile la iubire pe care sfântul Pavel le face celor din familie, în lectura a doua: „Copii, ascultaţi în toate de părinţii voştri, căci acest lucru este plăcut Domnului. Taţilor, nu fiţi brutali cu copiii voştri, nu-i împingeţi la disperare. Soţilor, iubiţi-vă unii pe alţii. Soţiilor, fiţi supuse soţilor, ca Domnului. Soţilor, iubiţi-vă soţiile şi nu fiţi duri cu ele”.
Iubirea dintre soţ şi soţie, spune Apostolul în altă parte, trebuie să reflecte în lume iubirea dintre Cristos, Mirele, şi Biserică, mireasa sa. După cum Cristos nu-şi brutalizează, nu-şi trădează, nu-şi înşală mireasa, Biserica, după cum nici Biserica nu-şi brutalizează, nu-şi trădează, nu-şi înşală mirele, pe Cristos, la fel, soţii să nu se poarte brutal între ei, să nu se trădeze, să nu se înşele unul pe altul.
Facă Dumnezeu ca toate familiile noastre creştine să fie bune şi sfinte ca sfânta Familie din Nazaret. Facă Dumnezeu ca în toate familiile să fie copii buni şi cuminţi, asemenea lui Isus, mame bune şi evlavioase asemenea Mariei, soţi buni, cumpătaţi şi fideli soţiilor lor, asemenea lui Iosif.

Pr. Claudiu Dumea

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.