Categorii

Sfânta Familie: Isus, Maria, Iosif

Sir 3,3-7.14-17a; Col 3,12-21; Mt 2,13-15.19-23

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Sfântul Părinte Leon al XIII-lea ne-a lăsat sărbătoarea care se cele-brează şi astăzi, Sfânta Familie. Văzând cum, treptat, multe dintre familiile creştine se îndepărtau de valorile specifice ale acesteia, acest papă s-a gândit să inspire întregul popor creştin să trăiască după modelul familiei de la Nazaret.

Astăzi, Biserica continuă să privească spre Isus, Maria şi Iosif pentru a lua exemplu şi pentru a trăi cele mai adânci valori specific creştine. Lumea noastră are o atitudine contradictorie faţă de familie. Pe de o parte, ies în evidenţă creşterea libertăţii şi a responsabilităţii în maternitate şi paternitate şi în educaţia copiilor, aspiraţia legitimă a femeii la egalitatea de drepturi şi obligaţii cu bărbatul, valoarea pe care o capătă familia în legislaţie. Pe de altă parte, se întâlnesc dificultăţi crescânde, cum ar fi: violenţa familială, o concepţie despre viaţă legată mai mult de bunurile materiale decât de valorile spirituale, educaţia greşit înţeleasă, slăbirea legăturilor dintre soţi şi dintre părinţi şi copii.

Ideea de familie, care transpare din prima lectură, este dominată de valoarea ascultării, însoţită de iubirea copiilor faţă de părinţi, mai ales când aceştia sunt în nevoi sau la bătrâneţe. De fapt, este un mod de cinstire al lui Dumnezeu în părinţi. De asemenea, iubirea părinţilor faţă de copii este un semn al devoţiunii faţă de Dumnezeu. Ben Sirah ne spune că Dumnezeu răsplăteşte această devoţiune cu binecuvântări: purifi-carea de păcate, ascultarea rugăciunilor, viaţă lungă.

Creştinismul a adus o depăşire a acestei concepţii. Sfântul Paul, în cea de-a doua lectură, ne aminteşte de filiaţia divină pe care ne-a dăruit-o Tatăl prin Fiul. De aceea, familiile creştine sunt chemate să trăiască la fel ca şi cum ar fi deja în familia Tatălui.

Evanghelia prezintă o experienţă concretă a fami-liei umane a lui Isus, cu suferinţele şi dificultăţile sale. Cuvântul lui Dumnezeu, voind să întâlnească umanitatea, putea să aleagă cine ştie câte alte moduri. Putea să ni se prezinte în aparenţe extraordinare, ştiinţifico-fantastice, sau să se prezinte ca adult pe deplin format. Însă a ales să vină în lume sub chip de prunc, să aibă o mamă şi un tată purtător de grijă. Şi nu numai atât, însă când a voit să ne vorbească despre Dumnezeu, Isus a făcut-o recurgând la imaginea Tatălui: el, Fiu, noi, de asemenea, fii, şi cu toţii fraţi.

Ideea familiei, a persoanelor care îşi vor binele, care îşi poartă de grijă reciproc, reiese ca fiind centrală în întrupare, în revelarea lui Dumnezeu făcută omului. În momentul când dispare ideea de familie, credeţi că se mai înţelege creştinismul? Se mai înţeleg Crăciunul, Sfânta Treime, înfierea şi fraternitatea noastră în Cristos?

Dacă voim să înţelegem creştinismul, se cuvine să intrăm în perspectiva familială. Ce frumos ar fi dacă am privi la Iosif, Maria şi Isus!

Evanghelistul Matei ne descrie astăzi o întâmplare ce destramă orice iluzie celui care ar fi voit să privească la Sfânta Familie ca la un cadru idilic. Numim episodul „fuga în Egipt”, fiind vorba, într-adevăr, despre o fugă în încercarea de a scăpa de pericolul morţii. Fuga precipitată în mijlocul nopţii se explică prin regimul de teroare cu care Irod guverna Palestina. Acesta, după cum ne spun istoricii, pentru a-şi păstra tronul, şi-a asasinat trei fii, iar pe soţia sa a ştrangulat-o.

Dar, iată, în centrul evenimentelor, figura încura-jatoare a lui Iosif, gata să urmeze planul lui Dumnezeu. În faţa unei situaţii atât de neobişnuite şi complicate, tăcerea şi pacea inimii sale sunt profunde pentru a lăsa spaţiu vocii lui Dumnezeu. Numai astfel a putut auzi glasul îngerului, trimisul lui Dumnezeu, care i-a spus: „Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune, pentru că Irod are de gând să caute copilul ca să-l ucidă” (Mt 2,13).

Şi astăzi sunt familii în situaţii dramatice: de mizerie, de persecuţie, de migraţie, de fugă. Cuvântul lui Dumnezeu întrupat a trecut şi el prin astfel de încercări. Născându-se, nu a ales pentru sine palatele sau o viaţă cu privilegii, ci o viaţă a celor săraci, a celor părăsiţi, a celor marginalizaţi. Mai putem spune că Dumnezeu nu ne înţelege greutăţile? Desigur, vor fi şi pentru noi motive de durere, dar având exemplul lui Isus, al Sfintei Familii, nu se mai poate ajunge la disperare. Mai mult, familia de astăzi poate învăţa de la familia din Nazaret demnitatea în conducerea propriei vieţi cotidiene, cu respectul reciproc al membrilor familiei şi funcţiile proprii ale părinţilor şi ale copiilor. De la ea vine astăzi, pentru familia care vrea să fie cu adevărat o „celulă vie”, o lecţie veritabilă de iubire.

Că iubirea este izvorul şi criteriul suprem al familiei adevărate ne aminteşte sfântul Paul în îndemnul adresat creştinilor din Colose: „Însă mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu iubire, care este legătura desăvârşirii” (Col 3,14). Această iubire, care se alimentează din iubirea infinită a lui Dumnezeu, dă naştere milei, bunătăţii, umilinţei, răbdării; ea conduce la a se accepta unul pe altul, la a se ierta reciproc (cf. Col 3,12-13).

Dintre toate aceste roade ale iubirii, aş vrea să subliniez unul: iertarea reciprocă. Am cunoscut un cuplu de soţi foarte uniţi. Mi-au mărturisit care a fost secretul reuşitei lor: „În ziua căsătoriei am luat ca program cuvântul sfântului Paul: «Să nu apună soarele peste mânia voastră» (Ef 4,26). Şi aşa am decis să nu mergem niciodată la culcare după o ceartă sau o contradicţie, fără să ne împăcăm. În ciuda oboselii şi a bombănitului, am avut întotdeauna o mână întinsă pentru a o strânge pe a celuilalt”. Iată deci că îndemnurile celei de-a doua lecturi din sărbătoarea de astăzi, dacă sunt puse în practică, îndrumă la fericire. La această fericire contribuie, cu siguranţă, şi exemplul părinţilor dat copiilor. În acest sens, vreau să vă relatez un fapt pe care mi l-a spus un credincios.

Într-o zi, un om trufaş i-a zis acestuia: „Ce, sunt copil, să mă tem de Dumnezeu?” Credinciosul i-a răspuns: „Rău faci că nu te îndepărtezi de această orbire a trufiei”. După o bună perioadă de timp, omul trufaş, venind la persoana care mi-a relatat cazul, i-a spus: „M-a gonit fiul meu din casă. I-am vândut-o lui, cu îndatorirea să mă îngrijească până o să mor. Şi acum, m-a luat cu ciomagul şi m-a alungat”. „Nu te supăra, frate”, i-a răspuns acest credincios, „dar se vede că fiul dumitale te-a auzit când spuneai că nu te temi de Dumnezeu şi, auzindu-te, ba azi, ba mâine, şi-a zis şi el: «Dacă tata nu se teme de Dumnezeu, eu de ce m-aş teme de tata?» De aceea te-a alungat, dar vinovat de aceasta nu este numai fiul, cât, mai ales, dumneata”. La aceste cuvinte, omul trufaş a lăsat capul în pământ şi nu a mai zis nimic.

Ce bine ar fi dacă, în viaţa de familie, chiar şi atunci când sunt de înfruntat diferite greutăţi, s-ar urma atitudinea familiei de la Nazaret, care a avut ca unică preocupare binele celuilalt şi voinţa lui Dumnezeu! Ce educativ ar fi dacă toţi ar deveni mai conştienţi de rolul pe care îl au în creşterea spirituală a familiei, a Bisericii şi a societăţii!

Exemplul Sfintei Familii ne îndeamnă la unitatea de credinţă. Atunci când familia ştie că păzeşte această valoare, de fapt, îl păstrează în mijlocul ei pe Cristos. Când familia este inspirată de aceeaşi speranţă, Cristos, ea păstrează şi trăieşte într-însa idealul Evangheliei. Când este animată de iubirea supranaturală, ea îşi îndeplineşte toate îndatoririle specifice. De aceea, cred că ar trebui să luăm în serios îndemnul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, care, în exortaţia apostolică Familiaris consortio, spunea că „familiile noastre trebuie să-şi afle elanul de la început, că trebuie să-l urmeze pe Cristos” (FC 86).

În această zi de sărbătoare, să ne rugăm Tatălui ceresc să ne dea harul de a putea înţelege că nu există alt drum de împlinire a familiei creştine decât Cristos.

Romeo NECULAI

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.