Categorii

Semnul cel mai convingător: La Bose întâlnirea de spiritualitate ortodoxă despre martiriu şi comuniune

bose-ecumenismBiserica este mereu Biserică ce se naşte din apă şi din sânge; aşadar este Biserică în martiriu, în care botezul se radicalizează în botezul sângelui. Dacă a fi creştini este cu adevărat urmare a lui Isus Cristos, care, pentru noi, s-a revelat pe cruce ca martir prin excelenţă, atunci, ca principiu, a fi creştini nu poate exclude martiriul. În mod realist, trebuie mai degrabă să pornim de la faptul că urmarea lui Isus poate mereu să implice şi martiriul, care este forma supremă de mărturie a iubirii şi a comuniunii. Acest fapt realist a fost confirmat de mii de ori în cursul istoriei Bisericii şi încă este confirmat şi mai mult în lumea de astăzi.

Un exemplu deosebit de semnificativ al faptului că martirii sunt introduşi în misterul pascal al lui Isus Cristos, exemplu care scoate în evidenţă profunda dimensiune cristologică a martiriului, este cel al sfântului Policarp din Smirna. El a trăit în epoca discipolilor apostolilor şi a lucrat în Asia Mică, unde au fost fondate primele comunităţi creştine încă din timpul apostolilor. În această regiune, creştinii au fost persecutaţi deja foarte repede, aşa cum arată ceea ce este scris de Ioan comunităţii din Smirna: „Nu te teme de ceea ce vei avea de suferit! Iată că diavolul este gata să arunce pe unii dintre voi în închisoare, ca să vă pună la încercare, şi veţi avea o strâmtorare de zece zile! Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii!” (Ap 2,10). În comunitatea din Smirna, episcopul Policarp, înainte de toţi, a luat parte la potirul pătimirii şi al morţii lui Isus Cristos.

Policarp a devenit precum Cristos şi viaţa sa s-a făcut dar şi ofrandă euharistică: aşa cum de la Cristos n-a venit otrava distrugerii a ceea ce este viu din cauza puterii morţii, ci a izvorât forţa vieţii, şi el însuşi ne-a dăruit viaţa ca o pâine bună, tot aşa şi altoirea martorului credinţei Policarp în Trupul lui Cristos, prin martiriu, învinge puterea morţii. Trăind şi dăruind viaţa tocmai prin moartea sa, martirul însuşi a intrat în misterul euharistic. Iată motivul cel mai profund pentru care actele martirilor descriu martiriul sfântului Policarp ca „a se face euharistie a martirului” care „intră în comuniunea deplină cu Paştele lui Isus Cristos, devenind astfel cu El euharistie”.

În istoria Bisericii, de mai multe ori este mărturisită această „a se face euharistie” a creştinilor exemplari. Cu siguranţă evenimentul cel mai vestit este cel al sfântului Laurenţiu pe grătar, în care, deja în antichitate, se recunoştea modelul originar al existenţei creştine, în sensul că dificultăţile vieţii pot să devină acel foc purificator capabil să ne transforme treptat, în aşa fel încât întreaga noastră viaţă să devină dar pentru Dumnezeu şi pentru oameni. În timpuri mai recente, amintim martiriul sfântului Maximilian Kolbe, care moare lăudându-l pe Domnul şi îşi oferă viaţa pentru un alt om, şi în care dăruirea radicală are loc tocmai în dizolvarea întregii sale existenţe. Aceste exemple ne arată că martiriul creştin nu comportă numai o viaţă provenită din misterul euharistic, ci mai ales faptul de a fi cufundaţi chiar în acest mister.

O privire la istorie ne arată că martiriul face parte din natura şi din misiunea Bisericii încă de la originile sale. Acest lucru este evident deja cu uciderea cu pietre a sfântului Ştefan, primul martir în istoria Bisericii, şi apoi cu diferitele valuri de persecuţie săvârşite de împăraţii romani în timpurile Bisericii primare cu scopul de a-i elimina din societate pe aşa-numiţii „atei”, cum erau definiţi atunci creştinii. Şi în secolele următoare, istoria misiunii creştine a fost o istorie de martiriu, mai ales în Japonia şi în China, în Coreea şi în Uganda. În secolul al douăzecilea, un număr inimaginabil de creştini au fost persecutaţi şi ucişi din cauza credinţei lor, începând de la genocidul armean, care reprezintă prima mare persecuţie a creştinilor în timpurile moderne, pentru a ajunge mai ales la violenţele săvârşite în timpul regimului terorii naţional-socialismului şi a comunismului sovietic. Aceste persecuţii împotriva creştinilor au avut o aşa însemnătate încât se poate afirma cu tristeţe că niciun secol ca secolul al XX-lea n-a văzut aşa de mulţi martiri creştini.

Când regimurile terorii s-au prăbuşit, când a căzut zidul din Berlin şi a fost ridicată cortina de fier, s-a început să se nutrească speranţa într-o coexistenţă nonviolentă şi paşnică în respectarea clară a libertăţii de religie. În pofida acestor dezvoltări pozitive, persecuţiile împotriva creştinilor n-au încetat totuşi. Mai degrabă, la sfârşitul celui de-al doilea mileniu şi la începutul celui de-al treilea, creştinismul a devenit din nou o Biserică de martiri. Noua generaţie de martiri a asumat aşa de mari dimensiuni încât ne determină să spunem că astăzi există chiar mai mulţi martiri decât în timpul persecuţiilor din primele secole ale Bisericii. Optzeci la sută dintre cei care astăzi, din cauza credinţei lor, sunt persecutaţi şi trebuie să îndure discriminări, dezavantaje grele şi uneori ostilităţi dure, sunt creştini. În lumea de astăzi, credinţa creştină este religia cea mai persecutată. În general, putem spune că astăzi, în douăzeci şi cinci de ţări, creştinii riscă să fie maltrataţi, închişi şi ucişi din cauza credinţei lor.

Faptul că martiriul face parte în manieră esenţială din credinţa creştină este o experienţă fundamentală a creştinismului în lumea de astăzi, unde toate Bisericile şi comunităţile creştine au proprii martiri. Astăzi creştini nu sunt persecutaţi pentru că aparţin la o comunitate specifică de credinţă creştină, ci pentru că sunt creştini. Astăzi martiriul fiind ecumenic, trebuie să se vorbească despre un adevărat ecumenism al martirilor sau despre un ecumenism al sângelui. În tot dramatismul său, el conţine însă şi o mare promisiune. Biserica antică era convinsă că sângele martirilor era sămânţă de noi creştini, aşa cum afirma scriitorul creştin Tertulian: sanguis martyrum semen Christianorum. Şi noi astăzi putem nutri speranţa şi încrederea tare că sângele aşa de multor martiri din timpul nostru într-o zi va fi sămânţă a deplinei unităţi ecumenice a Trupului lui Cristos.

De exemplu, a dat o frumoasă mărturie despre această speranţă exarhul catolic Leonid Feodorov, când a exprimat profunda sa convingere că „reunificarea Rusiei ortodoxe cu Sfântul Scaun Apostolic este o misiune de ordin absolut supranatural” şi, ca atare, nu poate fi concepută „fără martiriu”. Mărturia pe care Feodorov a dat-o în contextul reconcilierii Bisericii între Orient şi Occident este valabilă desigur şi pentru ecumenism în general, deoarece martirii nu numai că sunt un mare ajutor pe drumul spre unitatea în Cristos şi în Trupul său, ci realizează deja această unitate şi oferă de aceea forma supremă a mărturiei comune.

„Noi suntem uniţi pe fundalul martirilor, nu putem să nu fim uniţi”. Aceste cuvinte, rostite de sfântul Papă Ioan Paul al II-lea la sfârşitul lui Via Crucis la Colosseum, în vinerea sfântă din 1994, exprimă motivul de fond la baza marii sale angajări ecumenice. De fapt, pentru Papa Ioan Paul al II-lea, ecumenismul martirilor este forma cea mai credibilă a ecumenismului. Punând acest accent pe ecumenismul martirilor, Papa demonstrează şi că recunoaşte în mod explicit, aducându-le omagiu, pe creştinii din alte Biserici şi comunităţi creştine care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor în Isus Cristos ca martiri şi martori ai credinţei unicei, nedespărţitei creştinătăţi.

Pentru a înţelege importanţa acestei practici a recunoaşterii reciproce a martirilor creştini, devenită astăzi normală, este util să aruncăm o scurtă privire la istorie, care ne arată cum, în realitate, mult timp a fost în vigoare practica contrară. Erau recunoscuţi ca martiri numai cei care, cu viaţa lor, dădeau mărturie despre adevărul integral al lui Cristos. Pentru că nu se putea admite că ar putea să existe un asemenea „da” spus adevărului integral al lui Cristos şi în afara Bisericii catolice, nu era posibil a se recunoaşte, ca atare, martiriul care a avut loc în alte comunităţi creştine. Această atitudine desemna deja creştinismul din primele timpuri, când erau recunoscuţi ca martiri numai martorii credinţei Bisericii catolice, în timp ce jertfirea vieţii celui care aparţinea comunităţilor eretice era considerată lipsită de valoare şi nulă.

Şi mai restrictiv a devenit conceptul de martiriu după schismele din Biserică, atunci când credincioşii din diferitele Biserici creştine şi-au dat viaţa pentru a rămâne fideli faţă de mărturisirea credinţei creştine respectată în propria confesiune, ucigându-se adesea unii pe alţii; totuşi, fiecare comunitate obişnuia să recunoască drept martiri numai pe proprii martori ai credinţei, deşi toţi concepeau propriul martiriu ca mărturie adusă lui Cristos.

Această viziune restrictivă din punct de vedere confesional a fost depăşită cu Conciliul al II-lea din Vatican, graţie unei noi priviri îndreptate spre acele Biserici creştine şi comunităţi ecleziale care încă nu sunt în comuniune deplină cu Biserica catolică, dar cu care Biserica catolică ştie că este „din mai multe motive unită” (Lumen gentium, 15). Motivul acestei legături este recunoscut de decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio înainte de toate în botez, care constituie „legătura sacramentală a unităţii care există între toţi cei care prin intermediul lui au fost renăscuţi” şi care face în aşa fel încât să existe „o anumită comuniune, deşi imperfectă, cu Biserica catolică”. Între aceste elemente, constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium numără în mod deosebit „chiar o adevărată unire în Duhul Sfânt, care cu darurile şi harurile sale lucrează şi în ei prin puterea sa sfinţitoare şi i-a întărit pe unii dintre ei până la vărsarea sângelui”. Cu aceste importante afirmaţii ale conciliului, a fost recunoscută realitatea martiriului şi în alte Biserici creştine. Deja în timpul conciliului, Paul al VI-lea a confirmat această nouă viziune, când, la 18 octombrie 1964, a proclamat sfinţi pe martirii din Uganda şi a adus omagiu astfel şi anglicanilor care au experimentat aceleaşi suferinţe ale fraţilor lor catolici.

Dimensiunea ecumenică a martiriului a fost scoasă în evidenţă de Papa Ioan Paul al II-lea mai ales cu celebrarea comună ţinută la Colosseum, loc extrem de simbolic din punct de vedere istoric, în jubileului anului 2000, când, în prezenţa înalţilor reprezentanţi ai diferitelor Biserici şi comunităţi ecleziale, Papa i-a comemorat pe martirii din secolul al XX-lea, ascultând mărturiile lor de credinţă, între care cea a mitropolitului ortodox Serafim, a pastorului protestant Paul Schneider şi a părintelui catolic Maximilian Kolbe. Această celebrare a permis să se experimenteze profunda comuniune în credinţă care-i uneşte pe creştinii din diferitele Biserici şi comunităţi ecleziale, în pofida diferenţelor şi a piedicilor încă existente. De fapt, în persecuţia comună, de exemplu în lagărele de concentrare naziste şi în gulagurile comuniste, creştinii şi comunităţile ecleziale s-au apropiat, au descoperit ceea ce îi uneşte în credinţă şi au legat o prietenie.

Efortul de a valoriza importanţa ecumenismului martirilor a fost continuat de Papa Benedict al XVI-lea, care a accentuat mai ales dimensiunea cristologică a martiriului. În timpul vizitei sale în 2008 la bazilica „Sfântul Bartolomeu la Insula Tiberină”, dedicată martirilor din secolul al XX-lea, a afirmat că aparent pare „că violenţa, totalitarismele, persecuţia, brutalitatea oarbă” se revelează mai puternice, reducând la tăcere glasul martorilor credinţei, care „pot din punct de vedere uman să apară ca înfrânţi ai istoriei”, dar că Isus luminează mărturia lor, aşa încât „forţa iubirii”, care „sfidează şi care învinge moartea”, se revelează victorioasă „şi în înfrângerea aparentă”.

Şi Papa Francisc nu încetează niciodată să facă referinţă la ecumenismul martirilor sau, cum îl defineşte el, la „ecumenismul sângelui”. Papa Francisc porneşte de la constatarea că astăzi creştinii nu sunt persecutaţi pentru că sunt catolici sau ortodocşi, protestanţi sau anglicani, ci pentru că sunt creştini. Aşadar mai ales persecutorii înşişi ne sugerează ecumenismul sângelui. De fapt, „pentru persecutori, noi nu suntem despărţiţi, nu suntem luterani, ortodocşi, evanghelici, catolici… Nu! Suntem una! Pentru persecutori suntem creştini! Nu interesează altceva. Acesta este ecumenismul sângelui care se trăieşte astăzi”. În ecumenismul martirilor întâlnim şi o mare provocare, pe care Papa Francisc a rezumat-o cu această frază incisivă: „Dacă duşmanul ne uneşte în moarte, cine suntem noi pentru a ne despărţi în viaţă?”. Aşadar nu este o ruşine că persecutorii creştinilor au o viziune ecumenică mai bună decât noi înşine, pentru că au înţeles că toţi creştinii sunt în mod fundamental una? Fiind suferinţa aşa de multor creştini în lumea de astăzi o experienţă comună, ecumenismul sângelui reprezintă pentru Papa Francisc chiar „semnul cel mai convingător” al ecumenismului astăzi.

Conştiinţa despre importanţa martirilor creştini de astăzi şi căutarea ecumenică a unităţii sunt indisociabile. Ca figură exemplificativă pentru numeroase altele trebuie amintit preotul încardinat în dieceza de Freiburg, Max Josef Metzger, care deja cu mult timp înainte de încarcerare din partea naziştilor s-a angajat în favoarea mişcării ecumenice, având la inimă printre priorităţile sale promovarea păcii în lume şi unitatea Bisericii, şi care în 1939, din închisoare, a adresat Papei Pius al XII-lea o scrisoare pasionată, sugerând convocarea unui conciliu ecumenic pentru a putea „găsi o soluţie” la „chestiunea referitoare la destinul creştinătăţii” în umilinţă şi în iubire, cum a exprimat el în manieră incisivă: „Acest timp extrem de dificil – şi prin el ne vorbeşte Dumnezeu – cere urgent ca să fie făcute ultimele eforturi pentru a depăşi diviziunile Bisericii creştine pentru ca să se realizeze în toată lumea împărăţia păcii lui Cristos”.

În această una sancta in vinculis, cum a definit martirul protestant Dietrich Bonhoeffer strânsa legătură ecumenică existentă între creştinii din diferitele Biserici în rezistenţa lor la regimurile violente nazist şi comunist, întâlnim forma cea mai credibilă a mărturiei comune, pe care se bazează speranţa în unitate, mărturie care ne îndeamnă să continuăm să construim pe fundamentul unităţii pus de martiri pentru unitate şi să vestim, dând o mărturie comună, Evanghelia lui Isus Cristos în lumea de astăzi: în umilinţă şi în iubire.

De Kurt Koch

(După L’Osservatore Romano, 11 septembrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.