Categorii

Semne de speranţă. Colocviu cu Gilles Kepel, expert în mișcări fundamentaliste islamice

Jumătate de secol de istorie în Orientul Mijlociu, o regiune în conflict perpetuu – de la războiul din Kippur din 1973, marcat în ultimii ani de primăverile arabe, devastarea din Irak, lungul conflict sirian şi urcarea Turciei – unde totuşi se întrevăd semne de speranţă: este ceea ce e încadrat în ultima carte a lui Gilles Kepel, politolog specialist al lumii arabo-musulmane, intitulată A ieşi din haos – Criza în Mediterana şi în Orientul Mijlociu (Uscire dal caos — La Crisi nel Mediterraneo e nel Medio Oriente [Milano, Raffaello Cortina editore, 2019, 416 pagini]). Intervievat de „L’Osservatore Romano” cu ocazia prezentării volumului în Italia, autorul evocă şi problema islamului în Franţa, în timp ce preşedintele Emmanuel Macron a cerut comunităţii musulmane o angajare mai mare în lupta împotriva extremismului religios, şi rolul pe care creștinismul îl poate avea în integrarea minorităților în societate.

Cartea dumneavoastră nu este numai descrierea unei situaţii care de peste patruzeci de ani degenerează în lumea arabo-musulmană: dumneavoastră întrevedeți şi semne pozitive. Ne puteți vorbi despre asta?

Un punct pozitiv este ceea ce se întâmplă astăzi în Algeria: de circa patruzeci de săptămâni se desfășoară în fiecare vineri marșuri paşnice, fără a cădea în violență nici cu manifestări ale extremismului religios. Există impresia de a asista la un al doilea val de primăvară arabă, care a învățat însă din greșelile trecute.

În afară de asta, este nevoie ca Occidentul să favorizeze reconstruirea regiunii Levante după prăbușirea aşa-numitului Stat islamic, pentru că această regiune rămâne fundamentală fiind punte între Europa şi Orientul Mijlociu, tocmai grație comunităţii creştine, care în parte a părăsit Libanul pentru a merge să trăiască în străinătate. Acum este vorba de mișcări şi revendicări sociale care fac să prevaleze principii universale, cum sunt dreptatea, nivelul de viaţă, şi ecologia, asupra ordinelor liderilor religioși extremiști sau sectari. Ceea ce uimește în Liban şi în Irak este neîncrederea faţă de puterea care până acum s-a prezentat mereu ca apărătoare a poporului, dat fiind că unii lideri politici sunt incriminați pentru că sunt corupți. Tot în Liban, trebuie notat că aceste revendicări se regăsesc în rândul tuturor confesiunilor: de la sunniții şi creştinii din nord, dar acum şi în sud, unde șiiții se ridică împotriva lui Hezbollah.

Să mergem de cealaltă parte a Mediteranei, în Franţa, unde s-a reaprins dezbaterea despre vălul islamic, la treizeci de ani după primul caz ale celor două liceene care au venit la școală purtând vălul la Creil, în periferia Parisului.

Este foarte interesant de observat că acest caz al tinerelor din Creil a avut loc în urmă cu treizeci de ani, în 1989, chiar în momentul căderii Zidului din Berlin la 9 noiembrie, un eveniment care nu s-ar fi putut realiza dacă puterea sovietică n-ar fi fost înfrântă în Afganistan şi constrânsă să se retragă din Europa de est. În acel moment, „Marea relatare anti-occidentală” n-a mai fost comunistă ci jihadistă. Anul crucial al acestei cotituri este chiar 1989, la nivel internațional cât şi în interiorul țărilor. Apoi cazurile despre vălul islamic au revenit periodic, deci şi anul acesta. Astăzi, în unele cartiere izolate, au fost create chiar școli musulmane non-paritare care încurajează sharia şi abandonarea valorilor Republicii. Astfel se creează ecosisteme în care se dezvoltă jihadismul de a patra generație, al cărui exemplu este autorul atacului la prefectura din Paris.

Pentru a rezolva situațiile de tensiuni legate de islamul din Franţa, dumneavoastră credeți că ar trebui reformată legea din 1905 cu privire la separarea statului şi a Bisericilor?

Fundamentele legii din 1905 nu s-au schimbat, textul a fost modificat de câteva ori, aşa cum se întâmplă pentru toate legile umane, dar nu cred că trebuie să fie schimbată pentru o religie în mod deosebit. Astăzi, nu numai în Franţa dar de exemplu şi în Germania, una din provocările cele mai importante de înfruntat este apariţia de reacții de concentrare asupra lor înșiși care fragmentează societatea: pe de o parte expansiunea salafilor, pe de altă parte extrema dreaptă: se hrănesc unii din alţii, luând ostateci părțile din populație care se află în mijloc. Aceasta este o adevărată problemă şi sunt convins că autoritățile spirituale, începând de la Biserică, au un rol de desfășurat pentru a aminti lucrul cel mai important, adică umanitatea omului, şi nu exacerbarea propriei identități.

Care poate să fie rolul creștinismului în problema integrării islamului în societate?

În Europa, după părerea mea, aspectul pe care comunitatea islamică imigrată îl consideră esenţial este egalitatea de oportunități, în domeniul politic şi social. În acest sens acțiunea socială a Bisericii este fundamentală, în special cu ajutorul faţă de cei mai mici şi slabi. Până la începutul anilor Optzeci, cei doi actori mai prezenți în cartierele populare erau Biserica şi sindicatele. Acestea din urmă dispar cu dezindustrializarea, astăzi revine deci în mod esenţial Bisericii să interacționeze cu tinerii. Asta se traduce într-un respect reciproc, dar şi convertiri în ambele sensuri.

Se sărbătorește anul acesta a 800-a aniversare a întâlnirii dintre sfântul Francisc de Assisi şi sultanul din Egipt. Ce semnificație poate avea acel eveniment astăzi şi ce lecții putem scoate din asta?

Relația de prietenie dintre Francisc şi Malik-al-Kâmil într-un fel reprezintă o parabolă despre relația dintre creștinism şi islam de-a lungul istoriei. Astăzi se pare că această relație se manifestă mai ales prin inițiative comune între cele două religii, mai ales în favoarea dreptății şi egalității. Este vorba probabil mai mult de convergențe decât de un dialog doar dogmatic.

La 4 februarie, papa Francisc şi marele imam de Al-Azhar au semnat Documentul despre fraternitatea umană pentru pacea mondială şi conviețuirea comună. Acest eveniment ce reprezintă pentru dumneavoastră?

Semnarea documentului de la Abu Dhabi demonstrează cât de mult Biserica este o forță de pace şi de reconciliere, o realitate foarte importantă în această lume aşa de profund divizată. Este vorba de un pas foarte util faţă de un dialog care în trecut a fost marcat de unele dificultăți şi naivități. Acum dialogul este mult mai legat de ceea ce se întâmplă concret, s-a înțeles că în privința dialogului nu trebuie se meargă pe fantezii.

De Charles de Pechpeyrou

(După L’Osservatore Romano, 2-3 noiembrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.