Categorii

Secretarul general al Sinodului Episcopilor pentru sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria de pe muntele Carmel – Logica milostivirii

   În sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria de pe muntele Carmel publicăm fragmente din omilia cardinalului secretar general al Sinodului Episcopilor, în timpul liturghiei celebrate la Messina, în parohia Sfânta Maria a Carmelului.

   Nu uimeşte faptul că Sfântul Părinte s-a inspirat din întâlnirea dintre Isus şi samariteană când a descris, în Amoris laetitia, „logica milostivirii pastorale” întemeiate pe pilastrul triplu al însoţirii, al discernământului şi al integrării. Citând Relatio synodi din 2014, Papa afirmă că situaţiile care nu corespund încă sau nu mai corespund idealului evanghelic despre căsătorie „trebuie înfruntate în manieră constructivă, cu răbdare şi delicateţe”, adăugând imediat după aceea: „Este ceea ce a făcut Isus cu samariteana”.

   Pentru aceste motive invit să nu ne mulţumim cu o pastoraţie de apărare, care se îngrijeşte de cei „care sunt înăuntru” şi uită pe atâţia care în schimb „sunt în afară”, simţindu-se adesea judecaţi şi condamnaţi de cei care cred. Dimpotrivă, fiecare comunitate creştină este chemată să devină „Biserică în ieşire” şi „spital de campanie” pentru cei care sunt răniţi de circumstanţele vieţii, prin arta însoţirii, prin discernământ în fiecare situaţie, prin integrare în viaţa eclezială.

   Ca fiecare an sfânt, aceasta să fie ocazia pentru a practica reciproc reconcilierea, iertarea, milostivirea. În acest loc dedicat Preasfintei Fecioare Maria de pe muntele Carmel, ne încredinţăm mijlocirii puternice a Mariei, Mater misericordiae. Cu toate că de câtva timp comunitatea nu mai este încredinţată ordinului carmelitan, trebuie continuat să se cultive spiritualitatea Carmelului, care de-a lungul secolelor a produs nenumărate roade de bine şi de sfinţenie, alimentând constant devoţiunea faţă de Fecioara Maria Flos Carmeli.

   Zidurile unui edificiu nu închid credinţa noastră în forme şi structuri, chiar dacă necesare. Cine-l adoră pe Dumnezeu trebuie să-l adore în Cuvântul său. Ascultarea atentă şi rugătoare a Cuvântului lui Dumnezeu este, pentru noi creştinii, prima manieră de a adora. În această privinţă, Papa Francisc, încă de la exortaţia apostolică Evangelii gaudium, adevărat „manifest programatic” al pontificatului său, nu încetează să indice Cuvântul lui Dumnezeu ca izvor al reînnoirii pastorale şi misionare a Bisericii, la care toate comunităţile creştine sunt chemate.

   Recent, Sfântul Părinte a tratat iarăşi această temă în exortaţia apostolică Amoris laetitia, document care a încheiat cu autoritate drumul sinodal lung despre familie care a implicat întreaga Biserică în cursul a peste doi ani. Cuvântul lui Dumnezeu întăreşte sufletul, luminează drumul, consolidează inima: acest lucru este valabil individ ca şi pentru familii, pentru comunităţile călugăreşti ca şi pentru cele parohiale. În realitate, nu există autentică spiritualitate creştină care să nu fie hrănită constant de izvorul inepuizabil al Bibliei.

   Apoi, cine-l adoră pe Dumnezeu trebuie să-l adore în toţi fraţii. Nu putem să ne mulţumim să-i dăm cult lui Dumnezeu în templele splendide şi prin liturgii solemne. Este adevărat desigur că în sacramente, şi în mod culminant în Euharistie, Cristos însuşi e cel care se face prezent pentru sfinţirea noastră. Dar este la fel de adevărat, cum afirma deja sfântul Ioan Gură de Aur, că Dumnezeu trebuie recunoscut şi adorat şi în „sacramentul fratelui”. Nu putem nega că adesea comunităţile noastre creştine sunt contagiate de virusurile protagonismului, murmurării, prejudecăţii, indiferenţei, dacă nu chiar al ostilităţii şi al ciocnirii dintre grupuri, mişcări, asociaţii. Acest lucru este adesea un scandal în ochii celor care ne observă şi zădărniceşte mărturia noastră în lume.

   Nu se poate adora Dumnezeu numai în fratele care este alături de noi, care gândeşte ca noi, care trăieşte viaţa creştină ca noi, care este cel puţin aparent „în ordine”. Cine-l adoră pe Dumnezeu, ne spune Isus, trebuie să-l adore şi în cel de departe, în cel diferit, în cel aşa-numit „iregular”. Aşa este femeia samariteană. Tocmai pe această femeie Învăţătorul o învaţă în ce anume constă adevărata adorare a lui Dumnezeu: nu este chestiune de „locuri” ci de „inimă”. Cine vrea să-i dea lui Dumnezeu adoraţia corectă nu se mai poate mulţumi să-l caute în interiorul zidurilor templului: sacralitatea sanctuarului din Ierusalim este de altfel în mod constant relativizată de slujirea itinerantă a lui Isus şi de cuvintele sale severe despre distrugerea templului. În Cristos, Dumnezeu se arată ca acela care iese din templu pentru a merge să caute oile pierdute: aşadar, cine vrea să-l găsească şi să-l adore pe Dumnezeu, va trebui să-l caute în afara sanctuarului, la acei bolnavi pe care Medicul ceresc a venit să-i îngrijească cu medicamentul milostivirii.

De Lorenzo Baldisseri

(După L’Osservatore Romano, 16 iulie 2016)

Traducere de Pr. Mihai Patrascu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.