Categorii

Scrisoarea Sfântului Părinte Francisc către poporul lui Dumnezeu care peregrinează în Germania (29 iunie 2019)

Iubiţi fraţi şi surori,

Meditarea lecturilor din cartea Faptele Apostolilor care ne-au fost propuse în timpul pascal m-a determinat să vă scriu această scrisoare. Acolo găsim prima comunitate apostolică impregnată de această viaţă nouă pe care Duhul le-a dăruit-o transformând fiecare circumstanţă într-o ocazie bună pentru vestire. Ei îl pierduseră în întregime şi în dimineaţa primei zile a săptămânii, între dezolare şi amărăciune, au ascultat din gura unei femei că Domnul era viu. Nimeni şi nimic nu putea să reţină erupţia pascală în vieţile lor şi ei nu putea să nu vorbească despre ceea ce ochii lor au contemplat şi mâinile lor au atins (cf. 1In 1,1).

În acest climat şi având convingerea că Domnul „poate mereu, cu noutatea sa, să reînnoiască viaţa noastră şi comunitatea noastră”[1], vreau să mă apropii şi să împărtăşesc preocuparea voastră în privinţa viitorului Bisericii din Germania. Suntem conştienţi că nu trăim numai un timp de schimbări fără o schimbare de timp care trezeşte întrebări noi şi vechi cu care este drept şi necesar să ne confruntăm. Situaţii şi întrebări pe care am putut să le discut cu păstorii voştri la ultima vizită Ad limina şi care cu siguranţă continuă să răsune în sânul comunităţilor voastre. Ca și cu acea ocazie, aș dori să-mi ofer sprijinul, să fiu mai aproape de voi pentru a merge alături de voi și să încurajez căutarea pentru a răspunde cu parresia la situația actuală.

1. Cu recunoștință mă uit la această rețea capilară de comunități, parohii, capele, școli, spitale, structuri sociale pe care au țesut-o de-a lungul istoriei și sunt mărturie a credinței vii care i-a susținut, i-a hrănit și le-a dat viață în timpul diferitelor generații. O credință care a trecut prin momente de suferință, confruntare și necazuri, dar, de asemenea, de perseverență și vitalitate, care şi astăzi se arată bogate în roade în atâtea mărturii de viață și fapte de caritate. Comunitățile catolice germane, în diversitatea și pluralitatea lor, sunt recunoscute în întreaga lume pentru simțul lor de coresponsabilitate și de o generozitate care a reușit să întindă mâna lor și să însoțească procesul de implementare a evanghelizării în regiuni destul de submerse și lipsite de posibilităţi. O astfel de generozitate nu numai că s-a manifestat în istoria recentă ca ajutor economic și materiale, ci, de asemenea, împărtăşind, de-a lungul anilor, numeroase carisme și persoane: preoți, călugărițe, călugări și laici care şi-au îndeplinit cu fidelitate şi neobosit slujirea şi misiunea lor în situaţii adesea dificile[2]. Ei au dat Bisericii universale mari sfinți și sfinte, teologi și teologe, precum și păstori și laici care au ajutat ca întâlnirea dintre Evanghelie și culturi să ajungă la noi sinteze capabile să trezească ceea ce este mai bun din ambele[3] și să fie oferite noilor generații. cu aceeași ardoare de la începuturi. Acest lucru a permis un efort remarcabil pentru a identifica răspunsurile pastorale la înălţimea provocărilor care li se prezentau.

Trebuie subliniat drumul ecumenic pe care îl realizează și ale cărui roade le-am putut vedea în timpul comemorării celei de-a 500-a aniversări a Reformei, un drum care să permită încurajarea exemplelor de rugăciune, de schimb cultural și exercitare a carităţii capabilă să depășească prejudecățile și rănile din trecut, permiţând să se celebreze și să se mărturisească mai bine bucuria Evangheliei.

2. Astăzi, cu toate acestea, sunt de acord cu dumneavoastră cât de dureros este de constatat erodarea crescândă și decăderea credinței, cu tot ceea ce acest lucru implică nu numai la nivel spiritual, ci şi social și cultural. Situație care se poate vedea şi constata, după cum a știut deja să remarce papa Benedict al XVI-lea, nu numai „în est, unde, după cum știm, cea mai mare parte a populației nu sunt botezaţi şi nu au niciun contact cu Biserica și de multe ori nu-l cunosc deloc pe Cristos”[4], ci și în așa-numita „regiune tradițională catolică [unde există] o scădere foarte puternică de participare la Liturghia duminicală, ca și a vieții sacramentale”[5]. Deteriorare cu siguranță, cu multiple fațete și fără o soluție rapidă și ușoară, care necesită o abordare serioasă și conștientă, care să ne stimuleze să ne întoarcem, în pragul istoriei prezente, ca acel cerșetor pentru a asculta cuvintele apostolului: „Argint şi aur nu am, dar ceea ce am, aceea îţi dau: în numele lui Isus Cristos Nazarineanul, ridică-te și umblă” (Fap 3, 6).

3. Pentru a face față acestei situații, păstorii voștri au sugerat o drum sinodal. Ce înseamnă concret și cum se va desfăşura este ceva ce este cu siguranță încă în vedere. Din partea mea, mi-am exprimat reflecțiile asupra sinodalității Bisericii cu ocazia celebrării celor cincizeci de ani ai Sinodului Episcopilor[6]. În esență, este vorba de un sinod sub îndrumarea Duhului Sfânt, adică să mergem împreună și cu întreaga Biserică sub lumina, îndrumarea și erupţia sa ca să învățăm să ascultăm și să discernem orizontul mereu nou pe care vrea să ni-l dăruiască. Deoarece sinodalitatea presupune și cere erupţia Duhului Sfânt.

La recenta Adunare plenară a episcopilor italieni am avut ocazia de a reitera această realitate centrală pentru viața Bisericii oferind perspectiva dublă pe care aceeaşi operă: „sinodalitate de jos în sus, adică datoria de a îngriji existența și buna funcționare a diecezei: consiliile, parohiile, participarea laicilor… (CIC 469-494), începând cu dieceza, pentru că nu se poate face un mare sinod fără a merge la bază…; și apoi sinodalitatea de sus în jos” care permite să se trăiască într-un mod specific și singular dimensiunea colegială a slujirii episcopale și a ființei ecleziale[7]. Numai în acest fel putem ajunge și lua decizii cu privire la chestiuni esențiale pentru credința și viața Bisericii. Acest lucru va fi posibil efectiv dacă ne încurajăm să mergem împreună cu răbdare, ungere și cu convingerea umilă și sănătoasă că nu vom putea niciodată să răspundem în același timp la toate întrebările și problemele. Biserica este și va fi întotdeauna un peregrină în istorie, purtătoare a unei comori în vase de lut (vezi 2Cor 4, 7). Acest lucru ne amintește că nu va fi niciodată nu va fi perfectă în această lume și că vitalitatea și frumusețea sa se înrădăcinează în comoara pe care o poartă în mod constitutiv[8].

Prezentele întrebări, precum și răspunsurile pe care le dăm cer, astfel încât să se poată crea o actualizare sănătoasă, „o fermentare lungă a vieții și colaborarea întregului popor timp de ani de zile”[9]. Acest lucru stimulează generarea și demararea de procese care să ne construiască drept popor al lui Dumnezeu, mai degrabă decât căutarea unor rezultate imediate care generează consecințe rapide și mediatice, dar efemere din cauza lipsei de maturizare sau pentru că nu răspund vocației la care suntem chemați.

4. În acest sens, implicaţi în analize serioase și inevitabile, se poate cădea în ispite subtile cărora consider că este necesar să le acordați o atenție şi grijă deosebită, deoarece, departe de a ne ajuta să mergem împreună, ne vor păstra agățați și instalați în schemele și mecanismele care ajung să denatureze sau să limiteze misiunea noastră; și, în afară de asta, cu circumstanța agravantă că, dacă nu suntem conștienți de ele, vom putea ajunge să ne învârtim în jurul unui joc complicat de argumentări, discursuri și rezoluții care nu fac altceva decât să ne distanțeze de contactul real și zilnic cu poporul credincios al Domnului.

5. A asuma și a suferi situația actuală nu înseamnă pasivitate sau resemnare și cu atât mai puțin neglijență, dimpotrivă presupune o invitație de a intra în contact cu ceea ce este necrozat în noi și în comunitățile noastre și trebuie să fie evanghelizat și vizitat de Domnul. Iar acest lucru necesită curaj, deoarece ceea ce avem nevoie este mult mai mult decât o schimbare structurală, organizațională sau funcțională.

Îmi amintesc că la întâlnirea pe care am avut-o cu păstorii voștri în 2015, le-am spus că una dintre primele şi marile ispite de la nivelul eclezial era aceea de a crede că soluțiile la problemele prezente și viitoare ar proveni exclusiv din reforme pur structurale, organice sau birocratice însă care, la sfârșitul zilei, nu vor atinge deloc nucleele vitale care necesită atenție. „Acesta este un nou pelagianism, care ne face să punem încrederea în structurile administrative și organizațiile perfecte. O centralizare excesivă care, în loc să ne ajute, complică viața Bisericii și dinamica ei misionară (Evangelii gaudium, 32)”[10].

Ceea ce stă la baza acestei ispite este aceea de a gândi că, în fața numeroaselor probleme și neajunsuri, cel mai bun răspuns ar fi reorganizarea lucrurilor, efectuarea de schimbări și mai ales de „cârpeli” care fac posibilă punerea în ordine și armonie a vieții Bisericii, adaptând-o la logica actuală sau la cea a unui anumit grup. În felul acesta s-ar părea că totul este rezolvat și lucrurile se vor întoarce pe făgaşul lor dacă viața eclezială intră într-o ordine „determinată” nouă sau veche care să pună capăt tensiunilor proprii ale ființei noastre umane și ale celor pe care Evanghelia dorește să le provoace[11].

Pe această cale, viața eclezială ar putea să elimine tensiunile, să fie „în ordine și în sintonie”, însă numai ar provoca, în timp, adormirea și domesticirea inimii poporului nostru și diminuarea și chiar reducerea la tăcere a forței vitale și evanghelice pe care Duhul dorește să o dăruiască: „acesta ar fi cel mai mare păcat de mondenitate și de spirit monden anti-evanghelic”[12]. Ar exista un bun corp eclezial și chiar „modernizat”, dar fără suflet şi noutate evanghelică; am trăi un creștinism „gazos” fără muşcătura evanghelică[13]. „Astăzi suntem chemați să gestionăm dezechilibrul. Nu putem face ceva bun, evanghelic dacă ne este frică de dezechilibru”[14]. Nu putem uita că există tensiuni și dezechilibre care au aroma Evangheliei și care sunt esențiale să fie menținute, deoarece acestea reprezintă un anunț al vieții noi.

6. De aceea mi se pare important să nu pierdem din vedere ceea ce „Biserica a învăţat de numeroase ori că nu suntem justificaţi de faptele noastre sau de eforturile noastre, ci de harul Domnului care ia iniţiativa”[15]. Fără această dimensiune teologică, în diferitele inovații și propuneri care sunt făcute, vom repeta același lucru care astăzi împiedică comunitatea eclezială să anunțe iubirea milostivă a Domnului. Modul în care trebuie să vă asumați situația actuală va fi determinant pentru roadele care se vor dezvolta ulterior. De aceea, fac apel să fie făcută într-o cheie teologică, astfel încât Evanghelia harului cu revărsarea Duhului Sfânt să fie lumina și ghidul pentru a face față acestor provocări. De fiecare dată când comunitatea eclezială a încercat să iasă singură din problemele sale încrezându-se şi focalizându-se exclusiv pe forțelor sale sau pe metodele, inteligența, voința sau prestigiul ei, a ajuns să mărească și să perpetueze relele pe care încerca să le rezolve. Iertarea și mântuirea nu este ceva ce trebuie să cumpărăm sau „ce ar trebui să obţinem cu faptele noastre sau cu eforturile noastre. El ne iartă şi ne eliberează gratuit. Dăruirea sa pe cruce este ceva aşa de mare încât noi nu putem nici nu trebuie să plătim, trebuie numai să primim cu recunoştinţă imensă şi cu bucuria că suntem iubiţi aşa de mult mai înainte de a ne putea imagina”[16].

Scenariul prezent nu are dreptul să ne facă să pierdem din vedere faptul că misiunea noastră nu se bazează pe previziuni, calcule sau cercetări ambientale încurajatoare sau descurajatoare nici la nivel eclezial, nici la nivel politic, economic sau social. Nici pe rezultatele reușite ale planurilor noastre pastorale[17]. Toate aceste lucruri sunt importante de a fi prețuite, ascultate, reflectate și de a fi atenți, dar în sine nu ne epuizează ființa noastră credincioasă. Misiunea și rațiunea noastră de a fi se înrădăcinează în faptul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16). „Fără o viață nouă și un spirit evanghelic autentic, fără «fidelitatea Bisericii faţă de vocația ei», orice structură nouă va fi coruptă într-un timp scurt”[18].

Prin urmare, transformarea care urmează să fie realizată nu poate răspunde exclusiv ca o reacție la date sau cerințe externe, cum ar putea fi scăderea bruscă a nașterilor și îmbătrânirea comunităților care nu permit să fie vizibilă o schimbare de generații. Motive obiective și valide, dar care, văzute separat din  afara misterului eclezial, ar favoriza și stimula o atitudine reacționară (atât pozitivă, cât și negativă) față de probleme. Adevărata transformare răspunde și cere și exigențe care se nasc din faptul că suntem credincioși și din propria dinamică evanghelizatoare a Bisericii, cere convertirea pastorală. Ni se cere o atitudine care căutând să trăiască şi să transpară Evanghelia să termine cu „pragmatismul cenuşiu al vieţii zilnice a Bisericii, în care totul aparent merge în normalitate, în timp ce în realitate credinţa se uzează şi degenerează în meschinărie”[19]. Convertirea pastorală ne amintește că evanghelizarea trebuie să fie criteriul-ghid al nostru prin excelenţă asupra căruia să discernem toate mișcările pe care suntem chemați să le oferim ca o comunitate eclezială; evanghelizarea constituie misiunea esențială a Bisericii[20].

7. Este necesar, prin urmare, așa cum bine au subliniat păstorii voștri, să se recupereze primatul evanghelizării pentru a privi spre viitor cu încredere și speranță, deoarece „evanghelizatoare, Biserica începe prin a se evangheliza pe ea înseşi. Comunitate credincioasă, comunitate de speranță trăită și comunicată, comunitate de iubire fraternă, trebuie să asculte fără încetare ceea ce trebuie să creadă, motivele de speranță, noua poruncă a iubirii”[21].

Evanghelizarea, astfel trăită, nu este o tactică de repoziționare eclezială în lumea de astăzi sau a un act de cucerire, de stăpânire sau de expansiune teritorială; nici o „retușare” care o adaptează la spiritul timpului dar care o face să-și piardă originalitatea și profeția; nici nu este căutarea pentru a recupera obiceiurile sau practicile care dădeau sens într-un alt context cultural. Nu. Evanghelizarea este un drum de ucenicie de răspuns și convertire în iubire față de Cel care ne-a iubit mai întâi (1In 4,19); un drum care să permită o credință vie, trăită, celebrată și mărturisită cu bucurie. Evanghelizarea ne duce la recuperarea bucuriei Evangheliei, a bucuriei de a fi creștini. E adevărat, există momente grele, timpuri de cruce, dar nimic nu poate distruge bucuria supranaturală care se adaptează, se transformă și întotdeauna rămâne, cel puțin ca un focar de lumină care vine din certitudinea personală de a fi iubit infinit, dincolo de orice. Evanghelizarea generează siguranţa interioară, o seninătate plină de speranță care oferă satisfacția sa spirituală incomprehensibilă pentru parametrii umani[22]. Indispoziţia, apatia, amărăciunea, defetismul, precum și tristețea nu sunt semne bune sau consilieri; mai mult, există momente când „tristeţea este legată cu nerecunoştinţa, cu faptul de a sta aşa de închişi în noi înşine încât să devenim incapabili de a recunoaşte darurile lui Dumnezeu”[23].

8. Prin urmare, principala noastră preocupare ar trebui să fie în privinţa modului de a împărtăși această bucurie și ieşind pentru a-i găsi frații noștri mai ales pe cei care sunt aruncaţi în pragul templelor noastre, pe străzi, în închisori și spitale, piețe și orașe. Domnul a fost clar: „căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui și toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6,33). A ieşi pentru a unge cu spiritul lui Cristos toate realitățile pământești, în multiplele sale intersecții, mai ales acolo „unde se formează noile relatări şi paradigme, să se ajungă cu Cuvântul lui Isus la nucleele cele mai profunde ale sufletului oraşului”[24]. A ajuta ca Pătimirea lui Cristos să atingă în mod real și concret multiplele pătimiri și situații în care Fața lui continuă să sufere din cauza păcatului și a inegalității. Pătimire care poate demasca sclaviile vechi și noi care rănesc bărbatul și femeia mai ales astăzi când vedem regenerându-se discursurile xenofobe și promovează o cultură bazată pe indiferență, pe închidere, precum și pe individualism și expulzarea. Și, la rândul său, Pătimirea Domnului să fie cea care să trezească în comunitățile noastre și, mai ales, în cei mai tineri, pasiunea pentru Împărăția sa.

Acest lucru ne cere „să dezvoltăm şi gustul spiritual de a rămâne apropiaţi de viaţa oamenilor, până acolo încât să descoperim ceea ce devine izvor al unei bucurii superioare. Misiunea este o pasiune pentru Isus dar, în acelaşi timp, este o pasiune pentru poporul său”[25].

De aceea, noi ar trebui să ne întrebăm ce spune Duhul astăzi Bisericii (Ap 2,7), să recunoaştem semnele timpurilor[26], care nu este sinonim cu simpla adaptare la spiritul timpului, fără a mai fi nevoie de alte lucruri (Rom 12,2). ). Toate aceste dinamici de ascultare, reflecție și discernământ vizează să facă Biserica din zi în zi tot mai credincioasă, disponibilă, agilă și transparentă pentru a vesti bucuria Evangheliei, bază pe care se pot găsi lumină și răspuns la toate întrebările[27]. „Provocările există pentru a fi depășite. Trebuie să fim realiști, însă fără a pierde bucuria, îndrăzneala și dedicarea plină de speranță. Să nu lăsăm să ni se fure forța misionară!”[28].

9. Conciliul al II-lea din Vatican a marcat un pas important în conștiinţa pe care Biserica o are atât despre ea înseși, cât și despre misiunea ei în lumea contemporană. Această călătorie începută în urmă cu peste cincizeci de ani continuă să ne stimuleze în primirea și de dezvoltarea sa și care încă nu au ajuns la capăt, în special în ceea ce privește apelul la sinodalitate care urmează să fie realizată la diferite niveluri ale vieții ecleziale (parohie, dieceză, în ordinea națională, în Biserica universală, ca și în diferite congregații și comunități). Acest proces, mai ales în aceste vremuri de puternică tendință spre fragmentare și polarizare, cere să se dezvolte și să se asigure că şi sensus Ecclesiae trăiește în fiecare decizie pe care o luăm și hrăneşte toate nivelurile. Este vorba de a trăi şi de a simţi cu Biserica și în Biserică, ceea ce, în multe situații, de asemenea ne fac să suferim în Biserică și cu Biserica. Biserica Universală și trăiește în şi din Bisericile particulare[29], aşa cum şi Bisericile particulare trăiesc și înfloresc în și din Biserica universală, iar dacă acestea sunt separate de întregul trup eclezial, slăbesc, se ofilesc și mor. De aici necesitatea de a menține mereu vie şi efectivă comuniunea cu întregul trup al Bisericii, care ne ajută să depășim anxietatea care ne închide în noi înșine și în particularitățile noastre pentru a putea privi în ochi, a asculta sau a renunța la urgențe pentru a-l însoți pe cel care a rămas pe marginea drumului. Uneori, această atitudine se poate manifesta în cel mai mic gest, ca acela al tatălui fiului risipitor, care rămâne cu ușile deschise, astfel încât, atunci când se întoarce, să poată intra fără dificultate[30]. Acest lucru nu este sinonim cu a nu merge, a înainta, a schimba și inclusiv a nu dezbate și a nu fi de acord, ci este pur și simplu consecința de a ști că suntem parte în mod constitutiv a unui trup mai mare, care ne cheamă, așteaptă şi are nevoie și pe care şi noi îl chemăm, îl aşteptăm şi avem nevoie de el. Este plăcerea de a ne simţi parte din sfântul și răbdătorul popor credincios al lui Dumnezeu.

Provocările pe care le avem în mână, diferitele probleme și întrebări cărora trebuie să le facem față nu pot fi ignorate sau ascunse: acestea trebuie să fie asumate însă având grijă să nu fim prinşi în ele, pierzând perspectiva, limitând orizontul și fragmentând realitatea. „Atunci când ne oprim în conjunctura conflictuală, pierdem sensul unităţii profunde a realităţii”[31]. În acest sens, sensus Ecclesiae ne oferă acel orizont larg de posibilități din care să căutăm să răspundem la întrebările urgente și, în afară de asta, ne amintește de frumusețea chipului pluriform al Bisericii[32]. Chip pluriform nu numai dintr-o perspectivă spațială în satele, rasele, culturile lor[33], ci și din realitatea sa temporară care ne permite să ne cufundăm în izvoarele celei mai vii şi depline tradiții care are misiunea de a menține viu focul, mai degrabă decât a păstra cenuşa[34] și permite tuturor generațiilor să revigoreze, cu ajutorul Duhului Sfânt, prima iubire.

Sensus Ecclesiae ne eliberează de particularisme și tendinţe ideologice pentru a ne face să gustăm din acea siguranță a Conciliului al II-lea din Vatican II, când a spus că Ungerea Sfântului (1In 2,20 și 27) aparține tuturor credincioşilor[35]. Comuniunea cu sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, purtător al Ungerii, menține vie speranța și certitudinea de a ști că Domnul merge alături de noi și este Cel care susține paşii noştri. Un sănătos a merge împreună trebuie să arate această convingere căutând mecanismele pentru ca toate vocile, în special cea a celor mai simpli și umili, să aibă spațiu și vizibilitate. Ungerea Sfântului care a fost vărsat tot trupul eclezial „«împărțindu-și fiecăruia darurile după cum voiește» (1Cor 12,11), dăruiește credincioșilor de toate categoriile haruri speciale, prin care îi face capabili și dispuși să primească diferite activități și servicii folositoare pentru reînnoirea și creșterea Bisericii, după cuvântul sfântului Paul: «Fiecăruia i se dă o manifestare a Duhului spre folosul tuturor» (1Cor 12,7)”[36]. Acest lucru ne ajută să fim atenţi la această ispită veche și mereu nouă a promotorilor gnosticismului care, dorind să-şi facă un nume propriu și să extindă propria doctrină și faimă, căutau să spună ceva mereu nou și diferit de ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu le oferea. Este ceea ce descrie sfântul Ioan cu termenul proagon, cel care este înainte, cel avansat (2In v. 9) și pretinde să meargă dincolo de acel noi eclezial care fereşte de excesele care amenință comunitatea[37].

10. De aceea, vegheaţi şi fiţi atenţi în faţa oricărei ispite care duce la reducerea poporului lui Dumnezeu la un grup luminat care nu permite să se vadă, să se savureze și să se aprecieze această sfințenie împrăștiată care trăiește „în poporul lui Dumnezeu răbdător: în părinţii care-i cresc cu atâta iubire pe copiii lor, în bărbaţii şi în femeile care lucrează pentru a duce pâine acasă, în bolnavi, în călugăriţele bătrâne care continuă să zâmbească. În această statornicie pentru a merge înainte zi de zi văd sfinţenia Bisericii militante. Aceasta este de atâtea ori sfinţenia „de la uşa vecină”, a celor care trăiesc aproape de noi şi sunt o reflexie a prezenţei lui Dumnezeu”[38]. Aceasta este sfințenia care protejează și a păzit mereu Biserica de orice reducere ideologică scientistă și manipulatoare. Sfințenia care evocă, aminteşte și invită să se dezvolte acest stil marian în activitatea misionară a Bisericii capabil să articuleze dreptatea cu milostivirea, contemplarea cu acțiunea, duioşia cu convingerea. „Pentru că de fiecare dată când privim la Maria credem din nou în forţa revoluţionară a duioşiei şi a afectului. În ea vedem că umilinţa şi duioşia nu sunt virtuţi ale celor slabi ci ale celor puternici, care nu au nevoie să-i maltrateze pe alţii pentru a se simţi importanţi”[39].

În țara mea natală, există o expresie sugestivă și puternică ce poate lumina: „frații să fie uniți pentru că aceasta este prima lege; să aibă adevărată unire în orice moment, pentru că dacă se luptă între ei, sunt devorați de cei din afară”[40]. Frați și surori să ne îngrijim unul de celălalt și să fim atenți la ispita tatălui minciunii și a dezbinării, la maestrul separării care, stimulând la căutarea unui bun aparent sau răspuns la o anumită situație, sfârșește prin fragmentarea de fapt a trupului sfântului popor credincios al lui Dumnezeu. Ca trup apostolic să mergem și să mergem împreună, ascultându-ne sub îndrumarea Duhului Sfânt, chiar dacă nu gândim la fel, din convingerea înţeleaptă că „Biserica, pe măsura trecerii veacurilor, tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu”[41].

11. Perspectiva sinodală nu anulează antagonismele sau perplexitățile, nici conflictele nu sunt subordonate rezoluțiilor sincretiste de „bun consens” sau care rezultă din elaborarea de recensăminte sau sondaje despre o temă sau alta. Acest lucru ar fi foarte reductiv.

Sinodalitatea, cu fundalul și centralitatea evanghelizării și a sensus Ecclesiae ca elemente determinante ale ADN-ului nostru eclesial, cere să ne asumăm în mod conștient o modalitate de a fi Biserică în care „întregul este mai mult decât partea şi este şi mai mult decât simpla lor sumă… Trebuie lărgită mereu privirea pentru a recunoaşte un bine mai mare care ne va aduce beneficii nouă tuturor. Însă trebuie făcută asta fără a evada, fără dezrădăcinări… Se lucrează în ceea ce este mic, cu ceea ce este aproape, însă cu o perspectivă mai amplă”[42].

12. Acest lucru cere tuturor oamenilor lui Dumnezeu și, mai ales, păstorilor lor, o stare de veghe și de convertire care să permită să se mențină vii și active aceste realități. Vegherea și convertirea sunt daruri pe care numai Domnul ni le poate oferi. Este suficient pentru noi să cerem harul său prin rugăciune și post. Mereu m-a impresionat cum în timpul vieții, mai ales în momentele marilor decizii, Domnul a fost deosebit de ispitit. Rugăciunea și postul au avut un loc special ca determinant al oricărei acțiuni ulterioare (vezi Mt 4,1-11). Nici sinodalitatea nu poate scăpa de această logică și trebuie să fie însoțită întotdeauna de harul convertirii pentru acțiunea noastră personală și comunitară să poată reprezenta și să se asemene tot mai mult cu kenosis a lui Cristos (cf. Fil 2,1-11 ). A vorbi, a acționa și a răspunde ca Trup al lui Cristos înseamnă de asemenea a vorbi și a acționa în felul lui Cristos cu aceleași sentimente, tratamente și priorități ale sale. Prin urmare, harul convertirii, urmând exemplul Învățătorului, care „s-a despuiat pe sine luând firea sclavului” (Fil 2,7), ne eliberează de protagonisme false și sterile, ne dezinstalează de ispita de a rămâne în poziții protejate și aranjați și ne invită să mergem în periferii pentru a ne întâlni și a-l asculta pe Domnul.

Această atitudine de kenosis ne permite de asemenea să experimentăm forța creatoare și întotdeauna bogată de speranța care se naște din sărăcia evanghelică la care suntem chemați, care ne face liberi să evanghelizăm și să mărturisim. În acest fel, permitem Duhului să reîmprospăteze și să reînnoiască viața noastră, eliberând-o de sclavii, inerții și facilități circumstanțiale care împiedică să mergem şi în special să adorăm. Deoarece în adorare, omul își îndeplinește datoria sa supremă și este capabil să întrezărească claritatea viitoare, cea care ne ajută să gustăm noua creație[43].

Fără această dimensiune riscăm să pornim de la noi înșine sau de la dorința de autojustificare și de autoconservare care ne va conduce la schimbări și aranjamente, dar la jumătatea drumului, care, departe de a rezolva problemele, se va încheia ducându-ne într-o spirală fără fund care ucide și sufocă cea mai frumoasă, eliberatoare și promițătoare veste pe care o avem și care dă sens existenței noastre: Isus Cristos este Domnul. Avem nevoie de rugăciune, pocăință și adoraţie care să ne pună în situaţia de a spune ca vameşul: „Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!” (Lc 18,13); nu ca o atitudine prefăcută, puerilă sau fricoasă, ci cu curajul de a deschide ușa și de a vedea ce este în mod normal acoperit de superficialitate, de cultura bunăstării și de aparenţă[44].

Practic, aceste atitudini, adevărate medicamente spirituale (rugăciunea, pocăința și adorația) ne vor permite să experimentăm din nou faptul că a fi creștin înseamnă a ne şti binecuvântaţi și, prin urmare, un purtători ai fericirii pentru alții; a fi creștin înseamnă a aparține Bisericii fericirilor pentru binecuvântaţii de astăzi: săracii, cei care sunt flămânzi, cei care plâng, cei care sunt urâți, excluși și insultați (cf. Lc 6,20-23). Să nu uităm că „în fericiri Domnul ne arată drumul. Mergând pe ele putem ajunge la fericirea cea mai autentic umană și divină. Fericirile sunt oglinda în care să ne privim, ceea ce ne permite să știm dacă mergem pe o cale dreaptă: este o oglindă care nu minte”[45].

13. Dragi frați și surori, știu despre perseverența voastră și despre ceea ce ați suferit și suferiţi fără a vă descuraja pentru numele Domnului; ştiu, de asemenea, despre dorința și voinţa voastră de a reînsufleţi eclezial prima iubire (Ap 2,1-5) cu puterea Duhului, care nu rupe trestia frântă nici nu stinge fitilul care fumegă (Cf. Is 42,3), pentru ca să hrănească, să vivifice și să facă să înflorească tot ce este mai bun din poporul vostru. Vreau să merg şi să merg alături de voi cu certitudinea că, dacă Domnul ne-a considerat vrednici să trăim această oră, nu a făcut asta pentru a ne face de râs sau a ne paraliza în faţa provocărilor, ci pentru a lăsa ca al său Cuvânt încă o dată să provoace și să aprindă inima așa cum a făcut cu părinții voştri, pentru ca fiii și fiicele voastre să aibă viziuni și bătrânii voştri să aibă din nou vise profetice (cf. Il 3,1). Iubirea lui „ne permite să ne ridicăm capul şi să începem din nou, cu o duioşie care nu ne dezamăgeşte niciodată şi care poate întotdeauna să ne redea bucuria. Să nu fugim de învierea lui Isus, să nu ne considerăm niciodată învinşi, orice s-ar întâmpla. Nimic nu poate mai mult decât viaţa sa care ne împinge înainte!”[46].

Şi, cu rugăminte, vă cer ca să vă rugaţi pentru mine.

Vatican, 29 iunie 2019.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

[1] Evangelii gaudium, 11.

[2] Cf. Benedict al XVI-lea, Întâlnirea cu episcopii din Germania, Köln, 21 august 2005.

[3] Cf. Evangelii gaudium, 58.

[4] Benedict al XVI-lea, Întâlnirea cu episcopii din Germania, Köln, 21 august 2005.

[5] Francisc, Vizita ad Limina, 20 noiembrie 2015.

[6] Cf. Episcopalis communio, 2018.

[7] Lumen gentium, 23; Christus Dominus, 3. Citând Comisia Teologică Internaţională în publicaţia sa Sinodalitatea în viaţa şi misiunea Bisericii le spunea episcopilor italieni: „de aceea, colegialitatea este forma specifică în care sinodalitatea eclezială se manifestă şi se realizează prin slujirea episcopilor la nivelul comuniunii dintre Bisericile particulare într-o regiune şi la nivelul comuniunii dintre toate Bisericile în Biserica universală. Fiecare manifestare autentică de sinodalitate cere prin natura sa exercitarea slujirii colegiale a episcopilor”.

[8] Cf. Lumen gentium, 8.

[9] Yves Congar, Vera e falsa riforma nella Chiesa, 259.

[10] Francisc, Vizita ad Limina, 20 noiembrie 2015.

[11] Până la urmă este logica paradigmei tehnocratice care se impune în toate deciziile, relaţiile şi accentuările din viaţa noastră (cf. Laudato si’, 106-114). De aceea, logică ce afectează, de asemenea, maniera noastră de a gândi, a simţi şi a-l iubi pe Domnul şi pe ceilalţi.

[12] Francisc, Întâlnirea diecezei de Roma, mai 2019.

[13] „Dumnezeu să ne elibereze de o Biserică mondenă sub falduri spirituale sau pastorale! Această mondenitate asfixiantă se vindecă gustând aerul curat al Duhului Sfânt, care ne eliberează să rămânem centraţi în noi înşine, ascunşi într-o aparenţă religioasă goală de Dumnezeu. Să nu lăsăm să ni se fure Evanghelia!” (Evangelii gaudium, 97).

[14] Idem.

[15] Gaudete et exsultate, 52.

[16] Christus vivit, 121.

[17] Atitudine care ar dezlănțui un spirit de „succes” atunci când vântul este favorabil sau de „victimizare” atunci când „este necesar să fugi cu vântul împotrivă”. Logici ce nu aparțin spiritului evanghelic și din care transpar o experiență elitistă de credință. Nici succesul, nici victimizarea, creștinul este persoana recunoștinței.

[18] Evangelii gaudium, 26.

[19] Evangelii gaudium, 83.

[20] Cf. Evangelii nuntiandi, 14.

[21] Evangelii nuntiandi, 15.

[22] Cf. Gaudete et exsultate, 125.

[23] Gaudete et exsultate, 126.

[24] Evangelii gaudium, 74.

[25] Evangelii gaudium, 268.

[26] Cf. Gaudium et spes, 4; 11.

[27] Cf. Evangelii gaudium, 46.

[28] Evangelii gaudium, 109.

[29] Lumen gentium, 23.

[30] Cf. Evangelii gaudium, 46.

[31] Evangelii gaudium, 226.

[32] Cf. Novo millennio ineunte, 40.

[33] Cf. Lumen gentium, 13.

[34] Gustav Mahler: „tradiţia este salvgardarea viitorului şi nu păstrarea cenuşii”.

[35] Cf. Lumen gentium, 12.

[36] Lumen gentium, 12.

[37] Cf. Joseph Ratzinger, El Dios de Jesucristo, Salamanca 1979, 104-105.

[38] Gaudete et exsultate, 7.

[39] Evangelii gaudium, 288.

[40] José Hernandez, Martin Fierro.

[41] Dei Verbum, 8.

[42] Evangelii gaudium, 235.

[43] Cf. Romano Guardini, Pequeña Suma Teológica, Madrid 1963, 27-33.

[44] Cf. J. M. Bergoglio, Sobre la acusación de sí, 2.

[45] Francisc, Convenio Florencia, 2015.

[46] Evangelii gaudium, 3.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.