Categorii

Scrisoare apostolică a Sfântului Părinte Francisc, Admirabile signum, despre semnificaţia şi valoare ieslei

1. Semnul minunat al ieslei, aşa de îndrăgit de poporul creştin, provoacă mereu stupoare şi uimire. A reprezenta evenimentul nașterii lui Isus echivalează cu a vesti misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu cu simplitate şi bucurie. De fapt, ieslea este ca o Evanghelie vie, care este plină de paginile Sfintei Scripturi. În timp ce contemplăm scena Nașterii, suntem invitați să pornim spiritual la drum, atrași de umilinţa Celui care s-a făcut om pentru a-l întâlni pe fiecare om. Şi descoperim că El ne iubește până acolo încât se unește cu noi, pentru ca şi noi să ne putem uni cu El.

Cu această Scrisoare aş vrea să susțin tradiția frumoasă din familiile noastre, care în zilele care preced Crăciunul pregătesc ieslea. Precum şi obiceiul de a o instala în locurile de muncă, în școli, în spitale, în închisori, în piețe… Este într-adevăr un exercițiu de fantezie creativă, care foloseşte cele mai disparate materiale pentru a da viaţă unor mici capodopere de frumusețe. Se învaţă de la copii: când tata şi mama, împreună cu bunicii, transmit acest obicei fericit, care cuprinde în sine o bogată spiritualitate populară. Îmi doresc ca această practică să nu dispară niciodată; ba chiar sper ca, acolo unde a căzut în uitare, să poată fi redescoperită şi revitalizată.

2. Originea ieslei are referințe înainte de toate în unele detalii evanghelice ale nașterii lui Isus la Betleem. Evanghelistul Luca spune simplu că Maria „l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfășat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (2,7). Isus este pus într-o iesle, care în latină se spune praesepium, de unde vine presepe (în italiană, nt).

Intrând în această lume, Fiul lui Dumnezeu găsește loc acolo unde merg animalele să mănânce. Fânul devine primul culcuș pentru Cel care se va revela ca „pâinea coborâtă din cer” (In 6,41). O simbologie pe care deja sfântul Augustin, împreună cu alți Părinți, a perceput-o atunci când scria: „Așezat într-o iesle, a devenit hrana noastră” (Serm. 189,4). În realitate, ieslea conține diferite mistere ale vieţii lui Isus şi le face să le simţim aproape de viaţa noastră zilnică.

Dar să venim imediat la originea ieslei aşa cum o înţelegem noi. Mergem cu mintea la Greccio, în Valle Reatina, unde sfântul Francisc s-a oprit venind probabil de la Roma, unde la 29 noiembrie 1223 a primit de la papa Honoriu al III-lea confirmarea Regulii sale. După călătoria sa în Ţara Sfântă, acele grote îi aminteau îndeosebi peisajul din Betleem. Şi este posibil ca Sărăcuțul să fi fost impresionat, la Roma, în bazilica „Santa Maria Maggiore”, de mozaicurile cu reprezentarea nașterii lui Isus, chiar lângă locul unde se păstrează, conform unei tradiții vechi, scândurile ieslei.

Fonti Francescane relatează în amănunte ce s-a întâmplat la Greccio. Cu cincisprezece zile înainte de Crăciun, Francisc a chemat un om din partea locului, cu numele Giovanni, şi l-a rugat să pună în practică o dorință: „Aş vrea să reprezint Pruncul născut la Betleem şi să văd într-un fel cu ochii trupului greutățile în care s-a aflat el datorită lipsei celor necesare unui nou-născut, cum a fost așezat într-o iesle şi cum zăcea pe fân între bou şi măgăruș”[1]. Imediat ce l-a ascultat, prietenul credincios a mers imediat să pregătească într-un loc toate cele necesare, conform dorinței sfântului. La 25 decembrie au venit la Greccio mulţi fraţi din diferite părţi şi au ajuns şi bărbați şi femei din cătunele din zonă, aducând flori şi făclii pentru a lumina acea noapte sfântă. Când a venit Francisc, a găsit ieslea cu fân, boul şi măgărușul. Oamenii veniţi au arătat o bucurie de nedescris, pe care n-au simţit-o niciodată înainte, în faţa scenei Nașterii. După aceea preotul, pe iesle, a celebrat solemn Euharistia, arătând legătura dintre Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Euharistie. În acea împrejurare, la Greccio, nu existau statuete: ieslea a fost realizată şi trăită de cei care erau prezenți[2].

Şi astfel se naște tradiția noastră: toţi în jurul grotei şi plini de bucurie, fără nicio distanță între evenimentul care se împlinește şi cei care devin părtași ai misterului.

Primul biograf al sfântului Francisc, Tommaso da Celano, aminteşte că în noaptea aceea, la scena simplă şi înduioșătoare s-a adăugat şi darul unei viziuni minunate: unul dintre cei prezenți a văzut întins în iesle chiar pe Isus Prunc. De la acea iesle a Crăciunului din 1223, „fiecare s-a întors la casa sa plin de bucurie inefabilă”[3].

3. Sfântul Francisc, cu simplitatea acelui semn, a realizat o mare operă de evanghelizare. Învățătura sa a pătruns în inima creştinilor şi rămâne până în zilele noastre ca o formă genuină pentru a repropune frumusețea credinţei noastre cu simplitate. De altfel, însuși locul unde s-a realizat prima iesle exprimă şi provoacă aceste sentimente. Greccio devine un refugiu pentru sufletul care se ascunde pe stâncă pentru a se lăsa învăluit în tăcere.

De ce provoacă ieslea atâta stupoare şi ne înduioșează? Înainte de toate pentru că manifestă duioșia lui Dumnezeu. El, Creatorul universului, se coboară la micimea noastră. Darul vieţii, deja misterios de fiecare dată pentru noi, ne fascinează şi mai mult văzând că Acela care s-a născut din Maria este izvorul şi sprijinul fiecărei vieți. În Isus, Tatăl ne-a dat un frate care vine să  ne caute atunci când suntem dezorientați şi pierdem direcția; un prieten fidel care este mereu aproape de noi; ni l-a dat pe Fiul său care ne iartă şi ne ridică din păcat.

A face ieslea în casele noastre ne ajută să retrăim istoria care s-a trăit la Betleem. Desigur, Evangheliile rămân mereu izvorul care permite să cunoaștem şi să medităm acel Eveniment; totuşi, reprezentarea sa în iesle ne ajută să ne imaginăm scenele, stimulează afectele, ne invită să ne simţim implicați în istoria mântuirii, contemporani ai evenimentului care este viu şi actual în cele mai diferite contexte istorice şi culturale.

În mod deosebit, încă de la originea franciscană ieslea este o invitaţie de „a simți”, de „a atinge” sărăcia pe care Fiul lui Dumnezeu a ales-o pentru sine în Întruparea sa. Şi astfel, în mod implicit, este un apel de a-l urma pe calea umilinței, a sărăciei, a despuierii, care de la ieslea din Betleem conduce la Cruce. Este un apel de a-l întâlni şi a-l sluji cu milostivire în fraţii şi în surorile mai nevoiași (cf. Mt 25,31-46).

4. Îmi place acum să trec în revistă diferitele semne ale ieslei pentru a percepe sensul pe care-l poartă în ele. În primul rând, reprezentăm contextul cerului înstelat în întunericul şi în tăcerea nopții. Nu este numai din fidelitate faţă de relatările evanghelice că facem aşa, ci şi datorită semnificației pe care o are. Să ne gândim de câte ori noaptea înconjoară viaţa noastră. Ei bine, şi în acele momente, Dumnezeu nu ne lasă singuri, ci devine prezent pentru a răspunde la întrebările decisive care se referă la sensul existenței noastre: cine sunt eu? De unde vin? De ce m-am născut în acest timp? De ce iubesc? De ce sufăr? De ce voi muri? Pentru a da un răspuns la aceste întrebări Dumnezeu s-a făcut om. Apropierea sa aduce lumină unde este întunericul şi îi luminează pe cei care trec prin întunericul suferinței (cf. Lc 1,79).

Un cuvânt merită şi peisajele care fac parte din iesle şi care adesea reprezintă ruine de case şi clădiri vechi, care în unele cazuri înlocuiesc grota din Betleem şi devin locuință a Sfintei Familii. Aceste ruine par că se inspiră din Legenda Aurea a dominicanului Jacopo da Varazze (secolul al XIII-lea), unde se citește despre o credinţă păgână conform căreia templul Păcii la Roma s-ar fi prăbușit când o Fecioară ar fi născut. Acele ruine sunt mai ales semnul vizibil al omenirii decăzute, semn a tot ceea ce se ruinează, ceea ce este corupt şi întristat. Acest scenariu spune că Isus este noutatea în mijlocul unei lumi vechi şi a venit să vindece şi să reconstruiască, să ducă din nou viaţa noastră şi lumea la strălucirea lor originară.

5. Câtă emoție ar trebui să ne însoțească în timp ce putem în iesle munții, pâraiele, oile şi păstorii! În acest mod amintim, aşa cum prevestiseră profeții, că toată creația participă la sărbătoarea venirii lui Mesia. Îngerii şi steaua sunt semnul că şi noi suntem chemaţi să pornim la drum pentru a ajunge la grotă şi a-l adora pe Domnul.

„Să mergem până la Betleem şi să vedem acest cuvânt care s-a făcut şi ne-a făcut cunoscut Domnul” (Lc 2,15): aşa spun păstorii după vestea dată de îngeri. Este o învățătură foarte frumoasă care ne provine în simplitatea descrierii. Spre deosebire de atâția oameni preocupați să facă alte mii de lucruri, păstorii devin primii martori ai esențialului, adică ai mântuirii care este dăruită. Cei mai umili şi cei mai săraci sunt cei care știu să primească evenimentul Întrupării. Lui Dumnezeu care ne vine în întâmpinare în Pruncul Isus păstorii răspund pornind la drum spre El, pentru o întâlnire de iubire şi de uimire recunoscătoare. Tocmai această întâlnire între Dumnezeu şi fiii săi, grație lui Isus, dă viaţă religiei noastre, constituie frumusețea sa singulară, transpare în mod deosebit în iesle.

6. În ieslele noastre obișnuim să punem multe statuete simbolice. Înainte de toate, pe cele ale cerșetorilor şi ale oamenilor care nu știu alt belșug decât cel al inimii. Precum şi faptul de a fi aproape de Isus Prunc cu titlul deplin, fără ca nimeni să nu le poată scoată afară sau să le înlăture dintr-un leagăn aşa de improvizat încât săracii din jurul ei distonează deloc. Mai mult, săracii sunt privilegiații acestui mister şi, adesea, cei care reușesc mai mult să recunoască prezența lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

Săracii şi cei simpli din iesle amintesc că Dumnezeu se face om pentru aceia care simt mai mult nevoia de iubirea sa şi cer apropierea sa. Isus, „blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29), s-a născut sărac, a trăit o viaţă simplă pentru a ne învăța să percepem esențialul şi să trăim din el. Din iesle reiese clar mesajul că nu ne putem lăsa înșelați de bogăţie şi de atâtea propuneri efemere de fericire. Palatul lui Irod este pe fundal, închis, surd la vestea de bucurie. Născându-se în iesle, Dumnezeu însuși începe unica revoluție adevărată care dă speranţă şi demnitate celor dezmoşteniţi, cei marginalizați: revoluția iubirii, revoluția duioșiei. Din iesle, Isus proclamă, cu putere blândă, apelul la împărtăşirea cu cei din urmă ca drum spre o lume mai umană şi fraternă, unde nimeni să nu fie exclus şi marginalizat.

Adesea copiilor – dar şi adulților! – le place să adauge la iesle alte statuete care par să nu aibă nicio relație cu relatările evanghelice. Şi totuşi, această imaginație vrea să exprime că în această lume nouă inaugurată de Isus există spațiu pentru tot ceea ce este uman şi pentru fiecare creatură. De la păstor la fierar, de la brutar la muzicieni, de la femeile care duc vasele de apă copiilor care se joacă…: toate acestea reprezintă sfințenia zilnică, bucuria de a face în mod extraordinar lucrurile de toate zilele, când Isus împărtășește cu noi viaţa sa divină.

7. Puţin câte puţin ieslea ne conduce la grotă, unde găsim statuetele Mariei şi a lui Iosif. Maria este o mamă care contemplă pruncul său şi îl arată celor care vin să-l viziteze. Statueta sa ne face să ne gândim la marele mister care a implicat-o pe această tânără atunci când Dumnezeu a bătut la ușa inimii sale neprihănite. La vestea îngerului care îi cerea să devină mama lui Dumnezeu, Maria a răspuns cu ascultare deplină şi totală. Cuvintele sale: „Iată, slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38), sunt pentru noi toţi mărturia modului de a ne abandona în credinţă voinţei lui Dumnezeu. Cu acel „da”, Maria devenea mamă a Fiului lui Dumnezeu fără a pierde, ba chiar consacrând fecioria sa grație Lui. Vedem în ea pe Mama lui Dumnezeu care nu-l ține pe Fiul său numai pentru sine, ci le cere tuturor să asculte de cuvântul său şi să-l pună în practică (cf. In 2,5).

Alături de Maria, în atitudine de a-l ocroti pe Prunc şi pe mama sa, este sfântul Iosif. În general este reprezentat cu un toiag în mână, şi uneori şi în timp ce ține în mână o făclie. Sfântul Iosif desfășoară un rol foarte important în viaţa lui Isus şi a Mariei. El este păzitorul care nu încetează niciodată să ocrotească familia sa. Atunci când Dumnezeu îl va avertiza despre amenințarea lui Irod, nu va ezita să pornească în călătorie şi să emigreze în Egipt (cf. Mt 2,13-15). Şi odată trecut pericopul, va duce din nou familia la Nazaret, unde va fi primul educator al lui Isus copil şi adolescent. Iosif purta în inimă marele mister care-l învăluia pe Isus şi pe Maria soţia sa, şi ca om drept s-a încredințat mereu voinţei lui Dumnezeu şi a pus-o în practică.

8. Inima ieslei începe să palpite atunci când, la Crăciun, punem acolo statueta lui Isus Prunc. Dumnezeu se prezintă astfel, într-un prunc, pentru a se lăsa primit în brațele noastre. În slăbiciune şi în fragilitate ascunde puterea sa care creează şi transformă totul. Pare imposibil, şi totuşi aşa este: în Isus, Dumnezeu a fost prunc şi în această condiție a voit să reveleze măreția iubirii sale, care se manifestă într-un zâmbet şi în a întinde mâinile sale spre oricine.

Nașterea unui prunc provoacă bucurie şi uimire, pentru că ne pune în faţa marelui mister al vieţii. Văzând strălucind ochii tinerilor soți în faţa copilului lor abia născut, înţelegem sentimentele Mariei şi ale lui Iosif care privindu-l pe pruncul Isus percepeau prezența lui Dumnezeu în viaţa lor.

„Viaţa s-a arătat” (1In 1,2): aşa rezumă apostolul Ioan misterul Întrupării. Ieslea ne arată, ne face să atingem acest eveniment unic şi extraordinar care a schimbat cursul istoriei şi începând de la el se ordonează şi numerotarea anilor, înainte şi după nașterea lui Cristos.

Modul lui Dumnezeu de a acționa aproape că doboară la pământ, pentru că pare imposibil ca El să renunțe la gloria sa pentru a se face om ca şi noi. Ce surpriză a-l vedea pe Dumnezeu care asumă chiar comportamentele noastre: doarme, suge lapte de la mama, plânge şi se joacă precum toţi copiii! Ca întotdeauna, Dumnezeu descumpănește, este imprevizibil, încontinuu în afara schemelor noastre. Așadar, ieslea, în timp ce ni-l arată pe Dumnezeu aşa cum a intrat în lume, ne provoacă să ne gândim la viaţa noastră inserată în cea a lui Dumnezeu; ne invită să devenim discipolii săi dacă vrem să ajungem la sensul ultim al vieţii.

9. Când se apropie sărbătoarea Epifaniei, se pun în iesle cele trei statuete ale regilor magi. Observând steaua, acei domni înțelepți şi bogaţi din Orient au pornit la drum spre Betleem pentru a-l cunoaște pe Isus şi pentru a-i oferi în dar aur, tămâie şi smirnă. Şi aceste cadouri au o semnificație alegorică: aurul cinstește regalitatea lui Isus; tămâia divinitatea sa; smirna omenitatea sa sfântă care va cunoaște moartea şi îngroparea.

Privind această scenă în iesle suntem chemaţi să reflectăm asupra responsabilității pe care o are fiecare creştin de a fi evanghelizator. Fiecare dintre noi se face purtător al Veștii Bune la cei pe care-i întâlnește, mărturisind bucuria că l-a întâlnit pe Isus şi iubirea sa cu acțiuni concrete de milostivire.

Magii învaţă că se poate pleca de foarte departe pentru a ajunge la Cristos. Sunt oameni bogaţi, străini înțelepți, însetați de infinit, care pornesc la o călătorie lungă şi periculoasă care-i duce până la Betleem (cf. Mt 2,1-12). În faţa Regelui Prunc îi pătrunde o bucurie mare. Nu se lasă scandalizați de sărăcia ambientului; nu ezită să se pună în genunchi şi să-l adore. În faţa Lui înțeleg că Dumnezeu, aşa cum reglementează cu înţelepciune suverană cursul astrelor, tot aşa conduce cursul istoriei, dând jos pe cei puternici şi înălțându-i pe cei smeriți. Şi cu siguranță, întorși în ţara lor, probabil că au relatat această întâlnire surprinzătoare cu Mesia, inaugurând călătoria Evangheliei în mijlocul neamurilor.

10. În faţa ieslei, mintea merge cu plăcere la momentul în care eram copii şi cu nerăbdare așteptam timpul pentru a începe să o construim. Aceste amintiri ne induc să conștientizăm mereu din nou marele dar care ne-a fost oferit transmițându-ne credinţa; şi în acelaşi timp ne fac să simţim datoria şi bucuria de a-i face părtași pe copii şi pe nepoți de aceeași experienţă. Nu este important cum se pregătește ieslea, poate să fie mereu la fel sau să se modifice în fiecare an; ceea ce contează este ca ea să vorbească vieţii noastre. Pretutindeni şi în orice formă, ieslea relatează iubirea lui Dumnezeu, Dumnezeul care s-a făcut prunc pentru a ne spune cât de aproape este de fiecare ființă umană, în orice condiție s-ar afla.

Iubiți fraţi şi surori, ieslea face parte din procesul dulce şi exigent de transmitere a credinţei. Începând din copilărie şi apoi în fiecare perioadă a vieţii, ne educă să-l contemplăm pe Isus, să simţim iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, să simţim şi să credem că Dumnezeu este cu noi şi noi suntem cu El, toţi fii şi fraţi grație acelui Prunc Fiu al lui Dumnezeu şi al Fecioarei Maria. Şi să simţim că în asta se află fericirea. La școala sfântului Francisc, să ne deschidem inima la acest har simplu, să lăsăm ca din uimire să se nască o rugăciune umilă: „mulţumesc”-ul nostru adresat lui Dumnezeu care a voit să împărtăşească totul cu noi pentru a nu ne lăsa singuri niciodată.

Dat la Greccio, în Sanctuarul Ieslei, 1 decembrie 2019, al şaptelea al pontificatului.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

[1] Tommaso da Celano, Vita Prima, 84: Fonti francescane (FF), nr. 468.

[2] Cf. ibid., 85: FF, nr. 469.

[3] Ibid., 86: FF, nr. 470.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.