Categorii

Şase centenare de la înfiinţarea Episcopiei de Baia şi două centenare de la înfiinţarea Vicariatului Apostolic de Iaşi

Am celebrat Centenarul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, o zi importantă pentru poporul român, dar şi pentru catolicii din Moldova, dar apropiindu-ne de finele acestui an nu putem omite alte două evenimente centenare din istoria Bisericii Catolice din Moldova: şase sute de ani de la înfiinţarea Episcopiei Catolice de Baia (1418) şi două sute de ani de la fondarea Vicariatului Apostolic al Moldovei, cu reşedinţa la Iaşi (1818). Pentru a rememora importanţa acelor ani, vă invit să facem o scurtă incursiune în filele de istorie ale comunităţii catolice din această parte a ţării.

La începutul secolului al XV-lea, oraşul Baia era capitala Moldovei şi era locuit de români, saşi şi unguri. Pentru a-şi consolida tronul, domnul Alexandru cel Bun (1400-1432) a căutat să se apropie mai mult de Polonia şi, în acest sens, s-a căsătorit cu verişoara regelui Vladislav, Maria Rimgailla. În anul 1402, încheie un tratat cu regele polon, recunoscându-i suzeranitatea, şi îl ajută în luptele cu teutonii la Grünwald (1410) şi Marienburg (1422). Este cunoscut în istorie faptul că în anul 1413 au fost numiţi, din greşeală, doi episcopi de Siret. În acelaşi timp, regele polonez cerea antipapei Ioan al XXIII-lea să înfiinţeze o episcopie catolică la Baia, iar episcop să fie numit dominicanul Ioan Ryza, superiorul ordinului în Vicariatul Ruteniei. Pentru rezolvarea situaţiei create, antipapa l-a rugat, la 7 august 1413, pe episcopul de Cameniţa să se intereseze dacă biserica din Civitas Moldaviensis (Baia), situaţia şi însemnătatea oraşului justifică înfiinţarea unei episcopii şi, în caz afirmativ, să transforme biserica în catedrală, să pună la cale toate cele trebuincioase şi să-l sfinţească episcop pe Ioan de Ryza, propus de regele şi regina Poloniei. Papa termină scrisoarea punând noua episcopie sub ascultarea şi dependenţa Episcopiei de Halici. În mod eronat, unii istorici plasează înfiinţarea acestei episcopii în anul 1410, când „Alexandru cel Bun, voievodul Moldovei, împreună cu soţia sa, Margareta, care era catolică, au organizat episcopia pentru credincioşii catolici”. Cercetările serioase susţin că Episcopia de Baia a fost înfiinţată în anul 1418 şi au fost şapte episcopi care au purtat acest titlu, ultimul fiind Mihail Marinoski (1510-1523).

Pentru buna desfăşurare a cultului, domnul Alexandru cel Bun a clădit catolicilor, între anii 1417 şi 1420, o biserică din piatră, în stil gotic, cu bolţi şi sculpturi frumoase, care măsura 30 paşi lungime şi 10 lăţime. După o perioadă scurtă de înflorire, „viaţa catolică” din Episcopia de Baia a slăbit foarte mult, ceea ce le-a permis husiţilor să convertească o mare parte dintre catolici la religia lor. Aceştia au adoptat o strategie propagandistică puternică, ceea ce a făcut ca mulţi dintre credincioşii catolici să îmbrăţişeze religia husită. În faţa acestei ofensive husite, episcopii de Baia au căutat să-l determine pe domn să „oprească valul husit”, dar fără succes. După moartea lui Alexandru cel Bun, urmând patru ani de lupte fratricide, propaganda husită slăbeşte în intensitate, deoarece domnii s-au îndreptat din nou spre Polonia. Această orientare nu va dura mult, husitismul va reînvia şi, împreună cu protestantismul, va distruge comunitatea catolică din Baia.

După moartea episcopului Ioan Ryza, în anul 1438, papa Eugen al IV-lea (1431-1447) l-a numit ca succesor pe dominicanul Petru Czipser, care până în 1452 nu a fost în eparhia lui. La începutul activităţii sale ca episcop, a trimis la Roma o relatare a situaţiei catolicismului din Moldova: ereticii predică nestingheriţi şi au atras de partea lor călugări franciscani şi dominicani şi împreună contribuie la ruinarea credinţei şi moravurilor. La 28 noiembrie acelaşi an, papa Nicolae al V-lea (1447-1455) scria episcopului de Esztergom rugându-l să analizeze situaţia din Moldova, să-l înştiinţeze pe inchizitorul general Ioan Capistran şi să trimită călugării minoriţi pentru a predica dreapta credinţă.

În anul 1457, când urcă pe tronul Moldovei Ştefan cel Mare (1457-1504), moare episcopul Czipser şi este numit franciscanul Ioan Kaminez (8 iulie). Este o bună ocazie de comunicare cu franciscanii trimişi de Ioan Capistran, iar rezultatele nu întârzie să se arate. În anii 1445 şi 1456, Ioan Capistran a fost în Moldova, fiind însoţit de cunoscători ai limbilor localnicilor. Misionarii franciscani, datorită muncii lor apostolice intense, au reuşit să-i readucă pe mulţi dintre ruteni, valahi, armeni şi alţii la credinţa catolică. În anul 1462, aceşti călugări au fost nevoiţi să părăsească Moldova deoarece au venit în conflict cu clerul ortodox local. Ioan Kaminez, ca şi antecesorul său, n-a stat prea mult timp în dieceză, şi în cele din urmă a fost numit episcop auxiliar în Ungaria.

După ce, în iulie 1504, a murit domnul Ştefan cel Mare, tronul Moldovei i-a revenit fiului său Bogdan. Pentru întărirea relaţiilor cu Polonia, acesta a vrut să se căsătorească cu Elisabeta, fiica regelui polon Alexandru, acceptând să fie numit un episcop polonez la Baia şi să vină preoţi care să-i păstorească pe catolici. Întrucât căsătoria nu a mai avut loc, Baia a rămas fără episcop timp de şapte ani. În anul 1510 este amintit ultimul episcop de Baia, Mihai Marinoschi. El nu a arătat vreun interes pentru episcopia devenită titulară şi a murit în anul 1525. După acest an, Baia a rămas doar o simplă parohie.

Lipsită de episcopi şi de o organizare bisericească adecvată, minoritatea catolică din Moldova a fost lovită puternic de ofensiva husită şi protestantă. Totuşi, misionarii franciscani şi dominicani s-au străduit să menţină flacăra catolicismului aprinsă şi au căutat pe căi diverse să-i readucă pe „catolicii rătăciţi” la turma pe care au părăsit-o. Munca lor a fost continuată de misionarul iezuit Thabuc Fegedin, care îi readuce la „religia lor de mai înainte” pe cei din oraşele Huşi, Trotuş, Roman şi în cinci sate din jurul acestuia.

În contextul zbuciumat al Moldovei, după moartea ultimului episcop de Baia, minoritatea catolică din această parte a ţării putem spune că doar a supravieţuit. Din punct de vedere politic, Moldova era vasală turcilor şi domnii erau schimbaţi foarte des de către Poarta Otomană. Boierii au fost mari posesori de pământuri şi de multe ori contribuiau la urcarea pe tron a unui domn sau la căderea lui. Alături de ei stătea ierarhia bisericească ortodoxă, care avea în posesie terenuri imense. Printre aceştia, trăiau şi câteva mii de catolicii, cărora preoţii le aminteau mereu că sunt catolici şi se deosebesc de ortodocşi.

Sub domnia lui Ieremia Movilă (1595-1606), cei „15.000 de catolici din Moldova, în cea mai mare parte saşi şi unguri”, au fost ocrotiţi, situaţie ce permite venirea pe aceste meleaguri a călugărilor franciscani de la Pera Constantinopolului. Constatând bunăvoinţa domnului şi a urmaşului său, Simon Movilă, Sfântul Scaun a decis înfiinţarea Episcopiei de Bacău, fapt concretizat la 17 septembrie 1607, când papa Paul al V-lea (1605-1621) îl numeşte pe episcopul Ieronim Arsengo. Şaisprezece din cei 19 episcopi care s-au perindat la conducerea acestei eparhii au fost polonezi, mulţi lipsind sau vizitând foarte rar episcopia. Motivul pentru care nu stăteau la Bacău erau desele incursiuni ale tătarilor, care jefuiau şi omorau, iar lumea stătea refugiată în păduri. Această situaţie a făcut ca papa Alexandru al VII-lea (1665-1667) să-i oblige pe ierarhi să rămână la sediul episcopiei. Întrucât nici această dispoziţie nu a dat rezultatul scontat, Sfântul Scaun a trimis numeroşi vizitatori apostolici. Pentru a uniformiza situaţia clerului şi a credincioşilor din Moldova, în această perioadă au avut loc două sinoade diecezane: unul la Cotnari (6 noiembrie 1642) şi unul la Bacău (27 aprilie – 1 mai 1663).

La începutul secolului al XIX-lea, preoţii misionari s-au decis să mute reşedinţa episcopului la Iaşi. Aici însă au întâmpinat o rezistenţă puternică din partea Divanului Domnesc, probabil din cauza unui firman emis de Poarta Otomană, privind protejarea creştinilor de rit roman, care, în ciuda insistenţelor diplomatice ale Austriei şi Sfântului Scaun, nu a putut fi abrogat. Din această cauză, în Moldova nu s-a mai putut menţine o episcopie, ci doar un vicariat. Acesta s-a înfiinţat în anul 1818, la Iaşi, şi a primit numele de Vicariatul Apostolic al Moldovei (1818-1884). La cârma acestei instituţii s-au succedat 14 vizitatori apostolici, cu caracter episcopal, care erau titularii altor episcopii ale Bisericii Catolice.

Acest compromis nu a plăcut Austriei, care considera că abandonarea titlului de episcop de Bacău nu mai justifica insistenţele ei la protectoratul catolicilor din Moldova. Firmanul turcesc care interzicea şederea unui episcop catolic în Moldova nu fusese revocat, iar protectoratul Austriei nu era aprobat oficial de către Poartă. În aceste condiţii, Congregaţia De Propaganda Fide, fără să anunţe aceste două puteri, propune papei ca prim vizitator apostolic pe Ioan Paroni (1818-1825), care a fost numit în ziua de 2 august 1818. Nemulţumit de situaţia juridică în care se afla, ca şi de slabele preocupări ale nunţiului Stümmer de la Constantinopol pentru revocarea firmanului, pleacă el însuşi în capitala imperiului. Astfel, a câştigat bunăvoinţa Porţii Otomane şi, prin câteva legături şi intervenţii, a reuşit să anuleze firmanul dat de cancelaria otomană, episcopul putând astfel să stea oficial în Moldova, chiar dacă situaţia lui juridică nu era clară în acte.

Episcopului Paroni îi succed ca administratori apostolici în Moldova alţi episcopi franciscani: Bonaventura Zabberoni (1825-1826), Iosif Gualtieri (1826-1827), Inocenţiu Panfili (1827-1831), Carol Magni (1832-1835), Petru-Rafael Arduini (1838-1843), Paul Sardi (1843-1848), Anton de Stefano (1849-1859), Iosif Tomassi (1859-1864), Iosif Salandari (1864-1873), Anton Graselli (1874), Ludovic Marangoni (1874-1877), Fidelis Dehm (1878-1880) şi Nicolae Iosif Camilli (1881-1884). Dorim să elogiem aici figurile marcante ale episcopilor Paul Sardi – care a înfiinţat un Mic Seminar pentru seminariştii indigeni, şi Anton de Stefano – care a obţinut aprobarea pentru „înfiinţarea unui seminar în România de peste Milcov”.

Întrucât aceste forme de organizare a catolicilor din Moldova nu au fost de lungă durată se impunea găsirea unei alte strategii. Moldova continua să fie un ţinut misionar, iar misionarii nu puteau face faţă numărului crescând al catolicilor din această zonă, de aceea era necesar un cler indigen pentru o pastoraţie în spiritul directivelor Bisericii Catolice, ceea ce s-a şi înfăptuit spre finalul veacului al XIX-lea, când a fost înfiinţată Episcopia Catolică de Iaşi (27 iunie 1884)

Pr. Alois Moraru

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.