Categorii

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului. A XXI-a Zi a Vieţii Consacrate

Omilia Sfântului Părinte Francisc

Când părinţii lui Isus l-au dus pe Prunc pentru a îndeplini prescrierile legii, Simeon, „condus de Duhul Sfânt” (Lc 2,27), ia în braţe Pruncul şi începe un cânt de binecuvântare şi de laudă: „căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel” (Lc 2,30-32). Simeon n-a putut numai să vadă, ci a avut şi privilegiul de a îmbrăţişa speranţa suspinată, şi asta îl face să tresalte de bucurie. Inima sa se bucură pentru că Dumnezeu locuieşte în mijlocul poporului său; îl simte carne din carnea sa.

Liturgia de astăzi ne spune că, la patruzeci de zile după naştere, cu acel rit „Domnul se supunea prescrierilor din legea veche, dar în realitate venea în întâmpinarea poporului său care-l aştepta în credinţă” (Liturghierul Roman, 2 februarie, Cuvânt la procesiunea de intrare). Întâlnirea lui Dumnezeu cu poporul său trezeşte bucuria şi reînnoieşte speranţa.

Cântarea lui Simeon este cântarea omului credincios care, la sfârşitul zilelor sale, poate să afirme: este adevărat, speranţa în Dumnezeu nu dezamăgeşte niciodată (cf. Rom 5,5). El nu înşală. Simeon şi Ana, la bătrâneţe, sunt capabili de o nouă rodnicie, şi mărturisesc asta cântând: viaţa merită să fie trăită cu speranţă pentru că Domnul îşi menţine promisiunea; şi după aceea însuşi Isus va explica această promisiune în sinagoga din Nazaret: bolnavii, cei închişi, cei care sunt singuri, săracii, bătrânii, păcătoşii, sunt şi ei invitaţi să intoneze aceeaşi cântare de speranţă. Isus este cu ei, este cu noi (cf. Lc 4,18-19).

Această cântare de speranţă am primit-o ca moştenire de la părinţii noştri. Ei ne-au introdus în această „dinamică”. În feţele lor, în vieţile lor, în dăruirea lor zilnică şi constantă am putut vedea cum această laudă s-a făcut trup. Suntem moştenitori ai părinţilor noştri, moştenitori ai speranţei care n-a dezamăgit pe mamele noastre şi pe taţii noştri fondatori, pe fraţii noştri mai mari. Suntem moştenitori ai bătrânilor noştri care au avut curajul de a visa; şi, ca ei, astăzi vrem să cântăm şi noi: Dumnezeu nu înşală, speranţa în El nu dezamăgeşte. Dumnezeu vine în întâmpinarea poporului său. Şi vrem să cântăm intrând în profeţia lui Ioel: „voi revărsa Duhul meu peste orice făptură: vor profeţi fiii voştri şi fiicele voastre, bătrânii voştri vor avea vise şi tinerii voştri vor avea viziuni” (3,1).

Ne face bine să primim visul părinţilor noştri pentru a putea profeţi astăzi şi a regăsi din nou ceea ce într-o zi a înflăcărat inima noastră. Vis şi profeţie împreună. Amintire a modului în care au visat bătrânii noştri, taţii noştri şi mamele noastre şi curaj pentru a duce înainte, profetic, acest vis.

Această atitudine ne va face rodnici pe noi cei consacraţi, dar mai ales ne va feri de o tentaţie care poate să facă sterilă viaţa noastră consacrată: tentaţia supravieţuirii. Un rău care se poate instala puţin câte puţin în noi, în sânul comunităţilor noastre. Atitudinea de supravieţuire ne face să devenim reacţionari, fricoşi, ne face să ne închidem lent şi tăcut în casele noastre şi în schemele noastre. Ne proiectează spre în spate, spre gesturile glorioase – dar trecute – care, în loc să trezească creativitatea profetică născută din visele fondatorilor noştri, caută scurtături pentru a scăpa de provocările care astăzi bat la porţile noastre. Psihologia supravieţuirii elimină forţa carismelor noastre pentru că ne face să le domesticim, să le facem „la îndemână” dar privându-le de acea forţă creativă pe care ei au inaugurat-o; face în aşa fel încât să vrem mai mult să protejăm spaţii, edificii şi structuri decât să facem posibile noi procese. Tentaţia supravieţuirii ne face să uităm harul, ne face profesionişti ai sacrului dar nu părinţi, maici sau fraţi ai speranţei pe care suntem chemaţi s-o profeţim. Acest climat de supravieţuire usucă inima bătrânilor noştri privându-i de capacitatea de a visa şi, în acest mod, sterilizează profeţia pe care cei mai tineri sunt chemaţi s-o vestească şi s-o realizeze. În puţine cuvinte, tentaţia supravieţuirii transformă în pericol, în ameninţare, în tragedie ceea ce Domnul ne prezintă ca o oportunitate pentru misiune. Această atitudine nu este proprie numai vieţii consacrate, ci în mod deosebit suntem invitaţi să ne ferim să cădem în ea.

Să ne întoarcem la textul evanghelic şi să contemplăm din nou scena. Ceea ce a trezit cântarea de laudă în Simeon şi Ana n-a fost desigur faptul de a se privi pe ei înşişi, analizarea şi revederea propriei situaţii personale. N-a fost faptul de a rămâne închişi din frică să nu li se poată întâmpla ceva rău. Ceea ce a trezit cântarea a fost speranţa, acea speranță care-i susţinea în bătrâneţe. Acea speranţă s-a văzut realizată în întâlnirea cu Isus. Când Maria îl pune în braţele lui Simeon pe Fiul Promisiunii, bătrânul începe să cânte, face o proprie „liturgie”, cântă visele sale. Când îl pune pe Isus în mijlocul poporului său, acesta găseşte bucuria. Da, numai asta va putea să ne restituie bucuria şi speranţa, numai asta ne va salva de la a trăi într-o atitudine de supravieţuire. Numai asta va face rodnică viaţa noastră şi va menţine vie inima noastră. A-l pune pe Isus acolo unde trebuie să stea: în mijlocul poporului său.

Toţi suntem conştienţi de transformarea multiculturală prin care trecem, nimeni nu pune la îndoială asta. De aici importanţa ca toţi consacraţii să fie inseraţi cu Isus în viaţa, în inima acestor mari transformări. Misiunea – în conformitate cu fiecare carismă particulară – este aceea care ne aminteşte că am fost invitaţi să fim drojdie a acestui aluat concret. Desigur vor putea să existe „făini” mai bune, dar Domnul ne-a invitat să plămădim aici şi acum, cu provocările care ni se prezintă. Nu cu atitudine defensivă, nu mişcaţi de fricile noastre, ci cu mâinile pe plug încercând să facem să crească grâul semănat de atâtea ori în mijlocul neghinei. A-l pune pe Isus în mijlocul poporului său înseamnă a avea o inimă contemplativă, capabilă să recunoască modul în care Dumnezeu merge pe drumurile oraşelor noastre, ale satelor noastre, ale cartierelor noastre. A-l pune pe Isus în mijlocul poporului său înseamnă a lua asupra noastră crucea fraţilor noştri şi a voi să-i ajutăm s-o poarte. Înseamnă a voi să atingem rănile lui Isus în rănile lumii, care este rănită şi doreşte cu ardoare şi imploră să învie.

A ne pune cu Isus în mijlocul poporului său! Nu ca activişti ai credinţei, ci ca bărbaţi şi femei care sunt încontinuu iertaţi, bărbaţi şi femei uniţi în botez pentru a împărtăşi această ungere şi mângâierea lui Dumnezeu cu ceilalţi.

A ne pune cu Isus în mijlocul poporului său, pentru că „simţim provocarea de a descoperi şi a transmite «mistica» de a trăi împreună, de a ne amesteca, de a ne întâlni, de a ne lua în braţe, de a ne sprijini, de a participa la această maree un pic haotică ce se poate transforma într-o adevărată experienţă de fraternitate, într-o caravană solidară, într-un pelerinaj sfânt. […] Dacă am putea urma acest drum, ar fi un lucru aşa de bun, aşa de vindecător, aşa de eliberator, aşa de generator de speranţă! A ieşi din noi înşine pentru a ne uni cu alţii face bine” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 87), nu numai că face bine, ci transformă viaţa noastră şi speranţa noastră într-o cântare de laudă. Însă asta putem s-o facem numai dacă ne însuşim visele bătrânilor noştri şi le transformăm în profeţie.

Să-l însoţim pe Isus ca să se întâlnească cu poporul său, să fie în mijlocul poporului său, nu în plângerea sau în anxietatea celui care a uitat să profeţească pentru că nu a luat asupra sa visele părinţilor săi, ci în laudă şi în seninătate; nu în agitaţia ci în răbdarea celui care se încrede în Duhul, Stăpânul viselor şi al profeţiei. Şi astfel împărtăşim ceea ce ne aparţine: cântare care se naşte din speranţă.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.