Categorii

Să ne suflecăm mânecile: Arhiepiscopul Fisichella despre jubileu

fisichella-jubileuJubileul s-a încheiat, dar acum e timpul de a privi înainte şi de „a ne sufleca mânecile” pentru a traduce în fapte concrete milostivirea care în acest an a fost vestită, arătată şi încurajată. Asta afirmă arhiepiscopul Rino Fisichella, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, care în acest interviu acordat ziarului „L’Osservatore Romano” repropune consemnul jubiliar al Papei Francisc şi în lumina scrisorii apostolice Misericordia et misera.

Duminică în piaţa „Sfântul Petru” Papa a subliniat că anul sfânt s-a încheiat dar rămâne deschisă larg poarta milostivirii. În ce sens?

Milostivirea este inima Evangheliei, este esenţa mesajului pe care Isus ni l-a lăsat. Deci este misiunea Bisericii să fie în decursul secolelor vestitoare a milostivirii Tatălui. Iată pentru ce jubileul pe care l-am celebrat a lovit aşa de mult nu numai inima persoanelor dar şi viaţa de toate zilele, pentru că atâţia s-au simţit provocaţi de acea vestire de bucurie. A permis creştinilor o mare respiraţie de alinare. Să nu uităm că de atâtea ori Biserica a apărut mai mult ca „mamă vitregă” decât ca mamă. Şi a apărut mai mult având în mână Codul de Drept Canonic decât Evanghelia. Pentru aceasta marea respiraţie care o dă milostivirea a fost primită ca un vânt de primăvară.

Cum se poate trăi această „respiraţie” în viaţa de toate zilele?

Papa insistă mult asupra caracterului social al milostivirii. În scrisoarea apostolică Misericordia et misera există puncte foarte interesante, în care Pontiful oferă exemple despre modul de a interpreta faptele de milostenie trupească şi sufletească. Explică ce înseamnă astăzi a-i îmbrăca pe cei goi şi explică faptul că goliciunea este de fapt o lipsă de demnitate. Există o expresie frumoasă din Lumen fidei care m-a lovit mereu: creştinii au misiunea de a construi o cetate credibilă. Faptele de caritate sunt asta: contribuţia pe care creştinii o dau, pentru ca să devină trăibilă şi credibilă cetatea. În acest sens trebuie să citim şi enciclica Laudato si’, adică să ne inserăm într-un context, cel al lumii şi al universului, care dă seninătate vieţii persoanelor. În aceeaşi măsură, Papa invită la redescoperirea faptelor de milostenie sufletească într-o cultură conformă relativismului. Putem ajuta persoanele să iasă din incertitudine. Mi se pare că scrisoarea apostolică este o angajare concretă pentru Biserică şi pentru fiecare credincios de a-şi sufleca mânecile pentru a asuma un stil de viaţă mai evnaghelic.

Ce noutate găsiţi în documentul Pontifului?

Papa Francisc ne furnizează multe sugestii pentru o viaţă pastorală care să fie cât mai mult posibil activă şi îndreptată spre lumina milostivirii. Mă gândesc în primul rând la iniţiativa „Douăzeci şi patru de ore pentru Domnul”, în care Pontiful insistă asupra temei reconcilierii. La asta se adaugă şi sărbătoarea Sfintei Scripturi, a Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a reflecta asupra a noi modalităţi pentru a face cunoscut tot mai mult mesajul milostivirii în comunităţile creştine, în aşa fel încât să se organizeze o lectio divina realizată despre milostivire. Tot din această perspectivă se naşte apoi dorinţa Papei de a lungi timpul slujirii misionarilor milostivirii. Pontiful a primit multe mărturii de la aceşti misionari. Experienţele lor l-au convins că nu există niciun obstacol care să-l poată împiedica pe Tatăl să-şi reîmbrăţişeze fiul.

Pentru aceasta Papa a acordat tuturor preoţilor facultatea de a-i dezlega pe penitenţi de păcatul de avort?

Cred că e vorba despre un fapt care uimeşte în profunzime şi însăşi opinia publică, pentru că aici atingem cu mâna ce înseamnă realmente gravitatea păcatului, adică a pune capăt unei vieţi umane, chiar dacă în fază iniţială. Papa reafirmă cu toată forţa sa că e vorba de un păcat grav. Totuşi şi păcatul cel mai grav nu poate şi nu trebuie să elimine posibilitatea reconcilierii cu Dumnezeu. Din această perspectivă, Papa este în continuitate deplină cu învăţătura predecesorilor săi şi în tradiţia deplină a învăţăturii Bisericii. Să nu uităm că nu numai femeile comit acest păcat. Ele poartă povara cea mai profundă şi mai gravă, dar există un context care este dat de medici, de rude, de infirmieri, de cel care le sfătuieşte. Toţi sunt implicaţi în acest păcat, dar toţi la fel pot să fie îmbrăţişaţi de milostivirea lui Dumnezeu dacă se întorc la el căiţi şi mai ales dacă sunt capabili să recunoască răul obiectiv săvârşit. Aceasta este experienţa pe care noi preoţii o trăim zilnic. O persoană care vrea să spovedească păcatul de avort şi merge la un preot, provine deja de la un drum lung care a determinat-o să recunoască răul săvârşit, dar mai ales să exprime suferinţa pe care o poartă înlăuntrul său. Deci este ca şi cum Papa ar vrea să restituie cu mângâierea lui Dumnezeu bucuria de a fi regăsit o persoană care a greşit, pe fiul care se întoarce acasă.

Există alte noutăţi în document?

Una dintre marile noutăţi este introducerea Zilei Mondiale a Săracilor. Săracii sunt privilegiaţii Evangheliei. De la prima pagină a Bibliei până la ultima anawim sunt săracii. În acest cuvânt sunt atâtea persoane: orfanii, văduvele, persoanele singure şi abandonate. Noi avem astăzi o concepţie despre cel sărac care în mod paradoxal trimite numai la condiţia sociologică. Apoi, având o mentalitate mereu focalizată asupra câştigului şi asupra banului, credem că singurii săraci sunt cei care sunt pe stradă. În timp ce conceptul de săraci în Sfânta Scriptură şi în istoria noastră este plural. Săracii sunt într-un cuvânt acele periferii existenţiale despre care vorbeşte Papa şi care reprezintă realmente spaţiul în care trebuie acţionat. Şi deşi o zi dedicată lor nu este suficient, oricum foloseşte pentru a aminti Bisericii că măcar pentru o zi ochii tuturor trebuie să fie îndreptaţi spre cei săraci.

Dincolo de polemici, cum au răspuns la jubileu oraşul şi mai ales comunitatea eclezială din Roma?

Cred că romanii au răspuns foarte bine, pentru că au multă răbdare, nu numai pentru jubileu, dar pentru multe motive: să ne gândim, ca să dau un exemplu, la trafic sau la toate manifestaţiile care adesea creează greutăţi în oraş. Din acest punct de vedere romanii au dat ceea ce este mai bun din ei cu ospitalitatea şi primirea. Însă să nu uităm că romanii înseamnă şi cele 350 de parohii care compun ţesutul cotidian al oraşului. Ele au reacţionat într-o manieră foarte pozitivă şi chiar entuziasmantă. Amintesc marea disponibilitate pe care aproape totalitatea parohiilor au avut-o în a-i găzdui pe tinerii şi tinerele care au venit pentru jubileul adolescenţilor: au deschis larg uşile, punând la dispoziţie tot ceea ce aveau. Apoi să nu uităm ce a fost ziua voluntariatului, sau ceea ce s-a întâmplat pentru primirea relicvelor lui padre Pio. Aici aproape erau cele trei biserici jubiliare, care sunt trei parohii. Cu o disponibilitate incredibilă au modificat orarele numai să fie mereu în slujba pelerinilor veniţi pentru jubileu. De aceea recunoştinţa este primul gând care îmi vine.

Printre multele iniţiative ale calendarului jubiliar ce v-a lovit mai mult?

Există atâtea, însă ceea ce m-a lovit mai mult este experienţa trăită alături de Papa Francisc în vinerile milostivirii, pentru că am putut constata profunda umanitate, emoţia în unele momente şi mai ales afabilitatea sa faţă de toţi. Aceste vineri au fost cu adevărat o întâlnire cu marile noi sărăcii ale lumii. Pontiful a mers în căutarea persoanelor care reprezintă astăzi noii săraci. Afabilitatea sa şi apropierea faţă de toţi fără deosebire este unul din semnele jubileului pe care îl port cu mine.

De Nicola Gori

(După L’Osservatore Romano, 23 noiembrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.