Categorii

Să ne întoarcem cu bucurie la Euharistie!

Scrisoare despre celebrarea liturgiei în timpul şi după pandemia de COVID 19 adresată președinților Conferințelor Episcopale din Biserica Catolică

CONGREGATIO DE CULTO DIVINO ET DISCIPLINA SACRAMENTORUM

Prot. nr. 432/20

Pandemia datorată virusului Covid 19 a produs dezorientări nu numai în dimensiunile sociale, familiale, economice, formative şi de muncă, ci şi în viaţa comunităţii creştine, inclusiv dimensiunea liturgică. Pentru a elimina spațiu virusului a fost necesară o distanţare socială rigidă, care a avut repercusiune asupra unei trăsături fundamentale a vieţii creştine: „Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor” (Mt 18,20); „Ei erau stăruitori în învățătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune. Toţi cei care credeau erau în acelaşi loc şi aveau toate în comun” (Fap 2,42-44).

Dimensiunea comunitară are o semnificație teologică: Dumnezeu este relație de Persoane în Preasfânta Treime; creează omul în complementaritatea relațională între bărbat şi femeie pentru că „nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18), intră în raport cu bărbatul şi femeia şi îi cheamă la rândul lor la relația cu El: aşa cum a intuit bine sfântul Augustin, inima noastră este neliniștită până când găsește în Dumnezeu şi se odihneşte în El (cf. Confesiuni, I, 1). Domnul Isus a început activitatea sa publică prin chemarea la El a unui grup de discipoli pentru ca să împărtăşească împreună cu El viaţa şi vestirea Împărăției; din această mică turmă se naște Biserica. Pentru a descrie viaţa veșnică Scriptura foloseşte imaginea unei cetăţi: Ierusalimul din cer (cf. Ap 21); o cetate este o comunitate de persoane care împărtășesc valori, realităţi umane şi spirituale fundamentale, locuri, timpuri şi activități organizate şi care contribuie la construirea bunului comun. În timp ce păgânii construiau temple dedicate numai divinității, la care persoanele nu aveau acces, creştinii, imediat ce s-au bucurat de libertatea de cult, imediat au edificat locuri care să fie domus Dei et domus ecclesiae, unde credincioşii să se poată recunoaște drept comunitate a lui Dumnezeu, popor convocat pentru cult şi constituit în adunare sfântă. Așadar Dumnezeu poate să proclame: „Eu sunt Dumnezeul tău, tu vei fi poporul meu” (cf. Ex 6,7; Dt 14,2). Domnul se menține fidel faţă de Legământul său (cf. Dt 7,9) şi Israel devine tocmai prin asta Locuință a lui Dumnezeu, loc sfânt al prezenței sale în lume (cf. Ex 29,45; Lev 26,11-12). Pentru aceasta casa Domnului presupune prezența familiei fiilor lui Dumnezeu. Şi astăzi, în rugăciunea de dedicare a unei biserici noi, episcopul cere ca ea să fie ceea ce trebuie să fie prin natura sa:

«[…] ca să dăinuie pururi lăcaşul sfânt […].

Aici apa harului dumnezeiesc să şteargă păcatele oamenilor,

pentru ca fii tăi, Părinte, morţi pentru păcat,

să renască la viaţa supranaturală.

Aici credincioşii tăi, stând în jurul mesei altarului,

să celebreze memorialul Paștelui

şi să fie întăriţi la masa cuvântului şi a Trupului lui Cristos.

Aici să răsune ca o jertfă plăcută de laudă

glasul oamenilor laolaltă cu corurile de îngeri;

şi să se ridice necontenit spre tine

rugăciunea pentru mântuirea lumii.

Aici săracii să afle milostivire,

cei asupriţi să dobândească adevărata libertate

şi toţi oamenii să fie înveşmântaţi în demnitatea de fii ai tăi,

până ce vor ajunge, tresăltând de bucurie,

în Ierusalimul cel de sus».

Comunitatea creştină n-a urmărit niciodată izolarea şi n-a făcut niciodată dintr-o biserică o cetate cu porți închise. Formați la valoarea vieţii comunitare şi la căutarea binelui comun, creştinii au căutat mereu inserarea în societate, deşi având conştiinţa unei alterităţi: a fi în lume fără a aparține ei şi fără a se reduce la ea (cf. Scrisoarea către Diognet, 5-6). Şi în această urgență pandemică a reieșit şi un mare simț de responsabilitate: în ascultare şi colaborare cu autoritățile civile şi cu experții, episcopii şi conferințele lor teritoriale au fost gata să asume decizii dificile şi dureroase, până la suspendarea prelungită a participării credincioșilor la celebrarea Euharistiei. Această Congregație este profund recunoscătoare episcopilor pentru angajarea şi eforturile depuse în a încerca să dea răspuns, în cel mai bun mod posibil, la o situaţie neprevăzută şi complexă.

Însă imediat ce o permit circumstanțele, este necesar şi urgent să ne întoarcem la normalitatea vieţii creştine, care are edificiul biserică drept casă şi celebrarea liturgiei, îndeosebi a Euharistiei, drept „culme spre care tinde acțiunea Bisericii şi izvorul din care emană toată puterea ei” (Sacrosanctum Concilium, 10).

Conștienți de faptul că Dumnezeu nu abandonează niciodată omenirea pe care a creat-o şi că şi încercările cele mai dure pot aduce roade de har, am acceptat depărtarea de altarul Domnului ca un timp de post euharistic, util pentru a ne face să redescoperim importanţa vitală, frumusețea şi preţiozitatea incomensurabilă. Însă, imediat ce va fi posibil, trebuie să ne întoarcem la Euharistie cu inima purificată, cu o uimire reînnoită, cu o dorință mărită de a-l întâlni pe Domnul, de a fi cu El, de a-l primi pentru a-l duce la fraţi cu mărturia unei vieți depline de credinţă, de iubire şi de speranţă.

Acest timp de privare ne poate da harul de a înţelege inima fraților noştri martiri din Abitene (începuturile secolului al IV-lea), care le-au răspuns judecătorilor lor cu determinare senină, deşi aveau în faţă o condamnare sigură la moarte: „Sine Dominico non possumus”. Acel absolut nos possumus (nu putem) şi pregnanţa de semnificație a neutrului substantivat Dominicum (ceea ce este al Domnului) nu se pot traduce cu un singur cuvânt. O exprimare foarte scurtă rezumă o mare bogăţie de nuanțe şi semnificații care se oferă astăzi meditației noastre:

  • Nu putem să trăim, să fim creştini, să realizăm pe deplin umanitatea noastră şi dorințele de bine şi de fericire care sălășluiesc în inimă fără Cuvântul Domnului, care în celebrare ia trup şi devine cuvânt viu, rostit de Dumnezeu pentru cel care astăzi îşi deschide inima la ascultare;
  • Nu putem să trăim drept creştini fără a participa la Jertfa Crucii în care Domnul Isus se dăruiește fără rezerve pentru a mântui, cu moartea sa, pe omul care era mort din cauza păcatului; Răscumpărătorul asociază la El omenirea şi o conduce la Tatăl; în îmbrățișarea Răstignitului găsește lumină şi întărire orice suferinţă umană;
  • Nu putem fără ospățul Euharistiei, masă a Domnului la care suntem invitați ca fii şi fraţi pentru a-l primi pe însuși Cristos Înviat, prezent cu trupul, sângele, sufletul şi dumnezeirea în acea Pâine din cer care ne susține în bucuriile şi în trudele pelerinajului pământesc;
  • Nu putem fără comunitatea creştină, familia Domnului: avem nevoie să-i întâlnim pe fraţii care împărtășesc filiația lui Dumnezeu, fraternitatea lui Cristos, vocația şi căutarea sfințeniei şi a mântuirii sufletelor lor în bogata diversitate de vârste, istorii personale, carisme şi vocaţii;
  • Nu putem fără casa Domnului, care este casa noastră, fără locurile sfinte unde ne-am născut la credinţă, unde am descoperit prezența providențială a Domnului şi am descoperit îmbrățișarea sa milostivă care ridică pe cel care este căzut, unde am consacrat vocația noastră pentru urmarea călugărească sau pentru căsătorie, unde am implorat şi am mulțumit, ne-am bucurat şi am plâns, unde am încredințat Tatălui pe cei dragi ai noştri care au terminat pelerinajul pământesc;
  • Nu putem fără ziua Domnului, fără duminică, zi care dă lumină şi sens succesiunii zilelor de muncă şi responsabilităților familiale şi sociale.

Oricât ar desfășura mijloacele de comunicare o slujire apreciată faţă de cei bolnavi şi de cei care nu pot să meargă la biserică, şi au prestat o mare slujire în transmiterea Sfintei Liturghii în timpul în care nu exista posibilitatea de a celebra comunitar, nicio transmisiune nu este echivalabilă cu participarea personală şi n-o poate înlocui. Mai mult, aceste transmisiuni, singure, riscă să ne îndepărteze de la o întâlnire personală şi intimă cu Dumnezeul întrupat care ni s-a încredințat nouă nu în mod virtual, ci real, spunând: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el” (In 6,56). Acest contact fizic cu Domnul este vital, indispensabil, de neînlocuit. Odată găsite şi adoptate constatările concret demonstrabile pentru a reduce la minim infectarea cu virus, este necesar ca toţi să-şi reia locul lor în adunarea fraților, să redescopere preţiozitatea şi frumusețea de neînlocuit a celebrării, să amintească şi să atragă cu infectarea entuziasmului pe fraţii şi surorile descurajați, înfricoşaţi, de prea mult timp absenţi sau distrași.

Acest Dicaster vrea să reafirmă câteva principii şi să sugereze câteva linii de acțiune pentru a promova o întoarcere rapidă şi sigură la celebrarea Euharistiei.

Atenţia cuvenită faţă de normele igienice şi de siguranță nu poate duce la sterilizarea gesturilor şi riturilor, la inducerea, chiar inconștientă, la teamă şi de nesiguranță în credincioşi.

Se are încredere în acțiunea prudentă dar fermă a episcopilor pentru ca participarea credincioșilor la celebrarea Euharistiei să nu fie catalogată de autoritățile publice asemenea unei „adunări numeroase”, şi să nu fie considerată drept comparabilă sau chiar subordonată unor forme de adunări recreative.

Normele liturgice nu sunt materie asupra cărora pot să legifereze autoritățile civile, ci numai autoritățile ecleziastice competente (cf. Sacrosanctum Concilium, 22).

Să se faciliteze participarea credincioșilor la celebrări, însă fără experimentări rituale improvizate şi respectând pe deplin normele conținute în cărțile liturgice, care le reglementează desfășurarea. În liturgie, experienţa de sacralitate, de sfințenie şi de frumusețe care transfigurează, se pregustă armonia fericirii veșnice: așadar, să se aibă grijă faţă de demnitatea locurilor, a obiectelor sacre, a modalităților de celebrare, conform indicaţiei autoritare a Conciliului al II-lea din Vatican: „Riturile să strălucească prin simplitate nobilă” (Sacrosanctum Concilium, 34).

Să le se recunoască credincioșilor dreptul de a primi Trupul lui Cristos şi de a-l adora pe Domnul prezent în Euharistie în modurile prevăzute, fără limitări care să meargă chiar dincolo de ceea ce este prevăzut de normele igienice date de autoritățile publice sau de episcopi.

Credincioşii în celebrarea euharistică îl adoră pe Isus Înviat prezent; şi vedem că se pierde cu atâta ușurință simțul adorației, rugăciunea de adorație. Cerem păstorilor să insiste, în catehezele lor, asupra necesității adorației.

Un principiu sigur pentru a nu greși este ascultarea. Ascultare faţă de normele Bisericii, ascultare faţă de episcopi. În timpuri de dificultate (de exemplu, să ne gândim la războaie, la pandemii), episcopii şi Conferințele Episcopale pot să dea normative provizorii care trebuie să fie respectate. Ascultarea păstrează comoara încredinţată Bisericii. Aceste măsuri dictate de episcopi şi de Conferințele Episcopale expiră atunci când situația revine la normalitate.

Biserica va continua să păzească persoana umană în totalitatea sa. Ea mărturiseşte speranţa, invită la încrederea în Dumnezeu, aminteşte că existenţa pământească este importantă, însă mult mai importantă este viaţa veșnică: a împărtăși aceeaşi viaţă cu Dumnezeu pentru veșnicie este ținta noastră, vocația noastră. Aceasta este credinţa Bisericii, mărturisită de-a lungul secolelor de cete de martiri şi de sfinţi, o veste pozitivă care eliberează de reducții unidimensionale, de ideologii: cu preocuparea necesară faţă de sănătatea publică Biserica unește vestirea şi însoțirea spre mântuirea veșnică a sufletelor. Așadar să continuă să ne încredințăm cu încredere milostivirii lui Dumnezeu, să invocăm mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, salus infirmorum et auxilium christianorum, pentru toţi cei care sunt încercați dur de pandemie şi de orice altă suferinţă, să perseverăm în rugăciune pentru cei care au părăsit această viaţă şi în acelaşi timp să reînnoim propunerea de a fi martori ai Celui Înviat şi vestitori ai unei speranțe sigure, care transcende limitele acestei lumi.

Din Vatican, 15 august 2020

Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului

Suveranul Pontif Francisc, în audiența acordată la 3 septembrie 2020, subsemnatului cardinal prefect al Congregației pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, a aprobat această scrisoare şi a poruncit publicarea ei.

Cardinal Robert Sarah

Prefect

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.