Categorii

Român de Roma. Întâlnire cu directorul Caritas diecezană părintele Benoni Ambăruş

Există fețele frumoase ale Bisericii şi, printre acestea, există fețele frumoase ale carității. Sunt diferite. Nu sunt hieratice şi nu sunt tămâiate, ci sunt pline de praf şi sudoare. Este ca şi cum unirea cu sărăcia îți marchează nu numai spiritul ci şi trăsăturile. Este ceea ce gândesc atunci când îl întâlnesc pe don Ben. Mic, bondoc, cu două mâini musculoase, având cămașă cu mâneci mută un mare teanc de scaune în marea sală de mese din Citadela Carității din Roma, pregătind-o pentru vizita pe care o va desfășura papa Francisc vineri după-amiază. Îmi vine în întâmpinare cu un mare zâmbet şi mă îmbrățișează puternic, musculos, neconvențional.

„Nu vă imaginați cât sunt de emoționați oaspeții noştri din adăpostul Caritas la gândul că mâine papa vine aici să-i viziteze”. Dar cu greu ascunde şi emoția sa. „De altfel de când sunt aici este o înșiruire zilnică de emoţii. Trăind cu săracii, fiecare zi are noutatea sa, frumoasă sau urâtă dar mereu emoționantă”.

Părintele Benoni Ambăruș are 45 de ani şi de un an şi ceva este directorul Caritas din Roma, o mașină impozantă şi complexă care încearcă să aline durerile unei părţi a orașului care suferă. O parte suferindă pe care mulţi o ignoră dar care rănește adânc orașul. Don Ben – aşa cum îl numesc toţi – este român, dar de acum roman prin adopție. Vine din Bacău, în nord-estul României, nu departe de granița ucraineană, unde parte a populaţie este de origine maghiară îndepărtată. A venit la Roma în noiembrie 1996 „cu o valiză de carton, ca atâția compatrioți ai mei migranţi din acei ani. Însă eu eram mai norocos decât ei, veneam la Roma pentru a studia teologia. În ţara mea adesea preoţii, atât latini cât şi ortodocși, trăiesc condiții mai norocoase decât ceilalți cetățeni. Dar desigur nu pentru aceasta am devenit preot”. Şi atunci, cum s-a întâmplat? „Voiam asta încă de copil, eram ministrant. Aproape întotdeauna la originea unei vocaţii există emulația unei figuri model. Aşa s-a întâmplat şi pentru  mine cu parohul meu. Făcusem o pungășie la școală, despre care îşi dăduse seama un milițian, care în loc să mă certe s-a gândit bine s-o folosească drept șantaj: nu spun nimănui nimic dar tu, încă băiețaș, devii informatorul poliției secrete comuniste. Nu știu dacă mă apăsa mai mult rușinea pentru răul comis sau sufocarea șantajului. Până când am găsit curajul de a dezvălui secretul şi a vorbi despre asta cu cineva. Am mers la parohul meu şi m-am spovedit. El m-a liniștit: pungășia ta nu este chiar aşa de gravă şi milițianul nu-ți poate face rău, eşti încă un copilaș. Am simţit imediat o bucurie de nestăpânit pentru că am regăsit seninătatea şi cred că atunci am hotărât: când voi fi mare şi eu vreau să fiu unul care ştie să primească şi să ia poverile de la persoane. De atunci s-a născut ceea ce după aceea este şi astăzi obsesia mea: ascultarea, prima formă de caritate. Nu poți fi făcător de caritate dacă mai întâi nu știi să asculți. A asculta, fără a da lecții, fără a judeca persoana. O ascultare adevărată, sinceră, atentă, nedistrasă. Oamenii au nevoie tot mai mult să fie ascultați. Astăzi se ascultă tot mai puţin, pentru aceasta este în jur atâta singurătate. Preoția mea este mai ales o vocație la ascultare. Apoi când ascultarea este înţeleasă într-un cadru sacramental, şi implică iertarea, cu adevărat este cea mai mare formă de caritate. Este o eliberare a persoanelor. Ba chiar, mă corectez, a ajuta persoanele înseamnă a mă elibera”.

Astfel la 15 ani, cu începerea liceului, Ben intră în seminarul mic. „Cu adevărat nu se numea seminar mic, regimul comunist nu permitea asta, şi atunci se ocolea interdicția numindu-le «școli de cantori de biserică». Seminariile mari erau permise dar cu multe restricții. Diecezele, sub comunism, erau foarte sărace, episcopii noştri cerșeau prin Europa pentru a ne întreține şi viaţa era dură, dormeam în dormitoare cu 30-40 de paturi şi doar patru toalete”. Apoi trece la seminarul mare şi studiază filozofia. La începutul cursurilor de teologie, episcopul, recunoscându-i o anumită pricepere, decide să-l trimită la Roma cu o bursă de studiu. „Trebuie să admit că eram un seminarist un pic rebel, un mare pisălog. Nu evitam ocazia de a critica tot ceea ce mi se părea că nu mergea bine în dieceza mea din România”. Pentru că, de fapt ce nu mergea bine? „Nimic important. Vezi, realitatea eclezială de atunci din România era foarte formală. Știi, în ţara mea există o anumită competiție între creştinii latini şi orientali, iar episcopii nu vor să le lase ortodocșilor laurii formelor bune, să spunem că la noi vântul Conciliului sufla mult mai ușor în acei ani. Şi după aceea, ți-am spus, admit asta, eu am fost mereu un cap înfierbântat. Contestam, însă la sfârşit ascultam mereu. Când am venit să trăiesc la Roma ca seminarist mi-am ales imediat ca director spiritual o figură care a fost fundamentală în viaţa mea, don Angelo. Probabil pentru că l-am pierdut repede pe tatăl meu, dar don Angelo a fost pentru mine un adevărat părinte, nu numai spiritual. M-a ajutat mult să-mi cizelez colțurile un pic mai dure ale caracterului meu şi eventual să știu să le folosesc în slujba Bisericii de exemplu în funcţia pe care o desfășor acum”. Pentru că don Angelo despre care vorbește Ben este astăzi cardinalul vicar al diecezei de Roma, De Donatis.

În 2000, don Ben este hirotonit preot. „Îmi amintesc că don Angelo mi-a lăsat un bilețel care trebuia deschis după ceremonie, era scris numai «Umilinţă Umilinţă Umilinţă». Încă îl păstrez. Un avertisment care mi-a folosit mult”. După hirotonire, o scurtă paranteză în România şi apoi din nou la Roma ca să studiez pentru doctorat şi ca educator la Seminar pentru a deveni după aceea colaborator parohial într-o parohie din periferia Romei, „San Frumenzio”. „Era parohia care timp de mulţi ani a fost condusă de un alt mare preot pe care-l port în inimă, don Enrico Feroci, pe care după aceea, dat fiind că drumurile se reîntâlnesc mereu, îl voi întâlni după mulţi ani aici în Caritas ca predecesor al meu. Don Enrico a fost un model, figura sa a influențat în termeni de identitate prezbiterală autentică asupra atâtor preoţi tineri. Aici am decis, cu un travaliu greu, să mă stabilesc definitiv în Italia şi să mă încardinez în dieceza de Roma. Şi după el, un alt paroh, o altă figură importantă pentru mine, don Gianpiero Palmieri, astăzi episcop auxiliar de Roma. Experienţa de la «San Frumenzio» a fost probabil cea mai formativă. Noi ne gândim mereu la păstorul care conduce oile, dar știi, se poate întâmpla ca şi oile să ajute la formarea păstorului, uneori poporul lui Dumnezeu îl formează pe preot. În parohia aceea era o componentă laică foarte matură şi foarte unită, care mă constrângea să mă confrunt cu viaţa reală. Realitatea poporului lui Dumnezeu te constrânge să treci ca preot prin furcile caudine ale vieţii; ori te scufunzi în real ori riști să te refugiezi în autoreferențialitate şi în identitarism. Papa Francisc spune asta adesea şi este muzică pentru urechile mele. Da, este importantă privirea spre transcendent, liturgie, rugăciune, dar ceea ce dă substanță carismei tale este convingerea că poți schimba lumea. Dacă există un lucru cu privire la care mă simt uneori insuficient este capacitatea de convingere, inducerea speranţei, că lumea se poate schimba: se poate schimba în lumina Evangheliei. Pot face mai mult, toţi putem face mai mult. Şi dacă uneori acțiunea noastră ni se pare o picătură în ocean sunt valabile cuvintele lui don Luigi Di Liegro: «Un oraș în care un singur om suferă mai puţin este un oraș mai bun»”.

După „școala” de la „San Frumenzio”, don Ben se cimentează în alte două experiențe dificile şi trăieşte în două parohii, în cartierul Breda din Casilina şi apoi în periferia extremă dincolo de Prima Poartă. „Când devii paroh se schimbă mult experienţa ta sacerdotală, în sensul că a trăi «paternitatea» ca preot se experimentează mai ales ca paroh. Când mă uit în urmă la acești douăzeci de ani ca preot îmi dau seama ce înseamnă «împlinire», în sensul că numai a posteriori îți dai seama despre consecvențialitatea şi coerența experiențelor – frumoase sau urâte – pe care Domnul te face să le trăiești modelându-te zi de zi, dar îți dai seama despre asta după aceea. De exemplu, numai acum înțeleg ce onoare îmi rezervă în oportunitatea de a atinge rănile săracilor. Domnul îți coase o haină. Mai ales te forjează prin practica ascultării. Şi aici în Caritas. Vezi, am învățat că sărăcia este mereu colegă a singurătății. Dacă ai pe cineva aproape, o rudă sau un prieten care te ascultă, cu greu te regăseşte pe marginea prăpastiei. Persoanele pe care le vezi aici în jur, înainte de un pat sau o farfurie de spaghete, caută pe cineva care să le asculte. Cine trăieşte pe stradă petrece zile întregi, săptămâni, fără a vorbi cu nimeni”.

Ce înseamnă a fi român pentru această slujire? „Înseamnă a împărtăși nu numai dificultatea materială a migrantului, ci şi aceea psihologică legată de identitate. Există un moment în care nu te mai simți român, dar nu eşti niciodată un italian. Şi există mereu un netot gata să-ți amintească asta. Crede-mă că nu este o suferinţă mai mică decât cele materiale. Experienţa pe care o trăiesc ca director al Caritas mă deschide la o lume, în afară de migranţi, pe care deşi am fost mereu activ în domeniul carității, n-o cunoșteam în tot dramatismul său. De exemplu, numărul crescând de familii italiene care după 2008 au trecut de la o situaţie de echilibru la o greutate economică imprevizibilă. Sau şi la ceea ce mi se pare astăzi cea mai mare urgență, aceea a singurătății urbane, care îi priveşte pe bătrâni, familiile monoparentale, cazurile frecvente de «vagabondaj familial». Şi apoi tragedia locuinței: în fiecare noapte la Roma dorm pe stradă 8.000 de persoane, 14.000 de persoane ocupă abuziv o locuință, numai anul trecut au fost făcute 2.000 de evacuări forțate. Dacă pui împreună toate aceste numere rezultă că la Roma persoanele care nu au o casă, sau o casă stabilă, sunt atâția câți sunt într-un oraș de mici dimensiuni. Înțelegi ce înseamnă pentru un copil să trăiască într-o precaritate de locuință? În afară de asta te înșală sistematic pentru a ascunde sărăcia care apare. Apoi există o realitate care mă indignează în profunzime: Roma, în pofida sărăciilor sale, este capitala jocurilor de noroc, patologia jocurilor se răspândește şi generează sărăcie nouă. Volumul în ansamblu al jocurilor de noroc în capitală în orice formă a sa este egal cu o medie de 1890 de euro pe an per cetățean. Este ceva nebunesc. Dar aproape numai noi ne indignăm pentru asta”.

Şi indignarea lui don Ben nu este numai în cuvinte, ci în trăsăturile feței care devin dure, neliniștite. „Am prezentat chiar în aceste zile o fotografie a sărăciei la Roma. Este cadoul pe care-l vom oferi papei Francisc. Această vizită este importantă pentru noi. Este inutil să-ți spun că uneori oboseala şi neliniștea le simţim. Dar a ști că papa este cu noi, că papa pornește din nou de la cei din urmă, de la cei rebutați, primii destinatari ai Evangheliei, ne permite şi nouă să pornim din nou în fiecare zi cu energie nouă”. Energie care, dacă este măsurată cu îmbrățișarea tare cu care ne salută din nou, oricum trebuie să fie mare.

De Roberto Cetera

(După L’Osservatore Romano, 29 noiembrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.