Categorii

Regina Coeli (10.05.2020)

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În Evanghelia de astăzi (cf. In 14,1-12) ascultăm începutul aşa-numitului „Discurs de rămas bun” al lui Isus. Sunt cuvintele pe care le-a adresat discipolilor la sfârşitul ultimei Cine, cu puţin înainte de a înfrunta Pătimirea. Într-un moment aşa de dramatic Isus a început spunând: „Să nu se tulbure inima voastră” (v. 1). Ne spune asta şi nouă, în dramele vieţii. Dar ce-i de făcut pentru ca inima să nu se tulbure? De ce se tulbură inima.

Domnul indică două remedii la tulburare. Primul este: „Credeți în mine” (v. 1). Ar părea un sfat un pic teoretic, abstract. În schimb Isus vrea să ne spună un lucru precis. El ştie că, în viaţă, cea mai mare neliniște, tulburarea, se naşte din senzația de a nu reuși, de a ne simți singuri şi fără puncte de referință în faţa a ceea ce se întâmplă. Această angoasă, în care la dificultate se adaugă dificultatea, nu o putem depăși singuri. Avem nevoie de ajutorul lui Isus, şi pentru aceasta Isus cere să avem credinţă în El, adică să nu ne sprijinim pe noi înșine, ci pe El. Pentru că eliberarea de tulburare trece prin încredințare. A ne încredinţa lui Isus, a face „saltul”. Şi aceasta este eliberarea de tulburare. Şi Isus este înviat şi viu tocmai pentru a fi mereu alături de noi. Așadar putem să-i spunem: „Isuse, cred că ai înviat şi că eşti alături de mine. Cred că mă asculți. Îți aduc ceea ce mă tulbură, preocupările mele: am încredere în Tine şi mă încredințez Ție”.

Există după aceea un al doilea remediu la tulburare, pe care Isus îl exprimă cu aceste cuvinte: „În casa Tatălui meu sunt multe locuințe. […] Mă duc să vă pregătesc un loc” (v. 2). Iată ce a făcut Isus pentru noi: ne-a pregătit un loc în cer. A luat asupra sa omenitatea noastră pentru a o duce dincolo de moarte, într-un loc nou, în cer, pentru ca acolo unde este El să fim şi noi. Este certitudinea care ne mângâie: există un loc rezervat pentru fiecare. Există un loc şi pentru mine. Fiecare dintre noi poate spune: există un loc pentru mine. Nu trăim fără țintă şi fără destinație. Şi pentru noi a pregătit locul cel mai demn şi frumos: paradisul. Să nu uităm asta: locuința care ne aşteaptă este paradisul. Aici suntem în trecere. Suntem făcuți pentru cer, pentru viaţa veșnică, pentru a trăi pentru totdeauna. Pentru totdeauna: este ceva ce acum nu reușim nici măcar să ne imaginăm. Dar este şi mai frumos să ne gândim că acest pentru totdeauna va fi totul în bucurie, în comuniunea deplină cu Dumnezeu şi cu ceilalți, fără să mai fie lacrimi, fără supărări, fără dezbinări şi tulburare.

Dar cu se ajunge în paradis? Care este calea? Iată fraza decisivă a lui Isus. Astăzi ne spune: „Eu sunt calea” (v. 6). Pentru a urca în cer, calea este Isus: înseamnă a avea un raport viu cu El, înseamnă a-l imita în iubire, înseamnă a urma pașii săi. Şi eu, creştin, tu, creştin, fiecare dintre noi, creştinii, ne putem întreba: „Ce cale urmez?”. Există căi care nu duc în cer: căile mondenității, căile pentru a ne autoafirma, căile puterii egoiste. Şi există calea lui Isus, calea iubirii umile, a rugăciunii, a blândeții, a încrederii, a slujirii celorlalți. Nu este calea protagonismului meu, este calea lui Isus protagonist al vieţii mele. Înseamnă a merge înainte în fiecare zi întrebându-l: „Isuse, ce crezi tu despre această alegere a mea? Ce ai face tu în această situaţie, cu aceste persoane?” Ne va face bine să-i cerem lui Isus, care este calea, indicațiile pentru cer. Sfânta Fecioară Maria, Regina cerului, să ne ajute să-l urmăm pe Isus, care a deschis paradisul pentru noi.

_______________

După Regina coeli

Iubiţi fraţi şi surori!

Gândul meu se îndreaptă astăzi spre Europa şi spre Africa. Spre Europa, cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a Declarației Schuman, din 9 mai 1950. Ea a inspirat procesul de integrare europeană, permițând reconcilierea popoarelor din continent, după al Doilea Război Mondial, şi perioada lungă de stabilitate şi de pace de care beneficiem astăzi. Spiritul Declarației Schuman să nu înceteze să inspire pe cei care au responsabilități în Uniunea Europeană, chemaţi să înfrunte în spirit de înțelegere şi de colaborare consecințele sociale şi economice provocate de pandemie.

Şi privirea se îndreaptă şi spre Africa, deoarece la 10 mai 1980, în urmă cu patruzeci de ani, sfântul Ioan Paul al II-lea, în timpul primei sale vizite pastorale în acel continent, a dat glas strigătului populațiilor din Sahel, greu încercate de secetă. Astăzi îi felicit pe tinerii care se angajează prin inițiativa „Laudato Si’ Alberi”. Obiectivul este de a planta în regiunea Sahel cel puţin un milion de copaci care vor face parte din „Marele Zid verde din Africa”. Doresc ca mulţi să poată urma exemplul de solidaritate al acestor tineri.

Şi astăzi, în atâtea țări, se celebrează sărbătoarea mamei. Vreau să amintesc cu recunoștință şi afect toate mamele, încredinţându-le ocrotirii Mariei, Mama noastră cerească. Gândul se îndreaptă şi spre mamele care au trecut în viaţa de dincolo şi ne însoțesc din cer. Să facem un pic de tăcere pentru a o aminti fiecare pe mama sa. [pauză de tăcere].

Urez tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.