Categorii

Ratzinger: tehnica nu-l va mântui pe om

Apare la 4 aprilie „Timpul şi istoria. Sensul călătoriei noastre” (180 de pagini), o culegere de scrieri ale lui Joseph Ratzinger inedite în Italia. Sunt texte din anii Şaptezeci, precedente numirii episcopale a Papei emerit care urmează să împlinească, la 16 aprilie, nouăzeci de ani.

Astăzi creşte din nou angoasa care părea dispărută în momentul optimist de după război. Când oamenii au pus pentru prima dată piciorul pe lună, nimeni n-a putut să se sustragă entuziasmului, mândriei, bucuriei pentru marea cucerire pe care fiinţa umană a reuşit s-o obţină în acel moment. S-a primit evenimentul ca victoria nu a unei naţiuni, ci a omenirii. Totuşi, în momentul bucuriei se împleteau motivele unei tristeţi profunde, pentru că acelaşi om care făcuse o aşa realizare nemaiauzită nu este în stare să împiedice ca după un an mii şi chiar milioane de persoane să moară de foame, pentru că nu este în măsură să dea milioanelor de fiinţe umane, fraţii săi, o existenţă demnă de om, pentru că nu este în stare să pună capăt războiului şi să oprească valul crescând de violenţă. Puterea tehnică nu este în mod necesar o putere umanitară; puterea de a acţiona asupra noastră înşine se află pe un plan cu totul diferit faţă de cel al execuţiei tehnice.

Nu este deloc nevoie ca să vorbim despre ultimele orori, despre armele atomice, despre armele biologice, despre armele chimice, deşi posesia acestor lucruri teribile nu poate să nu reprezinte un potenţial terorist, capabil să acţioneze în vreun mod în conştiinţă sub formă de angoasă ascunsă. Trebuie să privim numai la „cetatea omului”: o planificare crescândă înseamnă mereu şi o planificare a mea a omului. Eu cred că erupţiile care zguduie societatea noastră modernă sunt şi o insurecţie inconştientă împotriva planificării totale a existenţei noastre, care produce un sentiment de sufocare de care am vrea să ne apărăm, chiar dacă nu este posibil. Noi simţim tot mai adversă soarta operelor noastre: aer, apă, pământ, care sunt mereu elementele din care trăim, ameninţă să se descompună în suflul otrăvit al tehnicii noastre; energiile pe care le consumăm ne apar, în ceea ce lasă ele în urma lor, ca forţele capabile într-o zi să ne distrugă. […]

S-a spus că secolul nostru va fi caracterizat de un fenomen cu totul nou: incapacitatea, din partea omului, să-l cunoască pe Domnul. Dezvoltarea socială şi spirituală a dus la formarea unui tip de fiinţă umană căreia îi lipseşte de acum orice dispoziţie la cunoaşterea Celui Preaînalt. Fie că acest lucru este adevărat sau fals, trebuie însă să recunoaştem că depărtarea lui Dumnezeu, întunericul interior, îndoiala cu privire la existenţa sa sunt astăzi mai profunde ca oricând; mai mult, şi noi care încercăm cu trudă să credem avem adesea impresia că realitatea sa ne scapă. Oare nu ne întrebăm frecvent: „Unde se află Atotputernicul în mijlocul tăcerii din această lume?”. Nu avem adesea senzaţia că la sfârşitul fiecărei meditaţii ne rămân numai cuvinte, în timp ce realitatea Fiinţei supreme este mai departe decât mai înainte?

Din această consideraţie rezultă o alta. Cred că astăzi tentaţia la care suntem supuşi noi creştinii nu constă atât în îndoiala teoretică privitoare la existenţa lui Dumnezeu sau în cea a unităţii şi treimii sale, şi nici în cea a dumnezeirii şi omenităţii lui Cristos. Ceea ce astăzi ne oprimă şi ne ispiteşte cu adevărat este mai degrabă constatarea ineficacităţii creştinismului. După două mii de ani de istorie creştină nu vedem nimic din ceea ce ar trebui să constituie noua realitate a lumii, ci găsim în schimb aceleaşi orori, angoase şi speranţe de dinainte şi din totdeauna.

Aşa cum rezultă clar, lumea planificării şi a cercetării, a calculului exact şi al experimentării singură nu e suficientă. În fond vrem să ne eliberăm de ea, aşa cum vrem să ne debarasăm de vechea credinţă, al cărei contrast cu ştiinţa modernă o face să devină o povară apăsătoare. Însă aceea n-ar putea să fie o povară dacă ne-am simţi atinşi cu adevărat de ea, dacă n-ar exista ceva care ne impune să căutăm mai departe. Trebuie să ne oprim asupra situaţiei stranii a omului modern. În prezent existenţa umană este caracterizată de suferinţă nu numai în privinţa credinţei, ci şi a lumii dominate de ştiinţă. Numai descriind această dublă dificultate este posibil, astăzi, să se furnizeze o descriere într-un fel exactă a fundamentelor problemei referitoare la credinţă şi la ştiinţă. Aceasta este ciudăţenia timpului nostru: chiar în momentul în care sistemul gândirii moderne a ajuns la sfârşitul său, devine clară insuficienţa sa, aşa încât trebuie în mod necesar să capitulăm în faţa relativizării.

© 2017 – EDIZIONI PIEMME Spa, Milano

Through Giuliana Bernardi Literary agent Traducere de Anna Maria Foli

De Joseph Ratzinger

(După Vatican Insider, 4 aprilie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.