Categorii

Provocări de azi şi din totdeauna

A vorbi despre provocări ale vieţii consacrate astăzi nu este deloc nou. De mult timp sunt semnalate câteva. Oricum ar fi, faptul că noi consacrații ne întrebăm despre asta este important, pentru că ne ajută să rămânem mereu vigilenți pentru a nu ne lăsa cuprinși de somn şi a continua să lucrăm pentru o viaţa tot mai semnificativă.

Două note mi se pare important de semnalat. În provocările pe care le înfruntă actualmente viaţa consacrată unele sunt mai urgente decât altele, motiv pentru care primul lucru care se cere consacraților este discernământul, în aşa fel încât să se dea prioritate unuia faţă de celelalte. Este o chestiune metodologică fundamentală, dat fiind că nu toate provocările se pot înfrunta în acelaşi timp, nici nu pot cuprinde toate aceleași forțe şi energii. Şi în asta este foarte valabilă chemarea constantă a Sfântului Părinte adresată vieţii consacrate şi Bisericii înseși: necesitatea de a ne întoarce la esenţial, necesitatea de a ne întoarce la Evanghelie.

A doua notă de care cred că este important de ținut cont este că vorbind despre provocări nu putem să ne referim numai la problemele pe care le poate avea în acest moment viaţa consacrată, la care trebuie dat un răspuns, ci şi, aş spune mai ales, la posibilitățile pe care le are în faţa sa forma de sequela Christi. Asta ne-ar face să scoatem forță din slăbiciunea noastră şi să potențăm tot pozitivul care există în viaţa noastră şi pe care de multe ori nu-l cunoaștem, dând astfel frâu liber „profeților de nenorocire” care provoacă atâta daună Bisericii şi vieţii consacrate.

Ţinând cont de cele spuse, semnalez ca provocări/posibilități ale vieţii consacrate două care cuprind multe altele: recuperarea capacității de stupoare şi de uimire şi restituirea întregii fascinații vieţii consacrate. Citind Evanghelia impresionează uimirea, stupoarea pe care o manifestă ucenicii lui Isus în faţa a ceea ce El spune şi face: stupoare pentru ceea ce spune, pentru că învaţă ca unul care are autoritate şi nu precum cărturarii (cf. Mc 1,22); stupoare pentru ceea ce face, pentru că toate le face bine (Mc 7,37). Stupoarea şi uimirea, îndeosebi în Evanghelia lui Marcu, deschid inima la bine, generând întrebări care la rândul lor generează credinţa care se traduce în urmare (cf. Mc 1,22 şu).

Stupoarea şi uimirea provoacă şi neliniștesc până la cererea unui răspuns imediat. Numai aşa se explică rapiditatea în răspunsul discipolilor în faţa invitației lui Isus de a-l urma: „…lăsând îndată năvoadele, l-au urmat” (Mc 1,18; cf. 1,20; 2,14). Stupoare/uimire în faţa căreia nu putem rămâne insensibili, ci mai degrabă determinați de o decizie puternică de comuniune cu această persoană, provocați la pasiunea de a fi ca ea, de a spune ceea ce spune ea şi de a face ceea ce face ea, de a fi cu ea, care este scopul oricărei vieți consacrate.

Stupoare/uimire sunt primul pas spre reflecţie şi contemplație: luminează mintea, ating inima şi mișcă picioarele şi mâinile să meargă şi să acționeze, dând astfel sens propriei existențe. Dacă stupoarea/uimirea sunt esențiale în viaţa credinciosului, cu mult mai mult sunt în viaţa unui consacrat, deoarece intrarea năvalnică a sacrului este întotdeauna extraordinară: transcendentul intră năvalnic în imanent şi surprinzător, neașteptatul în obișnuit şi incontrolabil, infinitul în finit. Dacă a-l urma pe Cristos în viaţa consacrată înseamnă a întreprinde un drum de convertire care nu se termină niciodată; uimire/stupoare deschid o ușă spre convertire, spre experienţa unui Dumnezeu care rămâne mereu tânăr. În acest mod, uimire/stupoare sunt antidotul împotriva rutinei şi deschid la experiențe noi. Fără uimire şi stupoare relația cu Domnul în viaţa consacrată se răcește şi răspunsul vocațional lipsește.

Toate acestea culmină în noua evanghelizare şi într-o cateheză cu adevărat vocaţională formată din relatări din experienţă, pentru că numai cel care trăieşte în stupoarea/uimirea acelei urmări poate să contagieze entuziasmul şi bucuria de a-l urma pe Isus. Numai pornind de la uimire/stupoare putem deveni „mesageri bucuroși de propuneri înalte, păzitori ai binelui şi ai frumuseții care strălucesc într-o viaţă fidelă faţă de Evanghelie” (Francisc, Evangelii gaudium [= EG], 168). Pentru a restitui vieţii consacrate toată încântarea sa: veselie contagioasă, atracție puternică, prospețime suavă şi speranţă stimulantă. Prin natura sa, încântarea trezește har şi simpatie, imaginație şi fantezie, forță, entuziasm şi speranţă. Contrariul încântării este dezamăgirea: frustrare, oboseală, monotonie, descurajare, tristețe. Dezamăgirea este groapa viselor, a speranţei care se poate termina cu părerea de rău faţă de deciziile luate în acel timp.

Fiind consacrați avem în faţa noastră o provocare/posibilitate importantă: a face ca viaţa consacrată să mențină fascinația sa pentru noi înșine, chiar şi după mulţi ani de când am îmbrățișat-o, şi a trezi atracție şi simpatie în cei „din afară”, nu numai pentru a o admira şi a interesa „colecționari” de amintiri, ca şi cum ar fi o piesă de muzeu, ci pentru a se angaja în ea, pentru a se lăsa seduși de ea şi pentru ca să continue să fie semnificativă în lumea de astăzi, prezentându-se ca un mod alternativ de viaţă faţă de cel pe care-l oferă lumea şi cultura dominantă, şi, în definitiv, pentru ca să continue să fie profetică. Fiind consacrați, avem în faţa noastră posibilitatea şi provocarea de a face viaţa noastră atrăgătoare datorită frumuseții sale ca martori ai unui mod diferit de a face, de a acționa şi de a trăi: „Este posibil a trăi într-un mod diferit în această lume” (Francisc, Illuminate il futuro [Luminați viitorul], Ancora 2015, pag. 13).

Desigur, pentru a obține toate acestea nu este suficient a ne gândi la estetica vieţii consacrate, aşa cum nu este suficient nici a face declarații frumoase şi utopice de principii care n-au nimic de-a face cu realitatea vieţii, cu atât mai puţin a pune petice noi pe haine vechi (cf. Mc 2,21).

Pasiunea este limbajul îndrăgostiților, aşa cum putem contempla în Cântarea cântărilor. Pasiunea ar trebui să fie limbajul consacraților. Fără pasiune viaţa consacrată devine fără gust, insipidă, inutilă (cf. Mt 5,13). Pasiunea, care caracterizează experienţa „primei iubiri” (cf. Os 2,), provoacă o căutare constantă, aş spune aproape dramatică, până a ne transforma în „căutători” ai celui care ne-a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,10) şi a ajunge, prin har, să găsim persoana iubită (cf. Ct 3,1 şu). Isus Cristos este singura motivație care justifică viaţa consacrată. Este elementul său fundamental.

Viaţa consacrată s-a născut pentru a fi în frontierele existențiale şi în frontierele gândirii, aşa cum ne repetă de multe ori papa Francisc. Periferiile sunt locuri care în general se caracterizează prin faptul de a fi mai puţin sigure, mai expuse la situaţii de haos, care fac să conteze mai puţin în societate, periferiile obligă să se trăiască în condiții de exod. Periferia obligă pe cel care locuieşte în ele să trăiască în itineranță, să iasă din centru pentru a merge în zonele marginale. Este clar că opțiunea pentru cei săraci şi pentru periferii ne cere să „ieşim” din noi înșine, să lăsăm deoparte micile lupte interne, să fim mai puţin autoreferențiali , „să ne îngrămădim să fim primii”, să luăm inițiativa în tot ceea ce comportă a iubi, a solidariza, a însoți, a sărbători şi a celebra cu toţi, în special cu săracii. Şi asta, trebuie s-o admitem, nu este ușor. Însă aici este o provocare/posibilitate importantă pentru consacrați.

Viaţa consacrată nu se poate centra în ea însăși, ci în faptul că nu-şi aparține şi că nu se angajează, trebuie să se dăruiască în slujba întregului popor al lui Dumnezeu şi îndeosebi a celor mai vulnerabili. Institutele noastre nu s-au născut dintr-o privire narcisistă sau dintr-o reflecţie pur teoretică, ci din faptul că s-au frecventat periferiile, din întâlnirea, corp la corp cu persoanele mai vulnerabile, pentru a se ocupa de rănile şi de durerile bărbaților şi femeilor.

Dacă viaţa consacrată vrea să se renască şi să învie acest lucru va fi posibil numai dacă nu se concentrează asupra sieși, dacă nu rămâne prizonieră a problemelor sale, dacă are curajul de a merge spre periferii. Dacă creștinul este prin vocație periferic faţă de lume, viaţa consacrată este, la fel prin vocație, periferică faţă de viaţa Bisericii.

Opțiunea faţă de săraci şi faţă de periferii nu este optional nici un slogan sau o alegere pur şi simplu socială sau politică. Este o alegere pentru Isus care „deşi era bogat, s-a făcut sărac, pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogățiți” (2Cor 8,9); înseamnă a-l îmbrăca pe Isus gol, a-i da de mâncare şi de băut lui Isus în cel care este înfometat şi însetat; înseamnă a-l vizita pe Isus în cel bolnav şi în cel închis; înseamnă a-l primi pe Isus primindu-l pe cel străin; înseamnă a-l însoți pe Isus însoțindu-i pe cei care sunt parte a culturii rebutului (cf. Mt 25,35.36). De când s-a făcut sărac Isus (2Cor 8,9), Dumnezeul nostru este Dumnezeul celor săraci. Aceştia au un loc preferențial în inima lui Dumnezeu.

De José Rodríguez Carballo

Secretar al Congregației pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societățile de Viaţă Apostolică

(După L’Osservatore Romano, 1 februarie 2020)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.