Categorii

Provocarea ecumenică latinoamericană. În colocviu cu Marcelo Figueroa

marcello-figueroaReflectând asupra întâlnirii de la Lund, am avut impresia că numai un Papă care vine dintr-o lume îndepărtată de Europa – o lume care nu are amintirea conflictelor seculare dintre catolici şi protestanţi şi care are deci un raport diferit cu diferitele denominaţiuni protestante – putea să facă acel act curajos şi profetic care a fost să se unească cu Biserica luterană pentru a comemora aniversarea Reformei. „Sunt de acord cu această interpretare a întâlnirii, pentru că protestantismul sudamerican, evanghelic şi luteran, este foarte diferit atât de cel european cât şi de cel nordamerican, chiar dacă simte desigur influenţa sa. Foarte viu, pune alte probleme, dar oferă şi ocazii de colaborare Bisericii catolice”. Vorbeşte Marcelo Figueroa, biblist prezbiterian argentinian foarte apropiat de Papa Francisc, care a participat la călătoria Pontifului în Suedia.

Foarte diferit – aş spune – de protestantismul european, care pare să meargă spre o absorbire din partea secularizării în mod şi mai rapid a Bisericii catolice. Dar tocmai acest proces aflat în desfăşurare face mai puţin conflictuale unele dintre chestiunile teologice obiect de contrast timp de secole: precum problema mântuirii, care astăzi pare mai puţin simţită într-o societate ca a noastră, unde se vrea să se uite moartea şi tot ceea ce are de-a face cu ea, deci şi lumea de dincolo.

Pentru protestantismul sudamerican Evanghelia trebuie să folosească pentru a rezolva probleme actuale şi urgente ale vieţii zilnice. Acele grupuri, precum carismaticii, care au întemeiat mesajul lor pe mântuirea veşnică s-au ciocnit deci cu cereri diferite care veneau de la popor. Şi la noi secularizarea a dus să se privească la moarte cu un anumit relativism: dacă moartea există, este o problemă a lui Dumnezeu, nu a noastră. Astăzi se gândeşte la moarte nu ca la un capăt al parcursului uman, ci ca frică de a trăi. O viziune mai puţin profundă, care poate duce în unele cazuri la legalizarea eutanasiei, văzută ca soluţie posibilă pentru o viaţă care se prezintă ca interminabilă chiar dacă a pierdut mult în calitate. Cu privire la această problemă majoritatea protestanţilor este contrară, dar un sector foarte influenţat de gândirea europeană, deşi nu foloseşte cuvântul eutanasie, crede că moartea duce în mod imediat la mântuire, deci nu acceptă niciun tip de prelungire artificială a vieţii.

O altă temă controversată a fost accesul liber la textele sacre, diviziune care astăzi nu mai există. De fapt, şi în lumea catolică credincioşii sunt obişnuiţi să citească textele direct, în traducerile pe care le preferă şi adesea să le discute în grupuri de laici, chiar foarte aprins.

Despre această temă există o mare diferenţă între diferitele grupuri. Lectura protestantă clasică ţine cont de părinţii Bisericii şi de înţelepciunea acumulată de secole de exegeză, dar mai ales de context: cel în care au fost scrise şi cel în care le citim acum. Este un antidot la fundamentalism, care în substanţă constă într-o lectură fără context. Însă în lumea latinoamericană s-au constituit grupuri care dau Cuvântului o valoare literală, mai ales când este proclamat de păstor. Ca şi cum păstorul ar putea elimina orice mediere şi ar putea să aducă direct Cuvântul lui Dumnezeu. Este o tendinţă răspândită în America de Nord, dar şi la noi. Şi aceasta este o lectură fundamentalistă. În cadrul Reformei este în desfăşurare un proces de recitire a Bibliei, care pune în discuţie un trecut în care foloseam mai mult lentila lui Paul, în timp ce astăzi încercăm să o interpretăm prin privirea lui Isus.

Ce înţelegeţi când vorbiţi despre importanţa contextului?

Pentru a mă explica mai bine voi da exemplul unei experienţe care a influenţat mult asupra exegezei noastre, adică traducerea Sfintelor Scripturi în limbile indigene, la care am colaborat. A fost o lucrare care ne-a făcut să descoperim o interacţiune mai amplă şi mai profundă între fiinţa umană şi natură, prezentă în culturile indigene. Şi ne-a determinat să reînnoim concepte precum dreptate şi pace. Astfel am descoperit o diferenţă care ne îmbogăţeşte şi care ne-a făcut să regândim tradiţia noastră. Importanţă deosebită a avut pentru noi traducerea termenului comunitate, a cărui forţă şi bogăţie am redescoperit-o, care ne-a dus la o înţelegere mai profundă a textelor, mai ales a Faptelor Apostolilor. Precum şi o revizuire a celei mai tradiţionale interpretări protestante, care a dezvoltat mai ales aspectul spiritual individual. În schimb acum am redescoperit bogăţia comunităţii, pe care Biserica catolică a valorizat-o mai mult.

Francisc pare să se fi inspirat din aceste experienţe ale voastre când, primul dintre toţi Papii, a scris o enciclică dedicată raportului cu natura.

Acest interes faţă de natură îi vine din faptul că este iezuit, adică din raportul intens pe care Societatea l-a avut mereu cu misiunile şi din atenţia mare faţă de cultura indigenă, faţă de concepţia despre natură care îi caracterizează. Apoi, atenţia faţă de ecologie a devenit astăzi o atitudine împărtăşită de protestanţi şi catolici.

În schimb rămâne deschis un front de conflict care este cel al sacramentelor.

Protestanţii sunt împărţiţi în două sectoare: cei care nu acceptă botezul catolic pentru că este primit la vârstă prea precoce, deci este lipsit de adevărată intenţie. De aceea, celui care se converteşte îi cer un alt botez. Însă majoritatea Bisericilor protestante reformate (nu cele evanghelice şi penticostale) nu are probleme şi acceptă botezul catolic. Acesta este un punct foarte important, pentru că înseamnă a ne recunoaşte toţi creştini. Mult mai complexă este situaţia euharistiei. Pentru noi reprezintă misterul, dar nu ajunge la transubstanţiere. A nu putea să ne împărtăşim împreună constituie o adevărată tragedie. După părerea mea este o rană deschisă în inima lui Isus. În Biserica mea prezbiteriană pâinea şi vinul sunt oferite tuturor, fără deosebire. Pentru a rezolva această chestiune este necesară multă muncă teologică, cred că trebuie să înţelegem bine din nou ce a fost euharistia pentru Biserica primară şi să pornind de acolo pentru a clarifica diferenţele. Însă suntem mereu în acord cu privire la un punct, care este un punct fundamental: ecclesia semper reformanda.

O altă problemă greu de soluţionat este cea a clerului, a sacramentului preoţiei, adică a consacrării sacerdotale, din care provine şi nodul ierarhiei ecleziastice şi al papalităţii.

La preoţie noi răspundem accentuând importanţa persoanei faţă de cea a rolului, şi făcând referinţă la preoţia universală a tuturor creştinilor. Desigur, asta constituie oricum o problemă greu de soluţionat: deci, după părerea mea, putem să convieţuim unul lângă altul, să colaborăm, dar nu să ne unificăm. Prezenţa unui Papă ca Francisc a deschis multe perspective noi. Unii protestanţi au arătat o deschidere generoasă faţă de modul său de a trăi pastoraţia, faţă de modul său de a concepe duhul lui Cristos. Se recunosc în cuvintele sale: astfel este posibil să mergem împreună. Şi Benedict al XVI-lea deschisese protestanţilor, dar astăzi Francisc propune chiar un mod de a merge împreună, o practică activă plină de veselie. Ecumenismul înseamnă a admite că toţi ne recunoaştem în Cristos, dar apoi trebuie găsită maniera pentru a transforma această evidenţă abstractă într-o temă actuală, urgentă. Astăzi o vedem concretizându-se în ecumenismul sângelui, în ecumenismul milostivirii. Cu privire la aceste teme se poate şi trebuie să mergem împreună.

O altă problemă pare să-i despartă pe catolici şi pe protestanţi, şi este rolul femeilor. Cred că aici situaţia este mai complexă decât apare la prima vedere. La Lund un cler complet masculin, cel catolic, a fost primit de o femeie episcop. Pare că Biserica catolică ignoră femeile, în timp ce protestanţii le încredinţează un loc prioritar. Însă, dacă privim la istorie, vedem că această chestiune nu este aşa de simplă: în tradiţia protestantă, în afară de momentele iniţiale, femeile au fost excluse de la sfera religioasă, în timp ce Biserica catolică, prin prezenţa ordinelor feminine şi a sfintelor, le-a oferit posibilitatea de a contribui la construirea tradiţiei comune. De fapt, protestanţilor le lipsesc femei precum Tereza de Avila sau Edith Stein, dar le lipseşte şi un mare număr de misionare care, în lume, asistă femeile nefericite şi supuse violenţei, oferindu-le o cale de răscumpărare.

Este adevărat, la noi există pastori şi episcopi, dar lipsesc misionarele. Este aproape un paradox: tocmai protestanţii, care dau mărturie despre egalitate, apoi sunt mult mai puţin organizaţi în ceea ce priveşte prezenţa feminină în teritoriu. Nu întotdeauna funcţiile cele mai înalte potenţează prezenţa şi contribuţia feminine, sau oricum nu sunt suficiente. Şi în America Latină lipsesc aceste structuri feminine religioase care ajută femeile. Dacă privim chestiunea femeii din acest punct de vedere, vedem că numirea femeilor ca pastor sau preot nu numai că ne îndepărtează, ci ne face să reflectăm într-o confruntare constructivă.

Aş vrea să ne explicaţi mai bine protestantismul sudamerican.

America Latină rămâne un continent catolic, procentul protestanţilor variază de la ţară la ţară: în Argentina sunt 10%, în Columbia 30%, în Chile 20%, în Costa Rica şi în Guatemala 40%. Dar e vorba de un procent mult mai semnificativ decât cel european: de exemplu, Suedia este o ţară prevalent protestantă, dar credincioşii adevăraţi sunt puţini. În schimb la noi sunt credincioşi foarte activi, deci prezenţa lor se observă mai mult. Şi pentru aceasta importanţa protestantismului sudamerican faţă de cel mondial este foarte înaltă. Apoi, într-o ţară ca Brazilia mişcările carismatice şi evanghelice sunt angajate în politică activă, se află în parlament şi au cumpărat mari agenţii care controlează difuzarea ştirilor. Pentru ei politica este o misiune divină, se simt inspiraţi mai mult de Dumnezeu decât de un program concret, pentru ei Biblia este mai presus de lege şi răspândesc o idee teocratică a politicii, care mişcă mulţi bani şi se bucură de o mare influenţă. Însă, în acest mod se rup de linia politică tradiţională ţinută de protestanţi, care a fost mereu aceea a apărării statului laic şi a sistemului democratic. În trecut, era criticată Biserica catolică pentru că era recunoscută ca religie de stat – o condiţie care în ţări precum Argentina a creat probleme pentru şcolile şi pentru cimitirele protestante – în timp ce acum mulţi protestanţi răspândesc un stat teocratic. O parte dintre mişcările carismatice sunt răspândite în clasele populare, dar susţin că Evanghelia trebuie să indice o cale materială pentru a ieşi din sărăcie: spre deosebire de catolici, sărăcia la ei nu este deloc acceptată. Faţă de temele bioetice, protestantismul din America Latină nu se diferenţiază în mod semnificativ de poziţiile Bisericii. Este diferită problema căsătoriilor sexuale, deoarece pentru protestanţi căsătoria nu este un sacrament, deci e vorba numai despre o chestiune politică. Faţă de homosexuali diferenţa dintre diferitele sectoare este însemnată: există cei care îi acceptă şi cei care dimpotrivă ajung chiar să-i excludă de la orice sacrament. Însă aceste atitudini şi aceste situaţii ajung să facă mai conflictual raportul lor cu protestantismul european.

Ultima întrebare se referă la problema prozelitismului, de mai multe ori deplâns de Papa Francisc cu cuvintele lui Benedict al XVI-lea.

Tentaţia de „a fura oile altuia” pentru protestanţi poate să fie foarte puternică şi vedem că evanghelicii din sectoare mai conservatoare – care sunt majoritatea prin număr şi prin capacitate de comunicare şi care în cea mai mare parte îndură influenţa grupurilor nordamericane – sunt în competiţie tare cu catolicii. În schimb cred că ar trebui să mergem împreună să răspândim Evanghelia şi apoi să lăsăm ca fiecare să aleagă. Pentru că persoanele au nevoie de Cristos, nu de o apartenenţă. Acesta ar fi ecumenism adevărat, dar încă suntem departe de o asemenea colaborare. Dar aici se află chiar provocarea ecumenică mai importantă în America de Sud, şi mai importantă decât a rezolva problema euharistiei: a duce oamenilor pe Cristos viu de care au extremă şi urgentă nevoie.

De Lucetta Scaraffia

(După L’Osservatore Romano, 9 noiembrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.