Categorii

Primat şi infailibilitate. La 150 de ani de la proclamarea dogmelor

În urmă cu o sută cincizeci de ani, la 18 iulie 1870, era promulgată constituția Pastor Aeternus care definea cele două dogme a primatului papei şi a infailibilităţii pontificale.

Discuții lungi şi agitate

Constituția dogmatică a fost aprobată în unanimitate de cei 535 de părinți conciliari prezenți „după discuții lungi, aspre şi agitate”, cum avea să spună Paul al VI-lea în timpul unei audiențe generale, descriind ziua aceea ca „o pagină dramatică din viaţa Bisericii, însă nu mai puţin clară şi definitivă” (Audiență generală, 10 decembrie 1969). Optzeci şi trei de părinți conciliari n-au participat la vot. Aprobarea textului a venit în ultima zi a Conciliului I din Vatican, suspendat ca urmare a războiului franco-prusac început la 19 iulie 1870 şi prorogat „sine die” ca urmare a cuceririi Romei din partea trupelor italiene, la 20 septembrie în acelaşi an, care a stabilit de fapt sfârşitul statului pontifical. Constituția oglindește o poziție intermediară între diferitele reflecții ale participanților, excluzând de exemplu ca definiția de infailibilitate să fie extinsă integral şi la enciclice sau la alte documente doctrinale. După contrastele reieșite în conciliu a urmat schisma vetero-catolicilor care n-au voit să accept dogma despre magisteriul infailibil al papei.

Dogma despre raționalitatea şi supranaturalitatea credinţei

Cele două dogme au fost proclamate după cea despre raționalitatea şi supranaturalitatea credinţei, conținută în cealaltă constituție dogmatică a Conciliului I din Vatican, Dei Filius, din 24 aprilie 1870. Textul afirmă că „Dumnezeu, început şi sfârşit al tuturor lucrurilor, poate să fie cunoscut cu certitudine în lumina naturală a rațiunii umane prin lucrurile create; de fapt, lucrurile invizibile ale Lui sunt cunoscute de inteligența creaturii umane prin lucrurile care au fost făcute (Rom 1,20)”. Această dogmă – explica Paul al VI-lea în audiența din 1969 – recunoaște că „rațiunea, numai cu forţele sale, poate ajunge la cunoașterea sigură a Creatorului prin creaturi. Biserica apără astfel, în secolul raţionalismului, valoarea rațiunii”, susținând pe de o parte „superioritatea revelației şi a credinţei asupra rațiunii şi asupra capacităților sale”, dar, pe de altă parte, declarând că „niciun contrast nu poate exista între adevăr de credinţă şi adevăr de rațiune, Dumnezeu fiind izvorul şi al uneia şi al alteia”.

Dogma despre primat

În Pastor Aeternus, Pius al IX-lea, înainte de proclamarea dogmei despre primat, aminteşte rugăciunea lui Isus către Tatăl pentru ca discipolii săi să fie „una”: Petru şi succesorii săi sunt „principiul durabil şi fundamentul vizibil” al unității Bisericii. Apoi afirmă solemn: „Așadar, proclamă şi afirmăm, mergând pe urma mărturiilor Evangheliei, că primatul de jurisdicție asupra întregii Biserici a lui Dumnezeu a fost promis şi conferit sfântului apostol Petru de către Cristos Domnul în mod nemijlocit şi direct (…). Așadar, ceea ce Principele păstorilor, şi mare păstor al tuturor oilor, Domnul Isus Cristos, a instituit în sfântul apostol Petru pentru a face continuă mântuirea şi veșnic binele Bisericii, este necesar, prin voința celui care a instituit-o, ca să dureze pentru totdeauna în Biserică, ea care, întemeiată pe piatră, se va menține trainică până la sfârşitul secolelor (…). Rezultă că oricine îi urmează lui Petru la această catedră, în virtutea instituirii lui Cristos însuși, obține primatul lui Petru asupra întregii Biserici (…) toţi, păstori şi credincioşi, de orice rit şi demnitate, sunt ținuți, faţă de el, de obligația subordonării ierarhice şi a adevăratei ascultări, nu numai în cele ce aparțin credinţei şi moravurilor, ci şi în cele referitoare la disciplina şi la conducerea Bisericii, în toată lumea. În acest mod, salvgardând unitatea comuniunii şi a mărturisirii aceleiași credințe cu Pontiful Roman, Biserica lui Cristos va fi o singură turmă sub un singur mare păstor. Aceasta este învățătura adevărului catolic, de care nimeni nu se poate îndepărta fără pierderea credinţei şi pericolul mântuirii”.

Magisteriul infailibil al papei

În primatul papei – scrie Pius al IX-lea – „este conținută şi puterea supremă de magisteriu”, conferită lui Petru şi succesorilor săi „pentru mântuirea tuturor”, aşa cum „confirmă tradiția constantă a Bisericii (…). Însă deoarece chiar în acest timp, în care se simte în mod deosebit necesitatea prezenței salutare a slujirii apostolice, se găsesc multe persoane care se opun puterii sale, considerăm cu adevărat necesar să proclamăm, în mod solemn, prerogativa pe care Fiul unul născut al lui Dumnezeu a binevoit s-o lege de funcţia pastorală supremă. De aceea Noi, menţinându-ne fideli faţă de tradiția primită de la începuturile credinţei creştine, spre gloria lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, spre preamărirea religiei catolice şi spre mântuirea popoarelor creştine, cu aprobarea sfântului Conciliu proclamăm şi definim dogmă revelată de Dumnezeu că Pontiful Roman, când vorbește ex cathedra, adică atunci când exercită funcţia sa supremă de păstor şi de învățător al tuturor creştinilor, şi în virtutea puterii sale apostolice supreme definește o învățătură cu privire la credinţă şi la moravuri, obligă toată Biserica, prin asistența divină promisă lui în persoana sfântului Petru, se bucură de acea infailibilitate cu care Răscumpărătorul divin a voit să fie înzestrată Biserica sa în definirea învățăturii cu privire la credinţă şi la moravuri: de aceea, aceste definiții ale Pontifului Roman sunt imutabile în ele însele şi nu prin consensul Bisericii”.

Când este vorba de infailibilitate

Ioan Paul al II-lea a explicat sensul şi limitele infailibilităţii în audiența generală din 24 martie 1993: „Infailibilitatea – a afirmat el – nu este dată Pontifului Roman ca persoană privată, ci pentru că îndeplinește funcţia de păstor şi de învățător al tuturor creştinilor. În afară de asta, el n-o exercită ca şi cum ar avea autoritatea în el însuși şi de la el însuși, ci «prin autoritatea sa apostolică supremă» şi «prin asistența divină promisă lui în sfântul Petru». În sfârşit, el n-o posedă ca şi cum ar putea dispune de ea sau să se bazeze pe ea în orice împrejurare, ci numai «când vorbește de la catedră» şi numai într-un domeniu doctrinal limitat la adevărurile de credinţă şi de morală şi la cele care sunt strâns legate de acestea (…) papa trebuie să acționeze ca «păstor şi învățător al tuturor creştinilor», pronunţându-se cu privire la adevăruri referitoare la «credinţă şi moravuri», cu termeni care să manifeste clar intenția sa de a defini un anumit adevăr şi de a cere adeziunea definitivă la el a tuturor creştinilor. Este ceea ce s-a întâmplat – de exemplu – în definirea Neprihănitei Zămisliri a Mariei, cu privire la care Pius al IX-lea a afirmat: «Este o învățătură revelată de Dumnezeu şi trebuie să fie, pentru acest motiv, crezută cu fermitate şi constant de toţi credincioşii»; sau şi în definirea Ridicării la cer a Mariei Preasfinte, când Pius al XII-lea a spus: «Cu autoritatea Domnului Nostru Isus Cristos, a sfinților apostoli Petru şi Paul şi cu autoritatea noastră, declarăm şi definim ca dogmă revelată divin… etc.». În aceste condiții se poate vorbi despre magisteriu papal extraordinar, ale cărui definiții sunt nereformabile «nu în sine, nu prin consensul Bisericii» (…). Suveranii Pontifi pot exercita această formă de magisteriu. Şi asta de fapt s-a întâmplat. Însă mulţi papi nu l-au exercitat”.

Ce este o dogmă

Dogmele sunt adevăruri de credinţă pe care Biserica le învaţă ca revelate de Dumnezeu (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 74-95). Sunt puncte clare ale crezului nostru. Principalele sunt acestea: Dumnezeu este Unul şi Întreit; Tatăl este creator al tuturor lucrurilor; Isus, Fiul, este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, întrupat, mort şi înviat pentru mântuirea noastră; Duhul Sfânt este Dumnezeu; Biserica este una, aşa cum Botezul este unul. Şi după aceea: iertarea păcatelor, învierea morților, existenţa paradisului, iadului şi purgatorului, transubstanţierea, maternitatea divină a Mariei, fecioria sa, Neprihănita sa Zămislire şi Ridicarea sa la cer. Toate aceste adevăruri nu sunt abstracte şi reci, ci trebuie înțelese în marele adevăr al lui Dumnezeu care este iubire şi vrea să facă părtașe de viaţa divină creaturile sale. Isus revelează care sunt poruncile cele mai mari: iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele (Mt 22,36-40). La sfârşitul vieţii vom fi judecați despre iubire.

Dogmele şi dezvoltarea învățăturii

Așadar, o dogmă este un punct trainic pentru viaţa de credinţă. Este definită de magisteriul Bisericii care o recunoaște în Sfânta Scriptură ca revelată de Dumnezeu şi în strânsă legătură cu Tradiția. Totuşi, Tradiția nu este ceva imobil şi static, ci – aşa cum spune Ioan Paul al II-lea (Scrisoarea apostolică Ecclesia Dei) pe urma ultimului conciliu – este vie şi dinamică deoarece crește înțelegerea credinţei. Nu se schimbă dogmele, ci grație Duhului Sfânt înţelegem tot mai mult mărimea şi profunzimea adevărurilor de credinţă. Astfel, papa Wojtyła poate să afirme „că exercitarea magisteriului concretizează şi manifestă contribuția Pontifului Roman la dezvoltarea învățăturii Bisericii” (Audiență generală, 24 martie 1993).

Primat, colegialitate, ecumenism

Paul al VI-lea, în audiența din 1969, revendica actualitatea Conciliului I din Vatican şi legătura cu următorul conciliu: „Cele două Concilii din Vatican, primul şi al doilea, sunt complementare” chiar dacă diferă mult „din atâtea motive”. Astfel, atenţia faţă de prerogativele pontifului la Conciliul I din Vatican este extinsă la Conciliul al II-lea din Vatican la tot poporul lui Dumnezeu prin conceptele de „colegialitate” şi „comuniune”, în timp ce focalizarea asupra unității Bisericii care are în Petru punctul vizibil de referință se dezvoltă într-o puternică angajare la dialogul ecumenic. Aşa încât Ioan Paul al II-lea în Ut unum sint poate să lanseze un apel către comunitățile creştine pentru ca să se găsească o formă de exercitare a primatului care, „deşi fără să renunțe în niciun mod la esențialul misiunii sale, să se deschidă la o situaţie nouă”, ca „slujire de iubire recunoscută de unii şi de alţii” (Ut unum sint, 95). Şi papa Francisc în Evangelii gaudium vorbește despre o „convertire a papalității”. „Conciliul al II-lea din Vatican – spune el – a afirmat că, în mod analog cu vechile Biserici patriarhale, Conferințele Episcopale pot «aduce o contribuţie multiplă şi rodnică pentru ca simţul de colegialitate să se realizeze în mod concret». Însă acest auspiciu nu s-a realizat pe deplin, pentru că încă nu s-a explicat suficient un statut al Conferinţelor Episcopale care să le conceapă ca subiecţi cu atribuţii concrete, incluzând şi unele autorităţi doctrinale autentice. O centralizare excesivă, în loc să ajute, complică viaţa Bisericii şi dinamica sa misionară” (Evangelii gaudium, 32). Şi trebuie amintit că, în conformitate cu ceea ce afirmă Conciliul al II-lea din Vatican, „infailibilitatea promisă Bisericii se află şi în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem cu succesorul lui Petru” (Lumen gentium, 25).

A-l iubi pe papa şi Biserica înseamnă a construi pe Cristos

Dincolo de dogme, Pius al X-lea amintea, într-o audiență din 1912, necesitatea de a-l iubi pe papa şi de a asculta de el şi se declara îndurerat când nu se întâmpla asta. Don Bosco îi îndemna pe colaboratorii săi şi pe tinerii săi să păstreze în inimă cele „trei iubiri albe”: Euharistia, Sfânta Fecioară Maria şi papa. Şi Benedict al XVI-lea, la 27 mai 2006, vorbind la Cracovia cu tinerii care au crescut cu Ioan Paul al II-lea, explică în cuvinte simple ceea ce afirmă acele adevăruri de credinţă proclamate în îndepărtatul an 1870: „Nu vă fie frică să construiți viaţa voastră în Biserică şi cu Biserica! Fiți mândri de iubirea faţă de Petru şi faţă de Biserica încredinţată lui. Nu vă lăsați înșelați de cei care vor să-l opună pe Cristos Bisericii! Există o unică stâncă pe care merită de construit casa. Această stâncă este Cristos. Există numai o piatră pe care merită să se sprijine totul. Această piatră este cel căruia Cristos a spus: «Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea» (Mt 16,18). Voi, tinerii, l-aţi cunoscut bine pe Petru din timpurile noastre. De aceea să nu uitaţi că nici acel Petru care observă întâlnirea noastră de la fereastra lui Dumnezeu Tatăl, nici acest Petru care acum stă în faţa voastră, nici vreun alt Petru următor nu va fi vreodată împotriva voastră, nici împotriva construirii unei case durabile pe stâncă. Dimpotrivă, îşi v a angaja inima sa şi ambele mâini în a vă ajuta să construiți viaţa pe Cristos şi cu Cristos”.

De Sergio Centofanti

(După L’Osservatore Romano, 18 iulie 2020)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.