Categorii

Prezentarea urărilor de Crăciun de la Curia Romană (22 decembrie 2016)

papa-curia-vaticanaIubiţi fraţi şi surori,

Aş vrea să încep această întâlnire a noastră adresând urările mele cordiale vouă tuturor, superiori, oficiali, reprezentanţi pontificali şi colaboratori în nunţiaturile răspândite în lume, tuturor persoanelor care prestează slujire în Curia Romană, şi rudelor voastre. urări de un sfânt şi senin Crăciun şi un fericit an nou 2017.

Contemplând faţa Pruncului Isus, sfântul Augustin a exclamat: „Imens în natura divină, mic în natura de slujitor”[1]. Şi sfântul Macarie, călugăr din secolul al IV-lea şi discipol al sfântului Anton abate, pentru a descrie misterul Întrupării, a recurs la verbul grec smikruno, adică a se face mic aproape reducându-se la termenele minime: „Ascultaţi cu atenţie: infinitul, inaccesibilul şi necreatul Dumnezeu prin bunătatea sa imensă şi inefabilă a luat un trup şi aş vrea să spun s-a diminuat infinit de gloria sa”[2].

Deci Crăciunul este sărbătoarea umilinţei iubitoare a lui Dumnezeu, a Dumnezeului care răstoarnă ordinea a ceea ce logic este sigur, ordinea a ceea ce este datorat, dialectic şi matematic. În această răsturnare se află toată bogăţia logicii divine care tulbură caracterul limitat al logicii noastre umane (cf. Is 55,8-9). Scrie Romano Guardini: „Ce răsturnare a tuturor valorilor familiare omului – nu numai umane, ci şi divine! Cu adevărat acest Dumnezeu răstoarnă tot ceea ce omul pretinde să edifice de la sine”[3]. La Crăciun noi suntem chemaţi să spunem „da”, cu credinţa noastră, nu Dominatorului universului şi nici celor mai nobile dintre idei, ci tocmai acestui Dumnezeu, care este umilul-iubitor.

Fericitul Paul al VI-lea, la Crăciunul din 1971, afirma: „Dumnezeu ar fi putut să vină îmbrăcat cu glorie, cu splendoare, cu lumină, cu putere, să ne provoace frică, să ne blocheze ochii de uimire. Nu, nu! A venit ca cea mai mică dintre fiinţe, cea mai fragilă, cea mai slabă. De ce asta? Dar pentru ca nimănui să nu-i fie ruşine să se apropie de El, pentru ca nimănui să nu-i fie teamă, pentru ca toţi să-l poată chiar avea aproape, să meargă aproape de El, să nu mai aibă nicio distanţă între noi şi El. A fost din partea lui Dumnezeu un efort de a se înjosi, de a se adânci înlăuntrul nostru, pentru ca fiecare, spun fiecare dintre voi, să se poată simţi gândit de El, iubit de El… iubit de El: vedeţi că acesta este un mare cuvânt! Dacă voi înţelegeţi asta, dacă voi vă amintiţi asta ce vă spun, voi aţi înţeles tot creştinismul”[4].

În realitate, Dumnezeu a ales să se nască mic[5], pentru că a voit să fie iubit[6]. Iată cum logica Crăciunului este răsturnarea logicii lumeşti, a logicii puterii, a logicii poruncii, a logicii cauzaliste sau deterministe.

Tocmai sub această lumină suavă şi impunătoare a feţei divine a lui Cristos prunc, am ales ca argument al acestei întâlniri anuale a noastre reforma Curiei Romane. Mi s-a părut corect şi oportun să împărtăşesc cu voi cadrul reformei, evidenţiind criteriile-călăuză, paşii făcuţi, dar mai ales logica motivului fiecărui pas realizat şi a ceea ce se va face.

Într-adevăr, aici îmi vine spontan în amintire vechiul adagiu care ilustrează dinamica Exerciţiilor Spirituale în metoda ignaţiană, adică: deformata reformare, reformata conformare, conformata confirmare et confirmata transformare.

Nu este îndoială că în Curie semnificaţia re-formei poate să fie dublă: înainte de toate s-o facă con-formă cu Vestea Bună care trebuie să fie proclamată cu bucurie şi curaj tuturor, în special săracilor, celor din urmă şi celor rebutaţi; con-formă cu semnele timpului nostru şi cu tot ceea ce a obţinut bun omul, pentru a merge mai bine în întâmpinarea exigenţelor bărbaţilor şi femeilor pe care suntem chemaţi să-i slujim[7]; în acelaşi timp este vorba de a face Curia mai con-formă cu scopul său, care este acela de a colabora la slujirea proprie a Succesorului lui Petru[8] („cum Ipso consociatam operam presequuntur”, spune Motu proprio Humanam progressionem), deci de a-l susţine pe Pontiful Roman în exercitarea puterii sale singulare, ordinare, depline, supreme, nemijlocite şi universale[9].

Prin urmare, reforma Curiei Romane este orientată ecleziologic in bonum şi in servitium, cum este slujirea Episcopului de Roma[10], după o expresie semnificativă a sfântului Papă Grigore cel Mare, reluată de capitolul al treilea al constituţiei Pastor Aeternus a Conciliului I din Vatican: „Onoarea mea este cea a Bisericii universale. Onoarea mea este forţa solidă a fraţilor mei. Eu mă simt cu adevărat onorat, când fiecăruia dintre ei nu-i este negată onoarea cuvenită”[11].

Curia nefiind un aparat imobil, reforma este înainte de toate semn al vivacităţii Bisericii în mişcare, în pelerinaj, şi a Bisericii vii şi pentru aceasta – pentru că este vie – semper reformanda[12], reformanda pentru că este vie. Este necesar să se reafirme cu putere că reforma nu este scop în sine însăşi, ci este un proces de creştere şi mai ales de convertire. Pentru aceasta, reforma nu are un scop estetic, ca şi cum s-ar vrea să se facă mai frumoasă Curia; nici nu poate fi înţeleasă ca un soi de lifting, de maquillage sau de machiaj pentru a-l înfrumuseţa bătrânul corp curial şi nici ca o operaţiune de chirurgie plastică pentru a elimina zbârciturile[13]. Iubiţi fraţi, nu de zbârciturile care sunt în Biserică trebuie să ne temem, ci de pete!

În această perspectivă, trebuie afirmat că reforma va fi eficace numai şi numai dacă se realizează cu oameni „reînnoiţi” şi nu pur şi simplu cu oameni „noi”[14]. Nu e suficient a ne mulţumi să schimbăm personalul, ci trebuie să-i facem pe membrii Curiei să se reînnoiască spiritual, uman şi profesional. Reforma Curiei nu se realizează în niciun mod cu schimbarea persoanelor – care de altfel are loc şi va avea loc[15] – ci cu convertirea în persoane. În realitate, nu e suficientă o formare permanentă, este nevoie mai ales şi de o convertire şi o purificare permanentă. Fără o schimbare de mentalitate efortul funcţional ar fi zadarnic[16].

Pentru acest motiv în cele două întâlniri ale noastre precedente de Crăciun m-am oprit, în 2014, având ca model părinţii deşertului, asupra câtorva „boli”, iar în 2015, pornind de la cuvântul „milostivire”, asupra unui soi de catalog al virtuţilor necesare pentru cel care prestează slujire în Curie şi tuturor celor care vor să facă rodnică consacrarea lor sau slujirea lor adusă Bisericii. Motivaţia de fond este că, precum pentru toată Biserica, şi în Curie acel semper reformanda trebuie să se transforme într-o personală şi structurală convertire permanentă[17].

Era necesar să se vorbească despre boli şi despre îngrijiri pentru că orice operaţie, pentru a ajunge la succes, trebuie să fie precedată de diagnoze aprofundate, de analize atente şi trebuie să fie însoţită şi urmată de prescripţii precise.

În acest parcurs este normal, ba chiar salutar, să se întâlnească dificultăţi, care, în cazul reformei, s-ar putea prezenta în diferite tipologii de rezistenţe: rezistenţele deschise, care se nasc adesea din buna voinţă şi din dialogul sincer; rezistenţele ascunse, care se nasc din inimile înfricoşate sau împietrite care se alimentează din cuvintele goale ale „transformismului” spiritual al celui care în cuvinte se declară gata pentru schimbare, dar vrea ca totul să rămână ca înainte; există şi rezistenţele rele, care apar în minţi deformate şi se prezintă când diavolul inspiră intenţii rele (adesea „în piei de miei”). Acest ultim tip de rezistenţă se ascunde în spatele cuvintelor justificatoare şi, în atâtea cazuri, acuzatoare, refugiindu-se în tradiţii, în aparenţe, în formalităţi, în ceea ce este cunoscut, sau în a voi să se ducă totul asupra a ceea ce este personal fără a distinge între act, actor şi acţiune[18].

Lipsa de reacţie este semn de moarte! Deci rezistenţele bune – şi chiar şi cele mai puţin bune – sunt necesare şi merită să fie ascultate, primite şi încurajate să se exprime, pentru că este un semn că trupul este viu.

Toate acestea vor să spună că reforma Curiei este un proces delicat care trebuie să fie trăit cu fidelitate faţă de esenţial, cu discernământ continuu, cu curaj evanghelic, cu înţelepciune eclezială, cu ascultare atentă, cu acţiune tenace, cu tăcere pozitivă, cu decizii ferme, cu atâta rugăciune – atâta rugăciune! –, cu umilinţă profundă, cu clarviziune clară, cu paşi concreţi înainte şi – când este necesar – şi cu paşi înapoi, cu voinţă determinată, cu vitalitate vie, cu putere responsabilă, cu ascultare necondiţionată; dar în primul rând cu abandonarea în conducerea sigură a Duhului Sfânt, având încredere în sprijinul său necesar. Şi, pentru aceasta, rugăciune, rugăciune şi rugăciune.

CÂTEVA CRITERII CĂLĂUZĂ ALE REFORMEI:

Sunt îndeosebi douăsprezece: individualitate; pastoralitate; misionaritate; raţionalitate; funcţionalitate; modernitate; sobrietate; subsidiaritate; sinodalitate; catolicitate; profesionalitate; gradualitate.

1- Individualitatea (Convertirea personală)

Reafirm importanţa convertirii individuale fără de care vor fi inutile toate schimbările în structuri. Adevăratul suflet al reformei sunt oamenii care fac parte din ea şi o fac posibilă. De fapt, convertirea personală suportă şi întăreşte convertirea comunitară.

Există o puternică legătură de interschimb între atitudinea personală şi cea comunitară. O singură persoană poate să aducă atâta bine întregului trup sau ar putea să-i dăuneze şi să-l îmbolnăvească. Şi un trup sănătos este cel care ştie să recupereze, să primească, să întărească, să îngrijească şi să sfinţească propriile mădulare.

2- Pastoralitatea (Convertirea pastorală)

Amintind de imaginea păstorului (cf. Ez 34,16; In 10,1-21) şi Curia fiind o comunitate de slujire, „ne face bine şi nouă, chemaţi să fim păstori în Biserică, să lăsăm ca faţa lui Dumnezeu Bun Păstor să ne lumineze, să ne purifice, să ne transforme şi să ne redea pe deplin reînnoiţi misiunii noastre. Ca şi în locurile noastre de muncă să putem simţi, cultiva şi practica un puternic simţ pastoral, înainte de toate faţă de persoanele pe care le întâlnim în fiecare zi. Ca nimeni să nu se simtă neglijat sau maltratat, ci fiecare să poată experimenta, înainte de toate aici, grija atentă a Bunului Păstor”[19]. În spatele hârtiilor sunt persoane.

Angajarea întregului personal al Curiei trebuie să fie însufleţit de o pastoralitate şi de o spiritualitate de slujire şi de comuniune, pentru că acesta este antidotul împotriva tuturor otrăvurilor ambiţiei zadarnice şi a rivalităţii iluzorii. În acest sens fericitul Paul al VI-lea a avertizat: „De aceea Curia Romană să nu fie o birocraţie, cum o judecă unii în mod greşit, pretenţioasă şi apatică, numai canonistă şi ritualistă, o sală de ambiţii ascunse şi de antagonisme surde, cum o acuză alţii; ci să fie o adevărată comunitate de credinţă şi de caritate, de rugăciune şi de acţiune; de fraţi şi de fii ai Papei, care fac totul, fiecare cu respect faţă de competenţa celuilalt şi cu simţ de colaborare, pentru a-l sluji în slujirea sa faţă de fraţi şi faţă de fiii Bisericii universale şi ai întregului pământ”[20].

3- Misionaritatea[21] (Cristocentrismul)

Este scopul principal al oricărei slujiri ecleziastice adică aceea de a duce vestea bună la toate marginile pământului[22], aşa cum ne aminteşte magisteriul conciliar, pentru că „există structuri ecleziale care pot ajunge să condiţioneze un dinamism evanghelizator; la fel, structurile bune folosesc atunci când există o viaţă care le însufleţeşte, le susţine şi le judecă. Fără viaţă nouă şi spirit evanghelic autentic, fără «fidelitatea Bisericii faţă de propria vocaţie», orice nouă structură se corupe în puţin timp”[23].

4- Raţionalitatea

Pe baza principiului că toate dicasterele sunt egale între ele juridic, era necesară o raţionalizare a organismelor din Curia Romană[24], pentru a evidenţia că fiecare dicaster are competenţe proprii. Aceste competenţe trebuie să fie respectate dar şi distribuite cu raţionalitate, cu eficacitate şi eficienţă. Aşadar, niciun dicaster nu-şi poate atribui competenţa unui alt dicaster, după cum este stabilit de drept, şi pe de altă parte toate dicasterele fac referinţă directă la Papa.

5- Funcţionalitatea

Eventuala unire a două sau mai multe dicastere competente în materii afine sau în strânsă relaţie într-un unic dicaster foloseşte pe de o parte pentru a da aceluiaşi dicaster o relevanţă mai mare (şi externă); pe de altă parte apropierea şi interacţiunea fiecărei realităţi în cadrul unui singur dicaster ajută să se aibă o funcţionalitate mai mare (exemplu sunt cele două dicastere noi actuale recent instituite)[25].

Funcţionalitatea cere şi revizuirea continuă a rolurilor şi a legăturii competenţelor şi responsabilităţilor personalului şi după aceea efectuarea de mutări, de asumări, de întreruperi şi chiar de promovări.

6- Modernitatea (Aducerea la zi)

E vorba de capacitatea de a citi şi de a asculta „semnele timpurilor”. În acest sens, „ne ocupăm cu grijă ca dicasterele din Curia Romană să fie conformate cu situaţiile din timpul nostru şi să se adapteze la necesităţile Bisericii universale”[26]. Acest lucru era cerut de Conciliul al II-lea din Vatican: „aceste dicasterii să fie supuse unei noi organizări mai adaptate la necesitățile timpului, ale regiunilor și riturilor, mai ales în privința numărului, denumirii, competențelor, metodelor de lucru și coordonării activității lor”[27].

7- Sobrietatea

În această perspectivă sunt necesare o simplificare şi o uşurare a Curiei: unirea sau fuziunea de dicastere după materii de competenţă şi simplificare internă a fiecărui dicaster; eventuale suprimări de oficii care nu mai corespund necesităţilor contingente. Inserarea în dicastere sau reducerea comisiilor, academiilor, comitetelor etc., totul în vederea sobrietăţii indispensabile necesare pentru o mărturie corectă şi autentică.

8- Subsidiaritatea

Reordonarea competenţelor specifice ale diferitelor dicastere, mutându-le, dacă este necesar, de la un dicaster la altul, pentru a ajunge la autonomie, coordonare şi subsidiaritate în competenţe şi interconexiune în slujire.

În acest sens, este necesară şi respectarea principiilor subsidiarităţii şi raţionalizării în raportul cu Secretariatul de Stat şi în cadrul său – printre diferitele sale competenţe – pentru ca în îndeplinirea propriilor îndatoriri el să fie ajutorul direct şi mai nemijlocit al Papei[28]. Asta şi pentru o coordonare mai bună a diferitelor sectoare ale dicasterelor şi oficiilor din Curie. Secretariatul de Stat va putea îndeplini această funcţie importantă a sa tocmai în realizarea unităţii, a interdependenţei şi a coordonării secţiunilor sale şi a diferitelor sale sectoare.

9- Sinodalitatea

Munca din Curiei trebuie să fie sinodală: obişnuite reuniunile conducătorilor de dicaster, prezidate de Pontiful Roman[29]; audienţe obişnuite „de tabelă” a conducătorilor de dicaster; obişnuite reuniuni interdicasteriale. Reducerea numărului de dicastere va permite întâlniri mai frecvente şi sistematice ale fiecărui prefect cu Papa şi reuniuni eficace ale conducătorilor de dicastere, dat fiind că nu pot să fie astfel acelea ale unui grup prea numeros.

Sinodalitatea[30] trebuie să fie trăită şi în cadrul fiecărui dicaster, dând relevanţă deosebită congresului şi frecvenţă mai mare cel puţin sesiunii ordinare. În cadrul fiecărui dicaster este de evitat fragmentarea care poate să fie determinată de diferiţi factori, ca înmulţirea sectoarelor specializate, care pot tinde să fie autoreferenţiale. Coordonarea dintre ei ar trebui să fie misiunea secretarului sau a subsecretarului.

10- Catolicitatea

Între colaboratori, în afară de preoţi şi consacraţi/consacrate, Curia trebuie să oglindească catolicitatea Bisericii cu asumarea de personal care provine din toată lumea, de diaconi permanenţi şi credincioşi laici şi laice, a căror alegere trebuie să fie efectuată atent pe baza vieţii lor spirituale şi morale incontestabile şi a competenţei lor profesionale. Este oportun a prevedea accesul pentru un număr mai mare de credincioşi laici în special în acele dicastere unde pot să fie mai competenţi decât clericii sau decât consacraţii. În afară de asta, de mare importanţă este valorizarea rolului femeii şi al laicilor în viaţa Bisericii şi integrarea lor în rolurile-călăuză ale dicasterelor, cu o atenţie deosebită faţă de multiculturalitate.

11- Profesionalitatea

Este indispensabil ca fiecare dicaster să adopte o politică de formare permanentă a personalului, pentru a evita „ruginirea” şi căderea în rutina funcţionalismului.

Pe de altă parte, este indispensabilă arhivarea definitivă a practicii lui promoveatur ut amoveatur. Acesta este un cancer.

12- Gradualitatea (Discernământul)

Gradualitatea este rodul discernământului indispensabil care implică proces istoric, ritmarea timpilor şi etapelor, verificarea, corectările, experimentarea, aprobările ad experimentum. Aşadar, în aceste cazuri nu este vorba despre nehotărâre ci despre flexibilitatea necesară pentru a putea ajunge la o adevărată reformă.

CÂŢIVA PAŞI FĂCUŢI[31]

Menţionez pe scurt şi în mod limitat câţiva paşi realizaţi, ca realizare a criteriilor-călăuză, a recomandărilor exprimate de cardinali în timpul reuniunilor plenare înainte de conclav, ale COSEA, ale Consiliului Cardinalilor, precum şi ale conducătorilor de dicaster şi ale altor persoane şi experţi.

– La 13 aprilie 2013 a fost anunţat Consiliul Cardinalilor (Consilium Cardinalium Summo Pontifici) – aşa-numitul C8 devenit C9 începând de la 1 iulie – în primul rând pentru a-l sfătui pe Papa în conducerea Bisericii universale şi despre alte teme[32], precum şi cu misiunea specifică de a propune revizuirea constituţiei apostolice Pastor Bonus[33].

– Cu Chirograful din 24 iunie 2013 a fost înfiinţată Comisia Pontificală Referentă cu privire la Institutul pentru Operele de Religie, pentru a cunoaşte în mod mai aprofundat poziţia juridică a IOR şi a permite o „armonizare” mai bună a sa cu „misiunea universală a Scaunului Apostolic”. Totul pentru „a permite principiilor Evangheliei să impregneze şi activităţile de natură economică şi financiară” şi pentru a ajunge la o completă şi recunoscută transparenţă în activitatea sa.

– Cu Motu Proprio din 11 iulie 2013 s-a luat măsura de a schiţa jurisdicţia organelor judiciare ale statului Cetatea Vaticanului în materie penală.

– Cu Chirograful din 18 iulie 2013 s-a instituit COSEA (Comisia Pontificală Referentă de Studiu şi de Orientare cu privire la Organizarea Structurii Economico-Administrative)[34], cu misiunea de a studia, de a analiza şi de a aduna informaţii, în cooperare cu Consiliul Cardinalilor pentru studierea problemelor organizatoare şi economice ale Sfântului Scaun.

– Cu Motu Proprio din 8 august 2013 a fost instituit Comitetul de Siguranţă Financiară a Sfântului Scaun, pentru prevenirea şi contrastul spălării de bani, a finanţării terorismului şi a proliferării de arme de distrugere în masă. Totul pentru a duce IOR şi tot sistemul economic al Vaticanului la adoptarea obişnuită şi la îndeplinirea completă, cu angajare şi atenţie, a tuturor legilor standard internaţionale despre transparenţa financiară[35].

– Cu Motu Proprio de la 15 noiembrie 2013 a fost consolidată Autoritatea de Informare Financiară (A.I.F.)[36], instituită de Benedict al XVI-lea cu Motu Proprio din 30 decembrie 2010 pentru prevenirea şi contrastarea activităţilor ilegale în domeniu financiar şi monetar[37].

– Cu Motu Proprio din 24 februarie 2014 (Fidelis dispensator et prudens) au fost înfiinţate Secretariatul pentru Economie şi Consiliul pentru Economie[38], ca înlocuire a Consiliului celor 15 Cardinali, cu misiunea de a armoniza politicile de control cu privire la gestiunea economică a Sfântului Scaun şi a Cetăţii Vaticanului.

– Cu acelaşi Motu proprio (Fidelis dispensator et prudens) din 24 februarie 2014 a fost înfiinţat Oficiul Revizorului General (URG), ca nouă entitate a Sfântului Scaun cu sarcina de a face revizuirea (audit) dicastere din Curia Romană, a instituţiilor legate de Sfântul Scaun – sau care fac referinţă la el – şi a administraţiilor din Guvernatoratul statului Cetatea Vaticanului[39].

– Cu Chirograful din 22 martie 2014 a fost instituită Comisia Pontificală pentru Tutelarea Minorilor pentru „a promova tutelarea demnităţii minorilor şi a adulţilor vulnerabili, prin formele şi modalităţile, potrivite cu natura Bisericii, care se consideră mai oportune”.

– Cu Motu Proprio din 8 iulie 2014 a fost transferată Secţiunea Ordinară a Administraţiei Patrimoniului Scaunului Apostolic la Secretariatul pentru Economie.

– La 22 februarie 2015 au fost aprobate Statutele noilor Organisme Economice.

– Cu Motu Proprio din 27 iunie 2015 a fost înfiinţat Secretariatul pentru Comunicare cu misiunea de „a răspunde la actualul context comunicativ, caracterizat de prezenţa şi de dezvoltarea mass-media digitale, de factorii convergenţei şi interactivităţii” şi de a restructura în ansamblu, printr-un proces de reorganizare şi de unire a „tuturor realităţilor care, în diferite moduri, până astăzi, s-au ocupat de comunicare”, cu scopul de „a răspunde tot mai bine la exigenţele misiunii Bisericii”.

– La 6 septembrie 2016 a fost promulgat Statutul Secretariatului pentru Comunicare, intrat în vigoare în octombrie[40].

– Cu cele două Motu Proprio din 15 august 2015 s-a luat măsura reformei procesului canonic pentru cauzele de declarare a nulităţii căsătoriei: Mitis et misericors Iesus, în Codul Canoanelor Bisericilor Orientale; Mitis Iudex Dominus Iesus, în Codul de Drept Canonic[41].

– Cu Motu Proprio din 4 iunie 2016 (Ca o mamă iubitoare) s-a voit să se prevină neglijenţa episcopilor în exercitarea funcţiei lor, îndeosebi referitor la cazurile de abuzuri sexuale făcute asupra minorilor şi adulţilor vulnerabili.

– Cu Motu Proprio din 4 iulie 2016 (Bunurile temporale), urmând ca regulă de importanţă maximă ca organismele de vigilenţă să fie separate de cele supravegheate, au fost mai bine schiţate respectivele domenii de competenţă a Secretariatului pentru Economie şi a Administraţiei Patrimoniului Scaunului Apostolic.

– Cu Motu Proprio din 15 august 2016 (Sedula Mater) a fost constituit Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă, amintind înainte de toate de finalitatea pastorală generală a slujirii petrine: „Ne străduim cu promptitudine să dispunem orice lucru pentru ca bogăţiile lui Cristos Isus să se reverse cum se cuvine şi cu belşug printre credincioşi”.

– Cu Motu Proprio din 17 august 2016 (Humanam progressionem) a fost constituit Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, pentru ca dezvoltarea să se realizeze „prin grija faţă de bunurile incomensurabile ale dreptăţii, păcii şi salvgardării creaţiei”. În acest dicaster vor ajunge, de la 1 ianuarie 2017, patru Consilii Pontificale: Dreptate şi Pace, Cor Unum, Pastoraţia Migranţilor şi Lucrătorii Sanitari. Mă voi ocupa direct ad tempus de secţiunea pentru pastoraţia migranţilor şi refugiaţilor din acest nou dicaster[42].

– La 18 octombrie 2016 a fost aprobat Statutul Academiei Pontificale pentru Viaţă.

Această întâlnire a noastră a început vorbind despre semnificaţia Crăciunului ca răsturnare a criteriilor noastre umane pentru a evidenţia că inima şi centrul reformei este Cristos (Cristocentrismul).

Aş vrea să închei simplu cu un cuvânt şi cu o rugăciune. Cuvântul este acela de a reafirma că Crăciunul este sărbătoarea umilinţei iubitoare a lui Dumnezeu. Pentru rugăciune, am ales invocaţia de Crăciun a părintelui Matta el Meskin (călugăr contemporan), care adresându-se Domnului Isus, născut la Betleem, se exprimă astfel: „Dacă pentru experienţa copilăriei este lucru dificil, pentru tine nu este aşa, Fiu al lui Dumnezeu. Dacă ne împiedicăm pe calea care duce la comuniunea cu tine după această statură mică, tu eşti capabil să elimini toate piedicile care ne împiedică să facem asta. Ştim că tu nu vei avea pace până când nu ne vei găsi după asemănarea ta şi cu această statură. Permite-ne astăzi, Fiu al lui Dumnezeu, să ne apropiem de inima ta. Dăruieşte-ne să nu ne credem mari în experienţele noastre. În schimb dăruieşte-ne să devenim mici ca tine pentru ca să putem să fim aproape de tine şi să primim de la tine umilinţă şi blândeţe din belşug. Nu ne priva de revelaţia ta, epifania copilăriei tale în inimile noastre, pentru ca împreună cu ea să putem vindeca orice orgoliu şi orice aroganţă. Avem nevoie extremă […] ca tu să revelezi în noi simplitatea ta apropiindu-ne pe noi, ba chiar Biserica şi lumea întreagă, de Tine. Lumea este obosită şi epuizată pentru că face întrecere cine este cel mai mare. Există o concurenţă nemiloasă între guverne, între Biserici, între popoare, în cadrul familiilor, între o parohie şi alta: cine este cel mai mare dintre noi? Lumea este rănită de răni dureroase pentru că este mare boala sa: cine este cel mai mare? Dar astăzi am găsit în Tine unicul nostru medicament, Fiu al lui Dumnezeu. Noi şi lumea toată nu vom găsi nici mântuire nici pace, dacă nu te întâlnim din nou în ieslea din Betleem. Amin”[43].

Mulţumesc şi vă urez un Crăciun sfânt şi un an nou 2017 fericit!

[liber]

Când, în urmă cu doi ani, am vorbit despre boli, unul dintre voi a venit să-mi spună: „Unde trebuie să merg, în farmacie sau să mă spovedesc?” – „Eh, amândouă”, am spus eu. Şi când l-am salutat pe cardinalul Brandmüller, el m-a privit în ochi şi mi-a spus: „Acquaviva!”. Eu, pe moment, n-am înţeles, dar după aceea, gândind, gândind, mi-am amintit că Acquaviva, al treilea general al Societăţii lui Isus, scrisese o carte pe care noi studenţii o citeam în latină, părinţii spirituali ne puneau s-o citim, se numea astfel: Industriae pro Superioribus ejusdem Societatis ad curandos animae morbos, adică bolile sufletului. În urmă cu trei luni a apărut o ediţie foarte bună în italiană, făcută de părintele Giuliano Raffo, mort recent; cu un prolog bun care indică modul cum trebuie citită, precum şi o introducere bună. Nu este o ediţie critică, dar traducerea este foarte frumoasă, bine făcută şi cred că poate ajuta. Ca dar de Crăciun, mi-ar plăcea să v-o ofer fiecăruia dintre voi. Mulţumesc.

[Binecuvântarea]

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Sermo 187,1: PL 38,1001: «Magnus dies angelorum, parvus in die hominum … magnus in forma Dei, brevis in forma servi».

[2] Hom. IV, 9: PG 34, 480.

[3] Il Signore, Milano 1977, 404.

[4] Omilia din 25 decembrie 1977, 404.

[5] Cf. Sfântul Petru Crisologul, Sermo, 118: PL 52, 617.

[6] Sfânta Tereza a Pruncului Isus – îndrăgostita de micimea lui Isus – în ultima sa scrisoare, din 25 august 1897, adresată unui preot care-i fusese încredinţat ca „frate spiritual”, a scris: „Nu pot să mă tem de un Dumnezeu care pentru mine s-a făcut aşa de mic! Eu îl iubesc! De fapt el nu este decât iubire şi milostivire” (LT 266: Opere complete, Roma 1997, 606).

[7] Cf. Scrisoarea apostolică în formă de Motu proprio cu care se instituie Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, 17 august 2016.

[8] Curia Romană are funcţia de a-l ajuta pe Papa în conducerea zilnică a Bisericii, adică în îndatoririle sale proprii care sunt: a) păstrarea tuturor credincioşilor „în legătura unei singure credinţe şi a carităţii” şi „în unitatea credinţei şi a comuniunii”; b) „pentru ca episcopatul să fie unul şi nedespărţit” (Conciliul I din Vatican, Constituţia dogmatică Pastor aeternus, Prolog). „Acest sfânt Conciliu, mergând pe urmele primului conciliu din Vatican, învață și declară, împreună cu el, că Isus Cristos, Păstorul veșnic, a întemeiat sfânta Biserică, trimițându-i pe apostoli așa cum el însuși a fost trimis de Tatăl (cf. In 20,21), și a voit ca urmașii lor, adică episcopii, să fie până la sfârșitul veacurilor păstori în Biserica sa. Iar pentru ca episcopatul însuși să fie unul și indivizibil, a așezat în fruntea celorlalți apostoli pe sfântul Petru și a stabilit în el principiul și fundamentul veșnic și vizibil al unității credinței și comuniunii” (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 18).

[9] De fapt, Conciliul al II-lea din Vatican, cu privire la Curia Romană, explică faptul că „în exercitarea puterii sale supreme, depline și nemijlocite asupra întregii Biserici, pontiful roman se slujește de dicasteriile Curiei romane; așadar, acestea își îndeplinesc îndatorirea în numele și sub autoritatea lui, pentru binele Bisericilor și în slujba păstorilor” (Decretul Christus Dominus, 9). Astfel, ne aminteşte că, înainte de toate, Curia este un organism de ajutor pentru Papa, şi precizează în acelaşi timp că slujirea organismelor din Curia Romană s-a desfăşurat mereu nomine et auctoritate a aceluiaşi Pontif Roman. Pentru aceasta activitatea Curiei este îndeplinită in bonum Ecclesiarum et in servitium Sacrorum Pastorum, adică orientată fie spre binele Bisericilor particulare, fie în sprijinul episcopilor lor. Bisericile particulare sunt „formate după chipul Bisericii universale; în aceste Biserici particulare constă și din ele este constituită Biserica catolică, una și unică” (Lumen gentium, 23).

[10] „De altfel, este o normă constantă asemenea acord între Papa şi Curia sa. Nu numai în marile ore ale istoriei acest acord revelează existenţa şi forţa sa; ci mereu el este în vigoare, în fiecare zi, în fiecare act al slujirii pontificale, aşa cum se cuvine organului de aderenţă nemijlocită şi de ascultare absolută, de care Pontiful Roman se foloseşte pentru a explica misiunea sa universală. Şi acest raport esenţial al Curiei Romane cu exercitarea activităţii apostolice a Papei este justificarea, ba chiar gloria Curiei însăşi, rezultând din acelaşi raport necesitatea sa, utilitatea sa, demnitatea sa şi autoritatea sa; de fapt Curia Romană este instrumentul de care Papa are nevoie şi de care Papa se foloseşte pentru a desfăşura propriul mandat divin. Un instrument foarte demn, de la care nu este uimire dacă de la noi toţi şi de la noi înşine cei dintâi, atât de mult se cere, atât de mult se pretinde! Funcţia sa reclamă capacităţi şi virtuţi înalte, pentru că întocmai este înaltă funcţia sa. Funcţie foarte delicată, cum este aceea de a fi păzitoare sau ecou al adevărurilor divine şi de a se face limbaj şi dialog cu spiritele umane; funcţie foarte vastă, cum este aceea care are ca graniţă orbe universul; funcţie foarte nobilă, cum este aceea de a asculta şi de a interpreta glasul Papei şi în acelaşi timp de a nu lăsa să-i lipsească orice informaţie utilă şi obiectivă, oric sfat filial şi ponderat” (Paul al VI-lea, Discurs la Curia Romano, 21 septembrie 1963).

[11] Ep. ad Eulog. Alexandrin, epist. 30: PL 77, 933. Curia Romană „îşi ia de la păstorul Bisericii universale propria existenţă şi competenţă. De fapt, ea într-atât trăieşte şi acţionează pe cât este în relaţie cu slujirea petrină şi pe ea se întemeiază” (Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Pastor bonus, Introducere nr. 7; cf. art. 1).

[12] Istoria atestă că Curia Romană este în stare de permanentă „reformă”, cel puţin în ultimii o sută de ani. „De fapt, cea anunţată la 13 aprilie 2013 cu comunicatul Secretariatului de Stat vine ca a patra începând de la cea realizată de sfântul Pius al X-lea cu constituţia Sapienti Consilio din 1908. Această reformă era desigur urgentă în perspectiva unei noi orânduiri canonice, deja în pregătire; totuşi, se arăta şi mai necesară deja datorită sfârşitului puterii temporale. A urmat-o cea realizată de fericitul Paul al VI-lea cu Regiminis Ecclesiae Universae (1967), urmată după celebrarea Conciliului al II-lea din Vatican. Acelaşi Papă prevăzuse o reexaminare a textului în lumina unei prime experimentări. În 1988 a venit constituţia Pastor Bonus a sfântului Ioan Paul al II-lea, care în structura generală urma schema montiniană, dar inserează o clasificare diferită a diferitelor organisme şi ale competenţelor lor în sintonie cu CIC 1983. În cadrul acestor treceri fundamentale, se înregistrează alte intervenţii importante. Benedict al XV-lea, de exemplu, a creat şi a inserat printre Congregaţiile romane pe cea pentru Seminarii (până în acel moment secţiune în cadrul Congregaţiei Consistoriale) şi Universităţile de Studii (1915) şi alta pentru Bisericile Orientale (1917: anterior era constituită ca secţiune în S. Congregatio de Propaganda Fide). Ioan Paul al II-lea a făcut schimbări în organizarea curială şi după Pastor Bonus şi, după el, intervenţii semnificative a făcut şi Benedict al XVI-lea: să ne gândim la instituirea Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări (2010), la transferarea competenţelor asupra Seminariilor de la Congregaţia pentru Educaţia Catolică la cea pentru Cler şi a competenţei asupra Catehezei de la aceasta din urmă la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări. La acestea se vor adăuga celelalte intervenţii de simplificare, puse la punct în decursul anilor şi unele active până astăzi, cu unificarea mai multor dicastere sub o unică preşedinţie” (Marcello Semeraro, La riforma di Papa Francesco, Il Regno, Anul LXI, nr. 1240 – 15 iulie 2016, pag. 433-441).

[13] În acest sens, Paul al VI-lea, la 21 septembrie 1963, vorbind Curiei Romane, a spus: „Este explicabil cum această orânduire este agravată de însăşi vârsta sa venerabilă, cum resimte disparitatea organelor sale şi a practicii sale cu privire la necesităţile şi la obiceiurile din noile timpuri, cum simte în acelaşi timp nevoia de a se simplifica şi de a se descentraliza şi aceea de a se lărgi şi a se abilita la noi funcţiuni”.

[14] Paul al VI-lea, la 22 februarie 1975, cu ocazia Jubileului Curiei Romane, a spus: „Noi suntem Curia Romană, […] această conştiinţă a noastră, pe care o vrem foarte clară nu numai în definirea sa canonică, ci şi în conţinutul său moral şi spiritual, impune fiecăruia dintre noi un act penitenţial conform cu disciplina proprie a jubileului, act pe care-l putem numi de autocritică pentru a verifica, în secretul inimilor noastre, dacă comportamentul nostru corespunde funcţiei care ne este încredinţată. Ne stimulează la această confruntare interioară înainte de toate coerenţa vieţii noastre ecleziale şi apoi analiza, pe care atât Biserica, cât şi societatea o fac cu privire la noi, cu exigenţă adesea neobiectivă şi cu atât mai severă cu cât este mai reprezentativă poziţia noastră, din care ar trebui să iradieze mereu o exemplaritate ideală […]. De aceea două sentimente spirituale vor da sens şi valoare celebrării noastre jubiliare: un sentiment de sinceră umilinţă, care înseamnă adevăr cu privire la noi înşine, declarându-ne cei dintâi care au nevoie de milostivirea lui Dumnezeu” (Insegnamenti di Paolo VI, XIII [1975], pag. 172-176).

[15] În acest sens, succesiunea generaţiilor face parte din viaţă şi vai de noi dacă gândim sau dacă trăim uitând acest adevăr. Deci, alternanţa persoanelor este normală, necesară şi de dorit.

[16] Benedict al XVI-lea, inspirându-se dintr-o viziune a sfintei Hildegard de Bingen, în timpul Discursului adresat Curiei din 20 decembrie 2010 a aminti că însăşi faţa Bisericii poate din păcate să fie „acoperită de praf” şi „haina sa ruptă”. Şi pentru aceasta am amintit la rândul meu că vindecarea „este şi rod al conştiinţei bolii şi al deciziei personale şi comunitare de a se îngriji suportând cu răbdare şi cu perseverenţă îngrijirea” (Discurs adresat Curiei Romane, 22 decembrie 2014).

[17] E vorba de a înţelege reforma ca o transformare, adică o mutare înainte, o îmbunătăţire: a muta / a comuta in melius.

[18] Cf. Omilia, Domus Sanctae Marthae, 1 decembrie 2016.

[19] Omilia cu ocazia Jubileului Curiei Romane, 22 februarie 2016; cf. Discurs de inaugurare a lucrărilor Consistoriului, 12 februarie 2015.

[20] Paul al VI-lea, Discurs adresat Curiei Romane, 21 septembrie 1963.

[21] „Mandatul de a evangheliza pe toţi oamenii constituie misiunea esenţială a Bisericii, îndatorire şi misiune pe care schimbările vaste şi profunde ale societăţii actuale nu le fac mai puţin urgente. De fapt, a evangheliza este harul şi vocaţia proprie a Bisericii, identitatea sa cea mai profundă. Ea există pentru a evangheliza, […] comunitatea creştinilor nu este niciodată închisă în ea însăşi. În ea viaţa intimă – viaţa de rugăciune, ascultarea Cuvântului şi a învăţăturii apostolilor, caritatea fraternă trăită, pâinea frântă – nu dobândeşte toate semnificaţia sa decât atunci când ea devine mărturie, provoacă admiraţia şi convertirea, se face predică şi anunţare a Veştii Bune. Astfel toată Biserica primeşte misiunea de a evangheliza, şi lucrarea fiecăruia este importantă pentru tot” (Idem, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 14-15). „nu mai putem rămâne liniştiţi, în aşteptare pasivă, în bisericile noastre şi că este necesar să se treacă de la o pastoraţie de simplă conservare la o pastoraţie în mod hotărât misionară” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 15).

[22] Nu trebuie pierdută tensiunea pentru vestire celor care sunt departe de Cristos, pentru că aceasta este prima îndatorire a Bisericii (cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 34).

[23] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 26. „Visez o alegere misionară [= misiune paradigmatică] capabilă să transforme orice lucru, aşa încât cutumele, stilurile, orarele, limbajul şi orice structură eclezială [= misiune programatică] să devină un canal adecvat pentru evanghelizarea lumii actuale, mai mult decât pentru autoapărare” (ibid., 27). În acest sens, „ceea ce face să cadă structurile slăbite, ceea ce duce la schimbarea inimilor creştinilor, este exact misionaritatea”, pentru că „misiunea programatică, aşa cum indică numele său, constă în realizarea de acte de natură misionară. În schimb, misiunea paradigmatică implică punerea în cheie misionară a activităţilor obişnuite ale Bisericilor particulare” (Discurs adresat episcopilor responsabili din CELAM, Rio de Janeiro, 28 iulie 2013).

[24] Cf. Paul al VI-lea, Constituţia apostolică Regimini Ecclesiae universae, art. 1 § 2; Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Pastor Bonus, art. 2 § 2.

[25] „De la Roma pleacă astăzi invitaţia la «actualizare» […], adică la perfecţionarea oricărui lucru, intern şi extern, al Bisericii. Roma papală este astăzi cu totul alta şi, prin harul lui Dumnezeu, cu atât mai demnă şi mai înţeleaptă şi mai sfântă; cu atât mai conştientă de vocaţia sa evanghelică, cu atât mai angajată în misiunea sa creştină, cu atât mai doritoare, de aceea susceptibilă de reînnoire perenă” (Paul al VI-lea, Discurs adresat Curiei Romane, 21 septembrie 1963).

[26] Motu proprio Sedula Mater, 15 august 2016.

[27] Decretul Christus Dominus, 9.

[28] Printre funcţiunile secretarului de stat, ca prim colaborator al Suveranului Pontif în exercitarea misiunii sale supreme şi executor al alegerilor pe care Papa le face cu ajutorul organelor de consultare, ar trebui să fie proeminentă reuniunea periodică şi frecventă cu conducătorii de dicastere. În orice caz, sunt de necesitate primară coordonarea şi colaborarea dicasterelor între ele şi cu celelalte oficii.

[29] Cf. Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Pastor Bonus, 22.

[30] O Biserică sinodală este o Biserică a ascultării (cf. Discurs pentru comemorarea a 50 de ani de la instituirea Sinodului Episcopilor, 17 octombrie 2015; Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 171). Etape ale ascultării pentru reforma Curiei au fost: 1. Adunarea părerilor în vara anului 2013: de la conducătorii de dicastere şi alţii; de la cardinalii din Consiliu; de la fiecare episcop şi Conferinţă Episcopală din zona teritorială de provenienţă; 2. Reuniunea conducătorilor de dicastere din 10 septembrie 2013 şi din 24 noiembrie 2014; 3. Consistoriul din 12-13 februarie 2015; 4. Scrisoarea Consiliului Cardinalilor către conducătorii de dicastere din 17 septembrie 2014 pentru eventuale „descentralizări”; 5. Intervenţiile fiecărui conducător de dicaster în reuniunile Consiliului Cardinalilor pentru cererea de propuneri şi păreri pentru reforma fiecărui dicaster (cf. Marcello Semeraro, La riforma di Papa Francesco, Il Regni, pag. 433-441).

[31] Pentru a aprofunda paşii făcuţi, motivaţiile şi scopurile procesului de reformă se recomandă să se facă referinţă îndeosebi la cele trei Scrisori apostolice în formă de Motu proprio cu care s-a intervenit până astăzi pentru crearea, variaţia şi suprimarea unor dicastere din Curia Romană.

[32] Ritmul de lucru îi are angajaţi pe membrii Consiliului dimineaţa şi după-amiază, cu un total de 93 de reuniuni până astăzi.

[33] Sesiunile de lucru ale Consiliului au fost până astăzi peste şaisprezece (în medie, una la fiecare două luni), astfel ritmate în timp: Sesiunea I: 1-3 octombrie 2013‎; Sesiunea a II-a: 3-5 decembrie 2013‎; Sesiunea a III-a: 17-19 februarie 2014‎; Sesiunea a IV-a: 28-30 aprilie 2014‎; Sesiunea a V-a: 1-4 iulie 2014‎; Sesiunea a VI-a: 15-17 septembrie 2014‎; Sesiunea a VII-a: 9-11 decembrie 2014‎; Sesiunea a VIII-a: 9-11 februarie 2015‎; Sesiunea a IX-a: 13-15 martie 2015‎; Sesiunea a X-a: 8-10 iunie 2015‎; Sesiunea a XI-a: 14-16 septembrie 2015‎; Sesiunea a XII-a: 10-12 decembrie 2015‎; Sesiunea a XIII-a: 8-9 februarie 2016‎; Sesiunea a XIV-a: 11-13 aprilie 2016‎; Sesiunea a XV-a: 6-8 iunie 2016‎; Sesiunea a XVI-a:‎ 12-14 septembrie 2016‎; Sesiunea a XVII-a: 12-14 decembrie 2016.

[34] Înfiinţată la 18 iulie 2013 şi suprimată la 22 mai 2014, cu funcţia de a oferi suportul tehnic al consultanţei specializate şi de a elabora soluţii strategice de îmbunătăţire, apte să evite risipe de resurse economice, să favorizeze transparenţa în procesele de cumpărare de bunuri şi servicii, să perfecţioneze administrarea patrimoniului mobiliar şi imobiliar, să acţioneze cu prudenţă tot mai mare în domeniul financiar, să asigure o corectă aplicare a principiilor contabile şi să garanteze asistenţa sanitară şi asigurarea socială tuturor celor care au dreptul: „la o simplificare şi raţionalizare a organismelor existenţe şi la o programare mai atentă a activităţilor economice ale tuturor administraţiilor vaticane” (Chirograful din 18 iulie 2013).

[35] De exemplu Recomandările elaborate de Grupul de Acţiune Financiară Internaţională (GAFI). Astăzi activitatea IOR este pe deplin conformă cu normativa în vigoare în statul Cetatea Vaticanului în materie de anti-spălare de bani şi luptă împotriva finanţării terorismului în vigoare în statul Cetatea Vaticanului.

[36] A.I.F. este Oficiul de prevenire şi contrastare a spălării banilor proveniţi din activităţi delictuoase şi din finanţarea terorismului (Statut cap. 1, art. 1, par. 1); cu misiunea, printre altele, de a supraveghea respectarea obligaţiilor stabilite în materie de prevenire şi de contrastare a spălării banilor şi a finanţării terorismului, de a da dispoziţii de realizare şi de a adopta instrucţiuni şi măsuri cu caracter particular faţă de subiecţii supuşi obligaţiilor.

[37] A.I.F. a fost instituită şi pentru a reînnoi angajarea Sfântului Scaun în adoptarea principiilor şi în folosirea instrumentelor juridice dezvoltate de comunitatea internaţională, adaptând ulterior sistemul instituţional cu scopul prevenirii şi al contrastării spălării banilor, a finanţării terorismului şi a proliferării armelor de distrugere în masă.

[38] Consiliul pentru Economie are „misiunea de a supraveghea gestiunea economică şi de a veghea asupra structurilor şi asupra activităţilor administrative şi financiare ale dicasterelor din Curia Romană, ale instituţiilor legate cu Sfântul Scaun şi ale statului Cetatea Vaticanului” (Motu Proprio Fidelis dispensator et prudens, 1).

[39]  „Oficiul Revizorului General acţionează în deplină autonomie şi independenţă în acord cu legislaţia în vigoare şi cu propriul statut, raportând direct Suveranului Pontif. Supune Consiliului pentru Economie un program anual de revizuire pentru şi un raport anual al propriilor activităţi. Obiectiv al programului de revizuire este acela de a găsi cele mai importante zone de gestionare şi de organizare în mod potenţiale expuse la riscuri”. Oficiul Revizorului General este instituţia care desfăşoară revizuirea contabilă a dicasterelor din Curia Romană, a instituţiilor legate cu Sfântul Scaun şi a statului Cetatea Vaticanului. Activitatea ORG urmăreşte obiectivul de a furniza păreri profesionale şi independente, în privinţa adaptării procedurilor contabile şi administrative (sistem de control intern) şi aplicarea lor efectivă (compliance audit), precum şi credibilitatea bilanţurilor fiecărui dicasteriu şi consolidat (financial audit) şi regularitatea în folosirea resurselor financiare şi materiale (value for money audit).

[40] „Actualul context comunicativ, caracterizat de prezenţa şi de dezvoltarea mass-media digitale, de factorii convergenţei şi interactivităţii, cere o regândire a sistemului informativ al Sfântului Scaun şi angajează la o reorganizare care, valorizând ceea ce s-a dezvoltat în istorie în cadrul sistemului de comunicare al Sfântului Scaun, să continue cu hotărâre spre o integrare şi gestiune unitară”.

[41] Cu Motu Proprio din 31 mai 2016 De concordia inter Codices au fost schimbate câteva norme din Codul de Drept Canonic.

[42] „Organismul va fi competent în problemele care se referă la migraţii, nevoiaşi, bolnavi şi excluşi, marginalizaţi, victime ale conflictelor armate şi ale catastrofelor naturale, încarceraţi, şomeri şi persoane a căror demnitate este în pericol”.

[43] L’umanità di Dio, Qiqajon, Magnano 2015, 183-184.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.