Categorii

Preoţii răspund la scrisoarea papei Francisc. Interviuri şi mărturii din diferite ţări ale lumii

Cu mare plăcere publicăm astăzi cinci texte, sub formă de scrisoare sau de interviu, scrise de tot atâţia preoţi ca răspuns la scrisoarea pe care Sfântul Părinte a trimis-o tuturor preoţilor din lume la 4 august, cu ocazia sărbătorii sfântului paroh de Ars. Şi îmi place să subliniez această dată, 21 august, în care Biserica celebrează sărbătoarea unui alt mare sfânt, Giuseppe Sarto, ales Suveran Pontif în 1903 cu numele de Pius al X-lea. Papa Sarto a fost înainte de toate un preot, ba chiar un paroh de la ţară, desfăşurând slujirea sa în provincia Treviso unde s-a născut în 1835, cu atenţie deosebită faţă de cei din urmă şi faţă de cei săraci. Un umil „paroh de la ţară”, pentru a folosi expresia care dă titlul vestitului roman al lui Bernanos citat de papa Francisc în scrisoarea din 4 august. Tocmai această experienţă de păstor l-a determinat, odată devenit pontif, spre câteva reforme semnificative între care amintim reordonarea parohiilor romane, instituirea de seminarii regionale, îndeosebi în Italia de centru-sud, menite mai ales pentru o formare mai eficace a clerului şi apoi probabil reforma cea mai vestită a acestui pontif reformator, aceea a Catehismului. În lumina acestui papă sfânt (la patruzeci de ani după moartea sa, la 20 august 1914, a fost canonizat de Pius al XII-lea şi timp de mulţi ani a fost unicul papă sfânt din secolul al XX-lea) este frumos să citim răspunsurile care vin de la poporul slujitorilor lui Dumnezeu la scrisoarea paternă pe care papa Francisc a voit s-o adreseze fiecăruia din cei peste 400.000 de preoţi răspândiţi în toată lumea. Astăzi publicăm aceste cinci texte, aşteptând să primim altele în viitor.

A.M.

***

Gânduri ale unui tânăr paroh

„Aseară, întorcându-mă acasă, mă gândeam la scrisoarea pe care cu o zi înainte papa mi-a trimis-o mie şi tuturor preoţilor din lume; când intru în sufragerie o găsesc pe mama mea şi pe bunica mea în faţa televizorului care se uitau la un film şi aud această glumă a unuia dintre personaje: «O scrisoare este frumoasă pentru că îi ia timp celui care o scrie şi celui care o citeşte». Un mic mare adevăr: cine scrie o scrisoare se gândeşte bine, precum şi cine o citeşte face la fel.

Părintele Tiziano Cantisani, paroh aici la Maratea, frumosul orăşel din provincia Basilicata pe unde călătoresc, ţine să-mi povestească acest episod, probabil pentru a câştiga timp. „În relaţiile noastre de astăzi suntem obişnuiţi cu o viteză de răspuns care aduce la zero timpul, distanţa, precum şi distanţa corectă pentru gândire. În schimb o scrisoare scrisă recuperează acest timp, iar scrisoarea papei face acest efect, aş spune că vrea asta, cere asta. Şi eu aş vrea să am timp s-o citesc, s-o studiez, «s-o rumeg»”.

Şi în schimb, este legea teribilă a jurnalismului, nu permit tânărului preot (născut în 1984) să „rumege” şi îi cer o senzaţie „la cald”, ce a simţit citind scrisoarea papei.

„Patern, l-am simţit un text patern, care este contrariul lui paternalist. Adică nu este un text care «coboară de sus», dojenitor, ci este scris de o persoană care a împărtăşit şi încă împărtăşeşte aceeaşi condiţie pe care o trăiesc destinatarii scrisorii, noi preoţii. Este un discurs de tată, acela pe care-l face papa, clar şi precis, pe care vrea să-l îndrepte spre o viaţă trăită pentru slujirea lui Dumnezeu şi a poporului lui Dumnezeu, dar pornind de la această împărtăşire”.

Şi cu privire la conţinuturi părintele Tiziano a fost impresionat de scrisoare care prevede alături de câteva teme „tipice” ale papei cum ar fi bucuria, locul păstorului în mijlocul poporului, pericolele implicite în misiune, şi unele elemente de noutate. De exemplu durerea, care este una din cele patru teme pe care se roteşte tot documentul. „Un discurs aşa de complet despre această temă eu nu-mi amintesc, probabil în vreo omilie a vorbit deja despre fragilităţile noastre şi în Evangelii gaudium vorbise despre ispite şi despre riscuri, dar acum a centrat punctul în mod direct, oferind o nouă cheie de lectură: durerea care vine prin ocazii determinate nu trebuie să se închidă în descurajare ci să se deschidă la forţa Duhului Sfânt. Noi adesea atribuim durerea la ceva diferit dar nu fragilităţilor noastre; şi papa are dreptate: se întâmplă să ne simţim neascultători şi supraîncărcaţi, dar nu întotdeauna se înfruntă această condiţie ca ocazie care poate să devină punct de întâlnire cu harul Domnului. M-a impresionat mult pasajul în care îl citează pe Iob vorbind despre misiunea noastre «nu ca teorie sau cunoaştere intelectuală sau morală a ceea ce ar trebui să fie, ci ca oameni care cufundaţi în durere au fost transformaţi şi transfiguraţi de Domnul, şi ca Iob ajung să exclame: „Am auzit de tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut” (42,5). Fără această experienţă de bază, toate eforturile noastre ne vor duce pe calea frustrării şi a scepticismului»”.

Îl întreb pe părintele Tiziano dacă aceste cuvinte intense ale papei au o repercusiune concretă în viaţa zilnică a unui preot tânăr şi răspunsul nu se lasă aşteptat: „Desigur, pentru aceasta spuneam că pare scrisă de un tată dar care este în acelaşi timp frate deoarece cunoaşte şi trăieşte experienţa noastră. De exemplu când papa vorbeşte despre «masca» pe care adesea o asumăm pentru a nu ne lăsa implicaţi, aceasta este o ispită foarte adevărată, faptul de a voi să ne distanţăm. Văd asta când experimentez, în mine şi în ceilalţi fraţi, aşa-numitul «sindrom al burn-out», unul din semnale este distanţarea, asumarea unei răceli în faţa durerii persoanelor pe care le întâlnim, o atitudine care pare înţeleaptă dar în realitate este cinică, dezumanizantă. Ne spunem mental: «bine, să facem şi această înmormântare», aşa ca o practică birocratică, şi asta ne aduce o uşurare falsă”.

Încercăm cu părintele Tiziano să recitim textul prin cele patru mari teme, după durere, recunoştinţa. „Şi aici m-a impresionat mult papa care ne mulţumeşte pentru alegerea noastră, această alegere contra curentului împotriva tendinţei «gazoase» a societăţii şi, desigur, mi-a făcut multă plăcere. Mai înainte de multe ori mi s-a întâmplat să trăiesc situaţii stranii pentru care papa a spus ceva, sau mai bine zis mass-media îl făceau să spună ceva şi în parohie se întâmplau lucruri stranii: credincioşii îţi reproşau urmând reproşurile papei sau te provocau cu privire la teme precum împărtăşania dată divorţaţilor şi aşa mai departe. În schimb aici acum este un papă care mulţumeşte. Într-o societate în care totul se cuvine, faptul de a ne opri ca să mulţumim este neobişnuit. În urmă cu câţiva ani am fost să slujesc într-o comunitate pentru toxico-dependenţi «Emanuel» întemeiată de părintele iezuit Mario Marafioti. La început, după ce m-am prezentat, mi s-a mulţumit pentru simplul fapt că eram acolo. Faptul m-a impresionat şi m-a impresionat faptul că m-a impresionat, ca şi cum nu mai eram obişnuit nici măcar eu”.

Al treilea punct, curajul. „Citind scrisoarea papei am reflectat asupra faptului că nu trebuie avut curaj, cât mai degrabă să se aibă încredere în cineva care ne încurajează. Reflectând asupra vieţii mele pot spune că n-am avut cu adevărat curaj, alegerea mea a fost rod al unui proces treptat, aş spune aproape o nebunie lucidă, nu rodul unui curaj «în întregime al meu». Nu avem curajul de la sine, ci se naşte dintr-o prezenţă care dă curaj. Şi papa explică bine asta când vorbeşte despre riscul unei «tendinţe prometeice», curajul care devine o ispită, o atitudine de mândrie, nu întâmplător îl citează pe sfântul Paul care recunoaşte că este puternic în slăbiciune, că singura sa forţă este Cristos care trăieşte în el”.

În sfârşit lauda. „Nu întotdeauna suntem capabili să-l lăudăm pe Dumnezeu; desigur în momentele frumoase este uşor, dar după aceea, în momentele dificile? Şi totuşi Evanghelia este clară cu privire la acest punct: fericiţi sunteţi când vă vor insulta… Cred că aceste patru puncte sunt legate de un nod crucial exprimat în reflecţia asupra durerii care se deschide la bucuria şi la speranţa învierii. Îmi place această răsturnare a semnificaţiilor, această viziune paradoxală, sunt recunoscător papei pentru acest text”.

Îl salut pe părintele Tiziano, dar încă îl văd „rumegând” scrisoarea, vrea să adauge ceva: „Mă impresionează această insistenţă asupra poporului lui Dumnezeu. Papa ne spune, mie şi fiecărui preot, că nu suntem singuri niciodată şi că trebuie să menţinem trainice legăturile cu Isus pe de o parte şi cu poporul pe de altă parte. În asta rugăciunea este un element fundamental. Nu numai atât, papa ne spune că trebuie să ne încredem în popor, pentru că poporul are fler. Aceasta este o mică răsturnare. Prea mult timp poporul a fost obişnuit cu faptul că trebuia să-l urmeze pe păstor, acum termenii sunt, în parte, răsturnaţi; deci trebuie să crească o nouă mentalitate, un nou mod de a ne simţi Biserică. Este nevoie de timp! Am senzaţia că Conciliul al II-lea din Vatican încă trebuie să dea roadele, un pic toate acestea sunt normale, cred că aşa a fost pentru toate marile concilii din trecut. Astăzi Conciliul al II-lea din Vatican este încă necopt şi unora li se poate părea o ameninţare; conceptul de coresponsabilitate, de exemplu, pune în criză ideea autoritarismului. Asta este deja în Evanghelie: «Între voi să nu fie aşa, ci cel mai mare să fie cel din urmă şi să slujească…». Mă gândesc tot la tema durerii: misiunea Bisericii, o spune bine începutul constituţiei Gaudium et spes, este tocmai în a împărtăşi bucuriile, speranţele dar şi neliniştile şi durerile oamenilor. Nu se înţelege această scrisoare fără a cunoaşte Conciliul”.

De Andrea Monda

***

La originile vocaţiei

Scrisoarea papei Francisc a venit „punctuală” pentru preoţii din toată lumea. A venit ca un mare izvor de credinţă şi iubire fraternă, plin de speranţă şi de încurajare.

Pe bună dreptate el le spune preoţilor: adesea „«lăsaţi toate» pentru a vă angaja în viaţa zilnică a comunităţilor voastre”. În cei nouăsprezece ani de preoţie am simţit, am experimentat şi am văzut cum preoţi în locuri sau regiuni îndepărtate şi inaccesibile se angajează în diferitele munci pastorale, predicând Cuvântul lui Dumnezeu în situaţii diferite şi ducând speranţă oamenilor cu iubire, spirit de slujire şi angajare, întărind comunităţile şi susţinând cauza săracilor, şi promovează drepturile umane, demnitatea umană şi dreptatea socială în pofida numeroaselor dificultăţi şi provocări.

Ceea ce-i determină să facă ceea ce fac este iubirea lui Isus şi iubirea persoanelor care au nevoie de prezenţa, de sprijinul şi de participarea preoţilor în luptele lor zilnice. Ei fac asta fără atâta zgomot şi suportă totul cu răbdare, angajare şi curaj.

Papa are dreptate când spune că sunt preoţi care suferă şi suportă mare durere datorită greşelilor pe care nu le-au comis. Uneori superiorii preoţilor, episcopii şi persoanele care ocupă roluri de autoritate, îi înţeleg pe preoţi şi în susţin în dificultăţile lor. Însă există cazuri în care nu-i înţeleg şi preoţii cu toate acestea continuă să persevereze în misiunea lor şi să fie generoşi în apostolatul lor. Harul lui Dumnezeu îi susţine pe preoţii „care cu fidelitate şi generozitate îşi dedică viaţa lor în slujba celorlalţi”.

Am experimentat personal că, în timpul de adversitate şi dificultate în viaţa personală sau în munca pastorală, adesea mi-am amintit de „momentele frumoase” ale primei mele vocaţii la preoţie, care au provoc at orientarea mea de viaţă ca să-l urmez pe Isus, în pofida limitelor mele; şi îmi amintesc cu afect de persoanele care m-au influenţat şi au mers cu mine în parcursul meu de formare din seminar şi în activităţile mele pastorale, în special părinţii mei şi cei din familia mea, formatorii din seminar, episcopii, prietenii preoţi, laicii din diferite origini sociale. Iubirea lor şi afectul lor au îmbogăţit viaţa mea şi angajarea mea sacerdotală de a mă dedica lui Isus şi misiunii sale.

Scrisoarea papei aminteşte tuturor preoţilor să reînnoiască viaţa sacerdotală şi munca misionară din iubire faţă de Evanghelie şi să fie în slujba celorlalţi cu fidelitate şi inimă generoasă, ducând speranţă şi iubire lumii sfâşiate în care trăim astăzi. Provocările socio-politice şi economice pe care trebuie să le înfruntăm actualmente sunt tot mai mari. În mijlocul acestor scenarii, Sfântul Părinte încurajează frăţeşte să continuăm în viaţa pastorală din iubire faţă de Isus cu căldură şi minte puternică.

Mulţumesc papei Francisc pentru această scrisoare importantă şi punctuală trimisă preoţilor. Într-adevăr o apreciez mult. Îi vine din inimă şi demonstrează marea sa iubire faţă de preoţi. Cuvintele sale ne aduc speranţă, iubire şi afect şi ne amintesc să rămânem statornici în Domnul în munca noastră pastorală şi în misiunea noastră.

De Santosh Kumar Digal

Preot din arhidieceza de Cuttack-Bhubaneswar în statul Odisha (Orissa), India

***

Cu truda pescarului

În scrisoarea adresată preoţilor la 4 august, papa Francisc adresează cuvinte de recunoştinţă, afect şi încurajare preoţilor, pentru oferta generoasă a vieţii lor şi angajarea tăcută şi ascunsă, nu întotdeauna uşoară, pe care o duc înainte. Vorbeşte despre asta în acest interviu părintele Andrea Simone, vicar parohial al catedralei din Fabriano.

Ce au trezit în inima unui paroh aceste cuvinte?

Când am aflat ştirea că papa Francisc a scris o scrisoare preoţilor cu ocazia celei de-a 160-a aniversări a morţii sfântului paroh de Ars, nu ascund asta, imediat am intrat pe web pentru a şti mai multe, dar ştirile citite sau ascultate nu m-au entuziasmat imediat, nu le consideram aşa de fascinante încât să mă determine să le citesc. Însă profitând de perioada estivală mi-am tipărit textul şi l-am citit. Sincer am rămas fascinat de cele 4 capitole (durere, recunoştinţă, curaj şi laudă) care formează coloana vertebrală a textului. Am intenţionat să citesc această scrisoare a papei nu impersonal către preoţi, ci către mine, chiar către mine vicar parohial al catedralei din Fabriano, o dieceză să zicem „din periferie”, dar care în sinteză cuprinde toate caracteristicile unei metropole. Iubirea, încurajarea, înţelegerea pe care le are papa faţă de preoţi a risipit imediat în mine acel obscurantism pe care o societate străină de valorile Evangheliei încearcă să-l arunce asupra muncii preoţilor tăcuţi şi activi.

La cuvintele de recunoştinţă, papa Francisc adaugă dorinţa de a reînnoi curajul preoţilor în trăirea misiunii uneori în situaţii dificile şi în momente de oboseală şi de amărăciune a inimii. Cât este de important să se simtă însoţiţi de păstori – de episcopi şi de papa – şi cât este de preţioasă fraternitatea sacerdotală pentru a nu pierde curajul?

Imaginea preotului ca bun păstor care poartă în mod hieratic pe umăr acea unica oaie rătăcită din staulul său uneori mă face mai mult decât orgolios de alegerea mea, dar nu este o imagine pe care o simt întrupată în ţesutul contemporan; mai degrabă văd preotul ca acel pescar gârbovit în barca sa, obosit după noaptea de pescuit, ud şi ros de sărătură, trăgând în barca sa un năvod greu unde va găsi de toate, dar chiar de toate, poate în afară de ceea ce se aştepta să găsească. Papa ne-a demonstrat nu numai că este capabil să înţeleagă truda pescuitului precum şi insuccesele accidentale ale momentului, ci şi o voinţă doritoare să-ţi fie aproape, alături, şi să-ţi spună mulţumesc pentru ceea ce ai desfăşurat şi desfăşori în slujirea ta. Societatea crede că preoţia noastră este un loc de muncă pentru că primim o retribuţie economică, dar nu ştie că dacă n-ar fi o vocaţie, adică un tindere spre Sus şi spre celălalt, niciun preot n-ar rezista în slujirea sa. A şti că succesorul lui Petru este „pescar” ca şi el, cunoaşte bine arta pescuitului cu jertfele sale şi dezamăgirile sale, ştie că „piaţa” nu oferă mari câştiguri şi că cererea de peşte este scăzută, ne dăruieşte mare încredere, ne face să ne simţim înţeleşi şi mai ales încurajaţi în a fi mereu pe val. Trebuie să recunosc că a ne simţi susţinuţi, aşa cum evidenţiază papa într-un din cele mai frumoase pasaje, de fraternitatea sacerdotală şi de paternitatea episcopului este o mare binecuvântare, mai ales pentru că nu experimentezi acea singurătate primordială a omului, ci comuniunea ca un har pentru viaţa ta personală.

În scrisoare, papa Francisc recomandă compasiunea faţă de durere, prietenia cu poporul lui Dumnezeu şi vigilenţa în rugăciune împotriva tristeţii provocate de apatie: ce crede despre toate acestea un paroh?

Reflectez mult asupra recomandărilor papei. Compasiunea faţă de durerea altora este un dar intrinsec al vocaţiei sacerdotale şi cred mai specific al sacramentului pocăinţei. Încerc adesea în slujirea mea sacerdotală să fiu prezent pentru spovezi pentru că observ atât în experienţa personală ca penitent cât şi în faptul de a fi celebrant al sacramentului că un credincios, în afară de a se căi de păcatul său, are dorinţa de a fi însoţit şi susţinut pe drumul de înviere din condiţia sa. Odată un tânăr în confesional a început spunându-mi că s-ar fi simţit iertat numai dacă ar fi fost sigur că este însoţit şi susţinut. Trăiesc adesea experienţa marii neputinţe umane în însoţirea spirituală a tinerilor, ei „vomită” peste tine toate marile lor probleme şi dezamăgirile lor, dar au o dorinţă asemănătoare ca tu să fii acolo lângă ei, pentru a plânge şi a vă bucura împreună. Comunităţile noastre au nevoie să aibă alături de ele un „părinte” care să ştie să-i sfătuiască şi să-i lumineze, dar cred că şi mai mult au nevoie de un prieten sănătos şi echilibrat care să nu judece pe nimeni, ci să meargă cu ei. Am citit şi am recitit de multe ori partea despre „cel mai preţios elixir al diavolului” pe care papa îl evidenţiază cu privire la apatie. M-am gândit mult de câte ori, lăsându-se strânşi de acest viciu, se simt singuri, descurajaţi şi orfani. Lipsa unei vieţi spirituale a preotului nu slăbeşte numai capacitatea de cateheză, ci umanitatea sa, te simţi incorporal, paralizat, sterile, incapabil şi într-un anumit sens trădezi chemarea ta, pentru că, este adevărat, enoriaşii tăi vor de la tine un singur lucru, să fii preot în mijlocul lor; este în fond experienţa care se formează mergând alături de familiile din parohia ta, ele sunt familiile tale şi tu eşti preotul lor, călăuza lor spirituală. Recunoştinţa pe care trebuie s-o trăim şi s-o celebrăm în laudă, aşa cum a indicat acest document, este aceeaşi pe care în acest moment o simt faţă de papa în darul acestei scrisori oferit nouă, este încurajarea de „a nu ceda niciodată” pe drumul obişnuit, sfatul de a avea privirea îndreptată spre Maria. De fiecare dată când merg la Sfânta Casă de la Loreto privesc şi meditez mereu acea frază evanghelică spusă şi scrisă acolo: fiat mihi, fă din mine cum vrei. Mulţumim Francisc.

A.M.

***

Treisprezece ani de închisoare n-au stins bucuria misiunii

În scrisoare, papa vorbeşte ca prieten, învăţător şi părinte. Ca prieten, el se exprimă cu cele mai sincere cuvinte şi afirmă că Isus vrea ca discipolii săi să ştie că sunt prietenii săi („nu vă mai numesc servitori… v-am numit prieteni”).

Ca învăţător le oferă preoţilor săi un ghid pentru a depăşi dificultăţile pe care el însuşi le-a trăit şi relatează experienţele altor persoane pe care le-a întâlnit în viaţa sa apostolică.

Ca părinte dă întărire preoţilor care trec prin dificultăţi şi încercări. El manifestă bucuria sa şi îi încurajează pe preoţi să desfăşoare misiunea lor precum şi să prelungească această bucurie până la vârstă înaintată.

Mă întreb cum să răspund la scrisoarea papei. Şi iată răspunsul meu personal.

Cred că este o scrisoare adresată mie. Îl iubesc pe papa şi îi mulţumesc pentru asta.

Îi cer papei să se roage pentru mine, preot în vârstă de 71 de ani, care printre alte încercări a petrecut treisprezece ani în închisoare, a suferit şapte intervenţii la inimă… şi acum desfăşoară propria misiune evanghelizatoare ca paroh şi responsabil al mai multor misiuni, fericit să-şi îndeplinească responsabilitatea încredinţată lui de Conferinţa Episcopilor Catolici din Vietnam pentru evanghelizarea ţării sale iubite.

Sunt obişnuit să citesc ştirile şi documentele papei, urmărind îndeaproape paşii pe care-i face pe drumul său apostolic imitându-l pe Isus Cristos şi manifestate prin cuvinte, stil de viaţă şi în special bucuria în slujirea sa.

Doresc să-i spun papei: „Vă iubesc, Sfinte Părinte. Ca una dintre multele mărturii, am tradus învăţăturile şi documentele dumneavoastră importante în limba vietnameză şi le-am transmis iubitului meu popor vietnamez. Sfinte Părinte, să ne rugăm unul pentru altul”.

De Dominic Ngo Quang Tuyen

Preot din Vietnam

***

Un suflu de aer proaspăt

Este foarte frumos a şti că vicarul lui Cristos, papa, ne înţelege, ştie să recunoască faptul că în noi preoţii, în pofida slăbiciunilor noastre şi a limitelor noastre, Dumnezeu face mari lucruri. Chiar dacă purtăm această comoară în vase de lut, ştim că El face cu acest lut lucruri mari pentru omenire: El e cel care ne susţine, El e cel care stă alături de noi. Chiar dacă există păcate care au provocat mari dureri Bisericii cu abuzurile sexuale comise de unii preoţi, această criză este un timp de purificare pentru Mireasa lui Cristos pentru că El o vrea sfântă şi neprihănită. Şi drumul pe care papa ni-l propune cu convertirea, transparenţa şi sinceritatea va ridica mari roade de sfinţenie în preoţii din toată lumea. Cuvintele sale ne deschid la speranţă, să privim istoria noastră cu ochii lui Dumnezeu, să avem convingerea că Domnul este cel care conduce Biserica sa.

Cu cuvintele sale de recunoştinţă papa ne arată măreţia preoţiei în micimea fiinţei umane. Suntem în mâinile Domnului şi El e cel care scrie istoria Bisericii, chiar şi cu limitele noastre. Dar aceste păcate ale noastre sunt motiv pentru a ne încuraja, pentru a ne ridica şi a lua calea sfinţeniei, pierdută de atâtea ori pentru că am pus ochii noştri în mondenitatea vieţii.

Preoţimea este locul unde suntem chemaţi să arătăm lumii faţa comuniunii şi a fraternităţii şi numai din această comuniune putem lua elanul pentru misiune. Papa ne aminteşte că misiunea divină s-a născut din comuniunea trinitară şi că noi preoţii suntem chemaţi să mărturisim această comuniune pornind de la raporturile noastre sacerdotale şi de la comuniunea cu episcopul diecezan şi cu fraţii noştri preoţi. Astfel putem oferi apoi în misiune lumina Evangheliei, care luminează fiecare persoană. Această misiune este desfăşurată de atâtea ori în parohii extinse, foarte populate şi sărace din punct de vedere economic, dar cu mari bogăţii umane pe care lumea occidentală le-a pierdut. Noi preoţii ne angajăm, înfruntând şi oboseala, pentru a oferi sensibilitatea noastră de păstori atâtor oi care, în America Latină, experimentează crucea şi durerea datorită sărăciei, discriminării, excluderii în periferiile fizice şi existenţiale ale vieţii. Apropierea păstorilor noştri ne încurajează să mergem înainte, să nu cedăm în faţa dulceţei dulcege şi să respingem dezolarea care nu va fi niciodată însoţitoare pe calea unui păstor cu inima lui Cristos Bunul Păstor.

Apropierea episcopului, fraternitatea prezbiterală, comuniunea în rugăciunea perseverentă şi apropierea de Sfânta Fecioară Maria, Mama noastră, ne va face să oferim speranţa cea mai frumoasă pe care Evanghelia vrea s-o ofere lumii.

În parohiile de periferie persoanele au multe motive pentru a avea o viaţă marcată de apatie, de disperare şi de tristeţe. Suntem martori ai atâtor credincioşi ai noştri loviţi de violenţă, de sărăcie, de excludere socială de diferite genuri, de puţinele oportunităţi pe care le oferă statele marcate de corupţie în administraţia publică. În mijlocul acestei realităţi, cu scrisoarea sa papa ne încurajează să nu uităm durerea popoarelor noastre, să avem sensibilitatea inimii pentru a fi aproape de cei care suferă, să arătăm faţa Tatălui, să facem să se simtă că în mâna Domnului nimeni nu este exclus, să face să se simtă milostivirea şi compasiunea Bisericii. Dar avem nevoie să avem o inimă de păstor de apropiere faţă de cei care suferă. Cuvintele papei sunt un suflu de aer proaspăt care încurajează inima noastră de păstor.

De Juan Mardoqueo Aj Luis

Preot din dieceza de Suchitepèquez-Retalhuleu, Guatemala

(După L’Osservatore Romano, 21 august 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.