Categorii

Predica părintelui Raniero Cantalamessa din Vinerea Sfântă 2019 în bazilica „Sfântul Petru”

Dispreţuit şi refuzat de oameni

„Dispreţuit şi refuzat de oameni,

om al durerii, cunoscător al suferinţei,

de care îţi ascunzi faţa.

Era dispreţuit şi noi nu l-am luat în seamă” (Is 53,3).

Sunt cuvintele profetice ale lui Isaia cu care a început liturgia cuvântului de astăzi. Relatarea pătimirii care a urmat a dat un nume şi un chip acestui misterios om al durerii, dispreţuit şi refuzat de oameni: numele şi chipul lui Isus din Nazaret. Astăzi vrem să-l contemplăm pe Cel Răstignit tocmai în acest rol: ca prototipul şi reprezentantul tuturor celor refuzaţi, celor dezmoşteniţi şi celor „rebutaţi” de pe pământ, cei în faţa cărora se întoarce faţa în altă parte pentru a nu vedea.

Isus n-a început acum, în pătimire, să fie aşa. În toată viaţa sa El a făcut parte dintre ei. S-a născut într-un staul deoarece pentru ai săi „nu era loc la han” (Lc 2,7). Prezentându-l la templu părinţii oferă „o pereche de turturele sau doi pui de porumbel”, oferta stabilită de lege pentru cei săraci care nu-şi puteau permite să ofere un miel (cf. Lev 12,8). Un adevărat certificat de sărăcie în Israelul de atunci. În timpul vieţii sale publice, nu are unde să-şi rezeme capul (Mt 8,20): este unul fără locuinţă.

Şi ajungem la pătimire. În relatarea ei există un moment asupra căruia nu ne oprim adesea, dar care este încărcată de semnificaţie: Isus în pretoriul lui Pilat (cf. Mc 15,16-20). Soldaţii au observat, în spaţiul adiacent, un tufiş de spini; au luat un mănunchi şi i l-au îndesat pe cap; pe umerii încă sângerânzi datorită biciuirii i-au pus o mantie de batjocură; are mâinile legate cu o funie aspră; într-o mână i-au pus o trestie, simbol ridicol al regalităţii sale. Este prototipul persoanelor încătuşate, singure, în voia soldaţilor şi a zbirilor care-şi revarsă asupra săracilor victime furia şi cruzimea pe care le-au acumulat în viaţă. Torturat!

„Ecce homo!”, Iată omul!, exclamă Pilat, prezentându-l imediat după aceea poporului (In 19,5). Cuvânt care, după Cristos, poate să fie spus despre ceata fără de sfârşit de bărbaţi şi femei demoralizaţi, reduşi la obiecte, privaţi de orice demnitate umană. „Dacă acesta este un om”: scriitorul Primo Levi a intitulat astfel relatarea vieţii sale în lagărul de exterminare din Auschwitz. Pe cruce, Isus din Nazaret devine emblema acestei întregi umanităţi „umilite şi ofensate”. Ne-ar veni să exclamăm: „Respinşi, refuzaţi, proscrişi de pe tot pământul: omul cel mai mare din toată istoria a fost unul dintre voi! Oricărui popor, rasă sau religie aţi aparţine, voi aveţi dreptul de a-l reclama ca al vostru”.

***

Un scriitor şi teolog afroamerican pe care Martin Luther King îl considera învăţător şi inspirator al luptei nonviolente pentru drepturile civile, a scris o carte intitulată „Jesus and the Disinherited”, Isus şi dezmoşteniţii. În ea, el arată ce a reprezentat figura lui Isus pentru sclavii din Sud, al căror descendent direct era. În privarea de orice drept şi în josnicia cea mai totală, cuvintele Evangheliei pe care slujitorul de cult negru le repeta, în unica reuniune permisă lor, le redau sclavilor simţul demnităţii lor de fii ai lui Dumnezeu.

În acest climat s-au născut majoritatea cântecelor negro-spiritual care şi astăzi emoţionează lumea. În momentul licitaţiei publice ei au trăit sfâşierea de a vedea soţiile separate adesea de soţi şi părinţii de copii, vânduţi la stăpâni diferiţi. Este uşor de intuit cu ce spirit cântau ei sub soare sau în interiorul barăcilor lor: „Nobody knows the trouble I have seen. Nobody knows, but Jesus”: Nimeni nu ştie durerea pe care am simţit-o; nimeni, în afară de Isus.

***

Aceasta nu este unica semnificaţie a pătimirii şi morţii lui Cristos şi nici cea mai importantă. Semnificaţia cea mai profundă nu este cea socială, ci cea spirituală. Acea moarte a răscumpărat lumea de păcat, a dus iubirea lui Dumnezeu în punctul cel mai îndepărtat şi cel mai întunecat în care omenirea ajunsese în fuga sa de El, adică în moarte. Nu este, spuneam, sensul cel mai important al crucii, ci este cel pe care toţi, credincioşi sau necredincioşi, pot să-l recunoască şi să-l primească.

Toţi, repet, nu numai cei care cred. Dacă prin faptul întrupării sale Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om şi s-a unit cu întreaga omenire, prin modul în care a avut loc întruparea sa El s-a făcut unul dintre cei săraci şi cei refuzaţi, a împărtăşit cauza lor. S-a îngrijit să ne asigure asta El însuşi, când a afirmat solemn: „Ceea ce aţi făcut celui înfometat, celui gol, celui încarcerat, celui exilat, mie mi-aţi făcut; ceea ce nu le-aţi făcut lor mie nu mi-aţi făcut” (cf. Mt 25,31-46).

Dar nu putem să ne oprim aici. Dacă Isus n-ar avea decât asta de spus celor dezmoşteniţi din lume, n-ar fi decât unul în plus printre ei, un exemplu de demnitate în nenorocire şi nimic mai mult. Ba chiar ar fi o dovadă ulterioară în dreptul lui Dumnezeu care permite toate acestea. Este cunoscută reacţia indignată a lui Ivan, fratele rebel din Fraţii Karamazov de Dostoievski , când fratele pios mai mic Alioşa i-l numeşte pe Isus: „Ah, este vorba despre «Unicul fără păcat» şi despre sângele său, nu-i aşa? Nu, nu uitasem de El: şi mă minunez, ba chiar, în timp ce se discuta, cum de ai întârziat aşa de mult pentru a mi-l aminti, de vreme ce în mod obişnuit, în discuţii, toţi cei din partea voastră îl pun înainte pe El mai înainte de orice alt lucru”.

De fapt, Evanghelia nu se opreşte aici; spune şi un alt lucru, spune că răstignitul a înviat! În El a avut loc o răsturnare totală a părţilor: învinsul a devenit învingătorul, judecatul a devenit judecătorul, „piatra aruncată de constructori a devenit piatră din capul unghiului” (cf. Fap 4,11). Ultimul cuvânt n-a fost, şi nu va fi niciodată, al nedreptăţii şi al asupririi. Isus n-a redat numai o demnitate celor dezmoşteniţi din lume; le-a dat lor o speranţă!

În primele trei secole ale Bisericii celebrarea Paştelui nu era distribuită ca acum în mai multe zile: Vinerea Sfântă, Sâmbăta Sfântă şi Duminica de Paşte. Totul era concentrat într-o singură zi. La veghea pascală se comemora atât moartea cât şi învierea. Mai precis: nu se comemora nici moartea nici învierea ca fapte distincte şi separate; se comemora mai degrabă trecerea lui Cristos de la una la cealaltă, de la moarte la viaţă. Cuvântul „paşte” (pesach) înseamnă trecere: trecerea poporului ebraic de la sclavie la libertate, trecerea lui Cristos din această lume la Tatăl (cf. In 13,1) şi trecerea celor care cred în El de la păcat la har.

Este sărbătoarea răsturnării făcute de Dumnezeu şi realizate în Cristos; este începutul şi promisiune unicei răsturnări complet drepte şi ireversibile în destinele omenirii. Săraci, excluşi, apartenenţi la diferitele forme de sclavie încă în desfăşurare în societatea noastră: Paştele este sărbătoarea voastră!

***

Crucea conţine un mesaj şi pentru cei care stau pe malul celălalt: pentru cei puternici, cei tari, cei care se simt liniştiţi în rolul lor de „învingători”. Şi este un mesaj, ca întotdeauna, de iubire şi de mântuire, nu de ură sau de răzbunare. Le aminteşte că la sfârşit ei sunt legaţi cu acelaşi destin al tuturor; că slabi şi puternici, neajutoraţi şi tirani, toţi sunt supuşi aceleiaşi legi şi aceloraşi limite umane. Moartea, ca sabia lui Damocles, atârnă deasupra capului fiecăruia, agăţată de un păr de cal. Avertizează cu privire la răul cel mai rău pentru om care este iluzia atotputerniciei. Nu trebuie mers prea mult înapoi în timp, este suficient să ne gândim la istoria recentă pentru a ne da seama cât de frecvent este acest pericol şi cât de mult duce persoane şi popoare la catastrofă.

Scriptura are cuvinte de înţelepciune veşnică adresate dominatorilor de pe scena acestei lumi:

„Ascultaţi, aşadar, regilor…

cei puternici vor fi pedepsiţi straşnic” (Înţ 6,1.6).

„Omul, cât timp este în cinste, nu înţelege,

se aseamănă cu animalele care pier” (Ps 49,21).

„Ce-i foloseşte omului dacă a câştigat lumea întreagă, dar se pierde sau se ruinează pe sine” (Lc 9,25).

Biserica a primit mandatul Fondatorului său să fie de partea săracilor şi a celor slabi, să fie glasul celui care nu are glas şi, mulţumire fie lui Dumnezeu, este ceea ce face, mai ales în păstorul său suprem.

A doua misiune istorică pe care religiile trebuie s-o asume astăzi, împreună, în afară de aceea de a promova pacea, este să nu rămână în tăcere în faţa spectacolului care este sub ochii tuturor. Puţini privilegiaţi posedă bani pe care n-ar putea să-i consume, chiar dacă ar trăi timp de secole şi secole, şi mase uriaşe de săraci care nu au o bucată de pâine şi o sorbitură de apă să le dea copiilor lor. Nicio religie nu poate să rămână indiferentă, pentru că Dumnezeu din toate religiile nu este indiferent în faţa la toate acestea.

***

Să ne întoarcem la profeţia lui Isaia de la care am pornit. Ea începe cu descrierea umilirii Slujitorului lui Dumnezeu, dar se încheie cu descrierea preamăririi sale finale. Dumnezeu este cel care vorbeşte:

„Din truda sufletului său va vedea […]

De aceea, îi voi face parte cu cei mari;

şi cu cei puternici va împărţi prada,

pentru că şi-a dat sufletul la moarte

şi a fost numărat împreună cu cei nelegiuiţi.

Dar el purta păcatul multora

şi mijlocea pentru cei nelegiuiţi”.

Peste două zile, cu vestea învierii lui Cristos, liturgia va da un nume şi un chip şi acestui triumfător. Să veghem şi să medităm în aşteptare.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.