Categorii

Pr. Raniero Cantalamessa: A patra predică de Postul Mare 2019. Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora

Aşa cum ştim, anul acesta este al VIII-lea centenar al întâlnirii lui Francisc de Assisi cu sultanul din Egipt al-Kamil în 1219. Amintesc asta în acest context datorită unui detaliu care se referă la tema meditaţiilor noastre despre Dumnezeul cel viu. După întoarcerea din călătoria sa în Orient, Francisc a scris o scrisoarea adresată „Conducătorilor popoarelor”. În ea spunea printre altele: „Sunteţi ţinuţi să atribuiţi Domnului atâta onoare în rândul poporului încredinţat vouă încât în fiecare seară să se anunţe, printr-un vestitor sau vreun alt semn, ca să fie aduse laude şi mulţumiri atotputernicului Domn Dumnezeu de întregul popor. Şi dacă nu veţi face asta, să ştiţi că va trebui să daţi cont lui Dumnezeu în faţa Domnului vostru Isus Cristos în ziua judecăţii”[1].

Este opinie răspândită că sfântul s-a inspirat pentru această exortaţie din ceea ce a observat în călătoria sa în Orient, unde a ascultat apelul de seară la rugăciune adresat de muezini din înaltul minaretelor. Un exemplu frumos nu numai de dialog între diferitele religii, ci şi de îmbogăţire reciprocă. O misionară care a lucrat mulţi ani într-o ţară africană a scris aceste cuvinte: „Noi suntem chemaţi să răspundem la o nevoie fundamentală a oamenilor, la nevoia profundă de Dumnezeu, la setea de Absolut, să învăţăm drumul lui Dumnezeu, să învăţăm să  ne rugăm. Iată pentru ce, în aceste părţi, musulmanii fac atâţia prozeliţi: învaţă imediat şi în manieră simplă să-l adore pe Dumnezeu”.

Noi creştinii avem o imagine diferită despre Dumnezeu – un Dumnezeu care este iubire infinită, mai înainte de a fi putere infinită –, dar asta nu trebuie să ne facă să uităm obligaţia primară a adoraţiei. La provocarea femeii samaritene: „Părinţii noştri l-au adorat pe Dumnezeu pe muntele acesta, iar voi spuneţi că la Ierusalim este locul unde trebuie să-l adore”, Isus răspunde cu cuvinte care sunt magna charta a adoraţiei creştine: „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul – şi chiar acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore” (In 4,21-24).

Noul Testament a ridicat cuvântul adoraţie la această demnitate pe care n-o avea înainte. În Vechiul Testament, în afară de Dumnezeu, adoraţia este adresată în unele cazuri şi unui înger (cf. Num 22,31) sau regelui (cf. 1Sam 24,9); dimpotrivă, în Noul Testament de fiecare dată când se încearcă să fie adorat cineva în afară de Dumnezeu şi de persoana lui Cristos, fie el şi un înger, reacţia este imediată: „Nu fă asta! Dumnezeu trebuie să fie adorat”[2]. Aproape că se riscă, în caz contrar, un pericol mortal. Este ceea ce Isus, în pustiu, aminteşte insistent ispititorului care îi cerea să-l adore: „Este scris: Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei aduce cult” (Mt 4,10).

Biserica a preluat această învăţătură, făcând din adoraţie actul prin excelenţă al cultului de latria, distinct de cel numit de dulia rezervat sfinţilor şi de cel numit de hyperdulia rezervat Sfintei Fecioare. Aşadar adoraţia este unicul act religios care nu se poate oferi nimănui altuia, în întregul univers, nici măcar Sfintei Fecioare Maria, ci numai lui Dumnezeu. Aici este demnitatea şi forţa sa unică.

Adoraţia (proskunesis) la început indica gestul material de a se prosterna cu faţa la pământ în faţa cuiva, în semn de reverenţă şi supunere. În acest sens plastic cuvântul mai este folosit în Evanghelii şi în Apocalips. În ele persoana în faţa căreia se prosternă, pe pământ este Isus Cristos şi în liturgia cerească Mielul jertfit sau Atotputernicul. Numai în dialogul cu samariteana şi în 1Cor 14,25 el apare de acum eliberat de semnificaţia sa externă şi indică o dispoziţie interioară a sufletului faţă de Dumnezeu. Aceasta va deveni tot mai mult semnificaţia obişnuită a termenului şi în acest sens, în crez, spunem despre Duhul Sfânt că este „adorat şi preamărit” ca şi Tatăl şi Fiul.

Pentru a indica atitudinea exterioară corespunzătoare adoraţiei se preferă gestul de a-şi pleca genunchii, îngenuncherea. Şi acest ultim gest este rezervat exclusiv divinităţii. Putem sta în genunchi în faţa imaginii Sfintei Fecioare Maria, dar nu facem îngenuncherea în faţa ei, aşa cum facem în schimb în faţa Preasfântului Sacrament sau a Răstignitului.

Ce înseamnă a adora

Dar, mai mult decât semnificaţia şi dezvoltarea termenului, pe noi ne interesează să ştim în ce constă şi cum putem practica adoraţia. Adoraţia poate să fie pregătită de o lungă reflecţie, dar se termină cu o intuiţie şi, ca orice intuiţie, ea nu durează îndelung. Este ca un fulger de lumină în noapte. Dar de o lumină specială: nu atât lumina adevărului, cât mai ales lumina realităţii. Este percepţia măreţiei, maiestăţii, frumuseţii şi în acelaşi timp a bunătăţii lui Dumnezeu şi a prezenţei sale care-ţi taie respiraţia. Este un soi de naufragiu în oceanul fără maluri şi fără adâncime al maiestăţii lui Dumnezeu. A adora, conform expresiei sfintei Angela de Foligno amintită odată, înseamnă „a ne reculege în unitate şi a ne cufunda în abisul infinit al lui Dumnezeu”.

O exprimare de adoraţie, mai eficace decât orice cuvânt, este tăcerea. De fapt, ea spune numai că realitatea este prea mult dincolo de orice cuvânt. Răsună tare în Biblie somaţia: „Să tacă înaintea lui tot pământul!” (Hab 2,20) şi: „Tăcere înaintea Domnului Dumnezeu!” (Sof 1,7). Când „simţurile sunt învăluite de o tăcere nemărginită şi cu ajutorul tăcerii îmbătrânesc amintirile”, spunea un părinte al pustiului, atunci nu ne rămâne decât să adorăm.

A fost un gest de adoraţie cel al lui Iob, când, aflându-se faţă în faţă cu Atotputernicul la sfârşitul întâmplării sale, exclamă: „Iată, eu sunt mic: ce cuvânt aş putea să-ţi întorc? Îmi pun mâna la gură” (Iob 40,4). În acest sens, versetul dintr-un psalm, preluat după aceea de liturgie, în textul ebraic spunea: „Pentru tine tăcerea este laudă”, Tibi silentium laus! (cf. Ps 65,2, textul masoretic). A adora – conform minunatei expresii a sfântului Grigore din Nazianz – înseamnă a înălţa către Dumnezeu un „imn de tăcere”[3]. Aşa cum treptat ce urcăm în înaltul muntelui aerul devine mai rarefiat, tot aşa treptat ce ne apropiem de Dumnezeu cuvântul trebuie să devină mai scurt, ajungând să devină, la sfârşit, complet mut şi să ne unim în tăcere cu acela care este cel inefabil.

Dacă tocmai vrem să spunem ceva pentru „a opri” mintea şi a o împiedica să vagabondeze asupra altor obiecte, merită de făcut asta cu cel mai scurt cuvânt care există: Amin, Da. De fapt, a adora înseamnă a consimţi. Înseamnă a lăsa ca Dumnezeu să fie Dumnezeu. Înseamnă a spune da lui Dumnezeu ca Dumnezeu şi nouă înşine ca şi creaturi ale lui Dumnezeu. În acest sens Isus este definit în Apocalips, Amin-ul, Da-ul făcut persoană (cf. Ap 3,14), sau a repeta neîncetat cu serafimii: „Qadosh, qadosh, qadosh: Sfânt! Sfânt! Sfânt!”.

Aşadar adoraţia cere să ne aplecăm şi să tăcem. Dar, un astfel de act, este demn de om? Nu-l umileşte, derogând de la demnitatea sa? Mai mult, este el cu adevărat demn de Dumnezeu? Ce Dumnezeu este dacă are nevoie ca ale sale creaturi să se prosterne la pământ în faţa Lui şi să tacă? Oare este, Dumnezeu, ca unul din acei suverani orientali care au inventat pentru ei adoraţia? Este inutil să negăm asta, adoraţia comportă pentru creaturi şi un aspect de umilire radicală, o micşorare, o capitulare şi supunere. Adoraţia comportă mereu un aspect de jertfă, o jertfire a ceva. Tocmai aşa ea atestă că Dumnezeu este Dumnezeu şi că nimic şi nimeni nu are dreptul să existe în faţa Lui, decât în harul Lui. Cu adoraţia se oferă şi se jertfeşte propriul eu, propria glorie, propria autosuficienţă. Însă aceasta este o glorie falsă şi inconsistentă şi este o eliberare pentru om să se descotorosească de ea.

Adorând, se „eliberează adevărul care este prizonier al nedreptăţii”. Devenim „autentici” în sensul cel mai profund al cuvântului. În adoraţie se anticipă deja întoarcerea tuturor lucrurilor la Dumnezeu. Ne abandonăm sensului şi fluxului fiinţei. Aşa cum apa îşi găseşte pacea sa când curge spre mare şi pasărea îşi găseşte bucuria sa în a urma cursul vântului, tot aşa adoratorul în a adora. Aşadar a-l adora pe Dumnezeu nu este atât o datorie, o obligaţie, cât mai ales un privilegiu, ba chiar o necesitate. Omul are nevoie de ceva maiestuos de iubit şi de adorat! Este făcut pentru asta.

Aşadar nu Dumnezeu are nevoie să fie adorat, ci omul are nevoie să adore. O prefaţă de la Liturghie spune: „Tu nu ai nevoie de preamărirea noastră, dar este un dar al tău să-ţi arătăm recunoştinţă. Căci deşi lauda pe care ţi-o aducem nu adaugă nimic maiestăţii tale nemărginit, ea ne obţine nouă harul mântuirii, prin Domnul nostru Isus Cristos”[4]. Era complet deviat F. Nietzsche când îl definea pe Dumnezeul din Biblie „acel oriental avid de onoruri în sediul său ceresc”[5].

Însă adoraţia trebuie să fie liberă. Ceea ce face adoraţia demnă de Dumnezeu şi în acelaşi timp demnă de om este libertatea, înţeleasă, aceasta, nu numai negativ ca lipsă de constrângere, ci şi pozitiv ca elan bucuros, dar spontan al creaturii care exprimă astfel bucuria sa că nu este el însuşi Dumnezeu, pentru a putea să aibă un Dumnezeu mai presus de sine de adorat, de admirat, de celebrat.

Adoraţia euharistică

Biserica catolică are o formă specială de adoraţie care este adoraţia euharistică. Fiecare mare curent spiritual, în sânul creştinismului, a avut carisma sa specială care constituie contribuţia sa deosebită la bogăţia întregii Biserici. Pentru protestanţi, aceasta este cultul Cuvântului lui Dumnezeu; pentru ortodocşi, cultul icoanelor; pentru Biserica catolică, ea este cultul euharistic. Prin fiecare dintre aceste trei căi se realizează acelaşi scop de fond, care este contemplarea lui Cristos şi a misterului său.

Cultul şi adoraţia Euharistiei în afara Liturghiei este un rod relativ recent al evlaviei creştine. A început să se dezvolte, în Occident, începând din secolul al XI-lea, ca reacţie la erezia lui Berengarius din Tours care nega prezenţa „reală” şi admitea o prezenţă numai simbolică a lui Isus în Euharistie. Însă, începând de la acea dată, n-a existat, se poate spune, un sfânt, în viaţa căruia să nu se observe o influenţă determinantă a evlaviei euharistice. Ea a fost izvor de energii spirituale imense, un soi de focar mereu aprins în mijlocul casei lui Dumnezeu, la care s-au încălzit toţi marii fii ai Bisericii. Generaţii şi generaţii de credincioşi catolici au simţit freamătul prezenţei lui Dumnezeu cântând imnul Adoro te devote, în faţa Preasfântului Sacrament expus.

Ceea ce voi spune despre adoraţia şi despre contemplaţia euharistică se aplică aproape în întregime şi contemplării icoanei lui Cristos. Diferenţa este că în primul caz există o prezenţă reală a lui Cristos, în al doilea o prezenţă numai intenţională. Ambele se întemeiază pe certitudinea că Cristos înviat este viu şi se face prezent în semnele sacramentale şi în credinţă.

Stând calmi şi tăcuţi, şi pe cât posibil îndelung, în faţa lui Isus din Sfântul Sacrament, sau în faţa unei icoane a lui, se percep dorinţele sale în privinţa noastră, se depun propriile proiecte pentru a face loc proiectelor lui Cristos, lumina lui Dumnezeu pătrunde, puţin câte puţin, în inimă şi o vindecă. Se întâmplă ceva ce aminteşte de ceea ce se întâmplă în pomi primăvara, adică procesul fotosintezei. Răsar din ramuri frunzele verzi; acestea absorb din atmosferă anumite elemente care, sub acţiunea luminii solare, sunt „fixate” şi transformate în hrană a plantei. Fără aceste frunzuliţe verzi, pomul n-ar putea să crească şi să aducă roade şi n-ar contribui la regenerarea oxigenului pe care-l respirăm noi înşine.

Noi trebuie să fim ca acele frunze verzi! Ele sunt un simbol al sufletelor euharistice şi al sufletelor contemplative. Contemplând „soarele dreptăţii” care este Cristos, ele „fixează” hrana care este Duhul Sfânt, în folosul întregului mare pom care este Biserica. În alte cuvinte, este ceea ce spune şi apostolul Paul când scrie: „iar noi toţi care, cu faţa descoperită, privim ca într-o oglindă gloria Domnului, suntem schimbaţi în acelaşi chip al lui tot mai glorios prin Duhul Domnului” (2Cor 3,18).

Un poet al nostru, Giuseppe Ungaretti, contemplând într-o dimineaţă pe malul mării răsăritul soarelui, a scris o poezie cu numai două versuri foarte scurte, trei cuvinte în total: „Mă luminez de imens”[6]. Sunt cuvinte care ar putea să fie însuşite de cel care stă în adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament. Numai Dumnezeu cunoaşte câte haruri ascunse au coborât asupra Bisericii graţie acestor suflete adoratoare.

Adoraţia euharistică este şi o formă de evanghelizare şi printre cele mai eficace. Multe parohii şi comunităţi care au pus-o în orarul lor zilnic sau săptămânal au experienţă directă. Vederea de persoane care seara sau noaptea sunt în adoraţie tăcută în faţa Preasfântului Sacrament într-o Biserică luminată i-a determinat pe mulţi trecători să intre şi după ce au rămas un moment să exclame: „Aici este Dumnezeu!”. Exact cum este scris că se întâmpla în primele adunări ale creştinilor (cf. 1Cor 14,25).

Contemplaţia creştină nu este niciodată în sens unic. Nu constă în a ne privi, aşa cum se spune, ombilicul, în căutarea propriului eu profund. Ea constă mereu în două priviri care se intersectează. De aceea făcea contemplaţie euharistică optimă acel ţăran din parohia de Ars care, întrebat de sfântul paroh ce făcea în toate vizitele sale la biserică, a răspuns: „Nimic, eu îl privesc şi el mă priveşte!”.

Dacă uneori se coboară şi dispare privirea noastră, nu dispare, însă, cea a lui Dumnezeu. Contemplaţia euharistică se reduce, uneori, pur şi simplu la a-i ţine companie lui Isus, a sta sub privirea sa, dăruind şi lui bucuria de a ne contempla pe noi, care, oricât am fi creaturi de nimic şi păcătoase, suntem însă rodul pătimirii sale, cei pentru care El şi-a dat viaţa. Este o primire a invitaţie adresate de Isus discipolilor în Ghetsemani: „Rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine” (Mt 26,38).

Aşadar contemplaţia euharistică nu este împiedicată, în sine, de ariditatea care uneori se poate experimenta, fie că este datorată disipării noastre, fie că este permisă de Dumnezeu pentru purificarea noastră. Este suficient să-i dăm ei un sens, renunţând şi la satisfacţia noastră care derivă din fervoare, pentru a-l face fericit pe El şi să spunem, cum spunea Charles de Foucauld: „Fericirea ta, Isuse, îmi este îndeajuns!”; adică: îmi este îndeajuns ca Tu să fii fericit. Isus are la dispoziţie veşnicia pentru a ne face fericiţi pe noi; noi nu avem decât acest scurt spaţiu de timp pentru a-l face fericit pe El: cum să ne resemnăm să pierdem această ocazie care nu va mai reveni niciodată în veci?

Contemplându-l pe Isus în sacramentul altarului, noi realizăm profeţia făcută în momentul morţii lui Isus pe cruce: „Vor privi la cel pe care l-au străpuns” (In 19,37). Mai mult, această contemplaţie este ea înseşi o profeţie, pentru că anticipă ceea ce vom face pentru totdeauna în Ierusalimul ceresc. Este activitatea cea mai escatologică şi profetică ce se poate face în Biserică. La sfârşit nu se va mai jertfi Mielul, nici nu se va mai mânca din carnea sa. Adică vor înceta consacrarea şi împărtăşania; dar nu va înceta contemplarea Mielului jertfit pentru noi. De fapt, asta este ceea ce sfinţii fac în cer (cf. Ap 5,1 şu). Când suntem în faţa tabernacolului, noi formăm deja un cor unic cu Biserica de sus: ei în faţa altarului, noi, ca să spunem aşa, în spatele altarului; ei în viziune, noi în credinţă.

În 1967 a început Reînnoirea Carismatică Catolică, mişcare care în cincizeci de ani a atins şi a reînnoit milioane de credincioşi şi a provocat în Biserică nenumărate realităţi noi, personale şi comunitare. Nu se insistă niciodată suficient asupra faptului că ea nu este o mişcare eclezială, în sensul obişnuit al acestui termen; este un curent de har destinat întregii Biserici, o „injecţie de Duh Sfânt” de care ea are nevoie în mod disperat. Este ca o scuturare electrică destinată să se descarce asupra masei care este Biserica şi, odată ce se întâmplă asta, să dispară.

Dacă în acest moment vorbesc despre asta este pentru că această realitate a început tocmai ca o extraordinară experienţă de adorare a Dumnezeului celui viu, care a fost tema acestei meditaţii a noastre. Grupul de studenţi de la Universitatea Duquesne din Pittsburg care a participat la prima reculegere carismatică catolică, s-a aflat, într-o seară, în capelă în faţa Preasfântului Sacrament, când, la un moment dat, s-a întâmplat un lucru singular, pe care una dintre cei prezenţi, după aceea, l-a descris astfel: „Teama de Domnul a început să curgă în mijlocul nostru; un soi de teroare sacră ne împiedica să ne ridicăm ochii. El era acolo prezent personal şi nouă ne era frică să nu reuşim să suportăm iubirea sa excesivă. L-am adorat, descoperind pentru prima dată ce înseamnă a adora. Am trăit o experienţă arzătoare a realităţii şi prezenţei teribile a Domnului. De atunci am înţeles cu o claritate nouă şi directă imaginile lui Jahve care, pe muntele Sinai, tună şi explodează cu focul fiinţei sale înseşi; am înţeles experienţa lui Isaia şi afirmaţia conform căreia Dumnezeu nostru este un foc mistuitor. Această teamă sacră era, într-un fel, acelaşi lucru ca iubirea, sau cel puţin aşa era simţită de noi. Era ceva foarte vrednic de iubire şi frumos, chiar dacă niciunul dintre noi n-a văzut nicio imagine sensibilă. Era ca şi cum realitatea personală a lui Dumnezeu, splendidă şi strălucitoare, ar fi venit în cameră umplând în acelaşi timp camera şi pe noi”[7].

Prezenţă simultană de maiestate şi de bunătate în Dumnezeu, de teamă şi iubire în creatură; „misterul teribil şi fascinant”, cum îl definesc studioşii religiilor. Persoana care a descris în aceşti termeni experienţa din acel moment nu ştia că făcea o sinteză perfectă a trăsăturilor care îl caracterizează pe Dumnezeu cel viu din Biblie.

Terminăm cu un verset din Psalmul 94 cu care Liturgia Orelor, la Invitatoriu, ne face să începem fiecare zi nouă:

„Veniţi să ne închinăm şi să ne plecăm în faţa lui,

să îngenunchem înaintea Domnului, creatorul nostru.

Căci el este Dumnezeu nostru, iar noi suntem poporul pe care el îl păstoreşte,

turma pe care mâna lui o călăuzeşte”.

[1] Fonti francescane, nr. 213.

[2] Cf. Ap 19,10; 22,9; Fap 10, 25-26; 14,13 şu.

[3] Sf. Grigore din Nazianz, Poeme, 29 (PG 37, 507).

[4] Liturghierul Roman, Prefaţa comună IV.

[5] Friederich Nietzsche, Ştiinţa veselă, nr. 135.

[6] Giuseppe Ungaretti, Vita d’un uomo: 106 poesie, Milano, Mondadori 1988, pag. 72.

[7] În Patti Gallagher Mansfield, As by a New Pentecost. Beginning of the Catholic Charismatic Renewal, Amor Deus Publishing, Phoenix, AZ, 2016, pag. 131.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.