Categorii

Pr. Raniero Cantalamessa: A doua predică de Advent (14 decembrie 2018). Dumnezeul cel viu este Treimea cea vie

O experienţă a Dumnezeului celui viu

În aceste meditaţii de Advent am pornit în căutarea Dumnezeului celui viu. Când este vorba despre cunoaşterea Dumnezeului celui viu, o experienţă valorează mai mult decât multe raţionament şi aş vrea să încep această a doua meditaţie tocmai cu o experienţă. Cer scuze dacă este un pic lungă. În urmă cu ceva timp am primit o scrisoare de la o persoană pe care o urmam din punct de vedere spiritual, o femeie căsătorită şi văduvă, decedată de câţiva ani. Autenticitatea experienţelor sale este confirmată de faptul că le-a dus cu ea în mormânt, fără a vorbi vreodată despre ele nimănui, în afară de părintele său spiritual. Dar toate harurile aparţin Bisericii şi de aceea vreau să împărtăşesc asta cu voi, acum când ea este la Dumnezeu. Ea mi-a făcut să-mi amintesc de experienţa lui Moise în faţa tufişului care ardea. Spunea ea: Încă nu aveam patru ani şi mă aflam în compania bunicii. Într-o dimineaţă, în timp ce aşteptam în camera mea ca să vină pentru a mă îmbrăca, priveam un mare tei care-şi întindea ramurile în faţa ferestrei. Soarele de dimineaţă îl lumina în faţă. Eram încântată de frumuseţea sa când dintr-o dată atenţia mea a fost atrasă de o strălucire neobişnuită, de un alb extraordinar. Fiecare frunză, fiecare ramură a început să vibreze ca flăcările a mii de lumânări. Eram mai uimită decât atunci când am văzut căzând prima zăpadă din viaţa mea. Şi uimirea a crescut atunci când – nu ştiu dacă vedeam cu ochii trupului sau nu – în centrul acelor luminiţe am văzut ca o privire şi un zâmbet al unei frumuseţi şi al unei bunăvoinţe inefabile. Avem inima care bătea nebuneşte; am simţit acea putere de iubire pătrunzând în mine şi am avut senzaţia că sunt iubită până în adâncul cel mai interior al fiinţei mele. A durat un minut, un minut şi jumătate, nu ştiu, pentru mine era veşnicia. Am fost adusă la realitate de un fior de frig care mi-a trecut prin corp şi cu mare tristeţe mi-am dat seama că privirea şi zâmbetul dispăruseră şi că puţin câte puţin strălucirea copacului se stingea. N-am vorbit cu nimeni despre acest fapt, dar puţin timp după aceea, am auzit bucătăreasa şi o altă femeie vorbind între ele despre Dumnezeu. Am tresărit şi am întrebat: „Dumnezeu? Cine este?”, intuind ceva misterios. „Sărmana micuţă – a spus bucătăreasa celeilalte femei – bunica este o păgână şi n-o învaţă aceste lucruri! Dumnezeu – a spus ea îndreptată spre mine – este Cel care a făcut cerul şi pământul, oamenii şi animalele. Este atotputernic şi locuieşte în cer”. Am rămas în tăcere, dar în sinea mea am zis: „Pe El l-am văzut!”. Şi totuşi era foarte încurcată. În ochii mei, bunica era cu mult superioară acestor femei de serviciu, şi totuşi bucătăreasa a spus că era o păgână pentru că nu-l cunoştea pe Dumnezeu şi eu am înţeles că era un termen depreciativ. Cine avea dreptate? Într-o dimineaţă aşteptam din nou ca să vină pentru a mă îmbrăca. Eram nerăbdătoare şi deplângeam faptul că nasturii de la hainele mele de fetiţă se închideau pe la spate. La sfârşit n-am mai aşteptat şi am spus: „Dumnezeule, dacă tu exişti şi eşti cu adevărat atotputernic, încheie nasturii hainei de pe spate pentru ca să pot coborî în grădină”. N-am terminat să rostesc aceste cuvinte că nasturii de la haină erau încheiaţi. Am rămas cu gura căscată, înspăimântată de efectul cuvintelor mele. Picioarele îmi tremurau, m-am aşezat în faţa oglinzii de la dulap pentru a constata dacă era adevărat şi pentru a-mi relua răsuflarea. Încă nu ştiam ce însemna fraza „a-l ispiti pe Dumnezeu”, dar înţelegeam că aş fi fost distrusă dacă m-aş fi opus voinţei sale.

Un întreg drum de sfinţenie care a urmat după acea experienţă confirmă că n-a fost vorba de o fantezie infantilă.

Dumnezeu este iubire şi de aceea este Treime

Acum să continuăm reflecţia noastră despre Dumnezeul cel Viu. Cui ne adresăm, noi creştinii, când rostim cuvântul „Dumnezeu”, fără altă specificare? La cine se referă acel „tu”, când, cu cuvintele psalmului, spunem: „O, Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu” (Ps 63,2)? Cine răspunde, ca să spunem aşa, la celălalt capăt al firului? Acel „tu” nu este pur şi simplu Dumnezeu-Tată, prima persoană divină, ca şi cum ea a existat sau este imaginabilă, o singură clipă, fără celelalte două. Nici nu este esenţa divină nedeterminată, ca şi cum ar exista o esenţă divină care numai într-un al doilea moment se specifică în Dumnezeu Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Unicul Dumnezeu este Tatăl care-l naşte pe Fiul şi care cu El îl suflă pe Duhul, comunicându-le întreaga sa divinitate. Este Dumnezeul comuniune de iubire, în care unitatea şi treimea provin din aceeaşi rădăcină şi din acelaşi act şi formează o Treime, în care niciunul dintre cele două lucruri – unitate şi pluralitate – îl precede pe celălalt, sau există fără celălalt.

Acel „tu” căruia ne adresăm în rugăciune, în funcţie de cazurile şi harul fiecăruia, poate să fie una dintre cele trei persoane divine în particular: Tatăl, Fiul Isus Cristos, sau Duhul Sfânt, fără ca să se piardă întregul. De fapt, prin comuniunea trinitară în fiecare persoană divină sunt prezente celelalte două. Treimea este ca unui din acele triunghiuri muzicale care de oricare parte ar fi atinsă vibrează în întregime şi dă acelaşi sunet.

În concluzie, Dumnezeul cel viu al creştinilor nu este altul decât Treimea vie. Învăţătura despre Treime este conţinută, ca în miez, în revelarea lui Dumnezeu ca iubire. Am avut mai multe ocazii de a predica în comunităţile creştine care trăiesc şi lucrează în Emiratele Arabe. Majoritatea vin din India, din Filipine şi alte ţări asiatice. Sunt printre comunităţile creştine cele mai fervente pe care le-am întâlnit vreodată. O întrebare pe care ei o aud adresându-li-se adesea este: „de ce voi creştinii nu credeţi într-un singur Dumnezeu, ci în mai mulţi dumnezei?”. Am încercat să-i ajut să dea un răspuns lor înşişi şi celorlalţi, folosind un limbaj simplu, care probabil ajută însă să se înţeleagă ceva din  mister.

Noi creştinii, le explicam lor, credem într-un Dumnezeu unul şi întreit deoarece credem că Dumnezeu este iubire. A spune: „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8) înseamnă a spune implicit că Dumnezeu este treime. Orice iubire este iubire de cineva sau de ceva; nu există o iubire „în gol”, fără obiect. Or, cine îl iubeşte pe Dumnezeu pentru a fi definită iubire? Omul? Însă atunci este iubire numai de câteva sute de milioane de ani, adică de când există omul. Iubeşte universul? Dar atunci este iubire numai de câteva zeci de miliarde de ani, adică de când există universul fizic. Înainte de atunci cine-l iubea pe Dumnezeu pentru a fi iubirea?

Gânditorii greci şi, în general, filozofiile religioase din toate timpurile, concepându-l pe Dumnezeu mai ales ca „gândire”, puteau să răspundă: Dumnezeu se gândea la sine însuşi; era „pură gândire”, „gândire de gândire”. Dar acest lucru nu mai este posibil, în momentul în care se spune că Dumnezeu este înainte de toate iubire, pentru că „iubirea pură de sine însuşi” ar fi pur egoism, care nu este exaltarea maximă a iubirii, ci negarea sa totală. Şi iată răspunsul revelaţiei, explicat de Biserică. Dumnezeu este iubire din totdeauna, ab aeterno, pentru că încă înainte de a exista un obiect de iubit în afara sa, avea în El însuşi Cuvântul, Fiul pe care-l iubea cu iubire infinită, adică „în Duhul Sfânt”.

Asta nu explică „modul în care” unitatea poate să fie în acelaşi timp treime; acesta este un mister care nu poate fi cunoscut de noi pentru că are loc numai în Dumnezeu. Însă ne ajută să intuim „de ce”, în Dumnezeu, unitatea trebuie să fie şi pluralitate: pentru că „Dumnezeu este iubire”! Un Dumnezeu care ar fi pură cunoaştere sau pură lege, sau pură putere n-ar avea nevoie desigur să fie întreit. Asta chiar ar complica lucrurile şi de fapt niciun „triumvirat” n-a durat vreodată îndelung în istorie! „Este nevoie – a scris Henri de Lubac – ca lumea să ştie asta: revelarea lui Dumnezeu ca iubire răstoarnă tot ceea ce ea concepuse anterior despre divinitate”[1]. Noi creştinii credem „într-un singur Dumnezeu”, care nu este însă un Dumnezeu solitar!

A contempla Treimea pentru a învinge dezbinarea odioasă din lume [2]

Niciun tratat despre Treime nu este capabil să ne facă să intrăm în contact viu cu ea aşa cum este contemplarea icoanei Treimii de Rublev, a cărei reproducere o vedem în mozaicul pe care-l avem în faţa noastră, la înălţimea peretelui din faţă. Pictată în 1425 pentru biserica „Sfântul Sergiu”, icoana a fost declarată, de „conciliul celor o sută de capitole” din 1551, model al tuturor reprezentărilor Treimii.

Dogma unităţii şi treimii lui Dumnezeu este exprimată în icoana lui Rublev de faptul că figurile prezente sunt trei şi foarte distincte, dar foarte asemănătoare între ele. Ele sunt conţinute în mod ideal într-un cerc care pune în lumină unitatea lor, în timp ce mişcarea diferită, mai ales a capului, proclamă deosebirea lor. Toate trei îmbracă, în original, o haină de culoare albastră, semn al naturii divine pe care o au în comun; dar deasupra, sau dedesubtul, ei fiecare îmbracă o culoare care-l deosebeşte de celălalt. Tatăl (identificat în general cu îngerul din stânga faţă de care celelalte două persoane înclină capul), are o haină de culoare indefinibilă, făcută aproape din pură lumină, semn al invizibilităţii şi inaccesibilităţii sale; Fiul, în centru, îmbracă o tunică închisă la culoare, semn al omenităţii pe care a îmbrăcat-o; Duhul Sfânt, îngerul din dreapta, o mantie verde, semn al vieţii, El fiind cel este „de viaţă dătător”.

Mai ales un lucru uimeşte contemplând icoana lui Rublev: pacea profundă şi unitatea care emană din ansamblu. Din icoană se eliberează un strigăt tăcut: „Fiţi una, aşa cum noi suntem una”. Sfântul Sergiu de Radonez, pentru a cărui mănăstire a fost pictată icoana, s-a remarcat în istoria rusă pentru a că adus unitatea între conducătorii aflaţi în discordie între ei şi astfel a făcut posibilă eliberarea Rusiei de tătari. Motoul său era: „Contemplând Preasfânta Treime, să învingem discordia odioasă din această lume”. Rublev a voit să adune moştenirea spirituală a marelui sfânt care a făcut din Treime izvorul inspirator al vieţii sale şi al activităţii sale.

Din această viziune despre Treime să luăm aşadar mai ales apelul la unitate. Toţi vrem unitatea. După cuvântul fericire, nu există niciun altul care să răspundă la o nevoie la fel de urgentă a inimii umane precum cuvântul unitate. Noi suntem „fiinţe finite, capabile de infinit” şi asta înseamnă că suntem creaturi limitate care aspirăm să depăşim limita noastră, pentru a fi „într-un fel totul”, quodammodo omnia, se spune în filozofie. Nu ne resemnăm să fim numai ceea ce suntem. Cine nu-şi aminteşte, în anii tinereţii, vreun moment de nevoie neapărată de unitate, când ar fi voit ca tot universul să fie închis într-un singur punct şi el să fie, cu toţi ceilalţi, în acel punct unic, aşa de mult se făcea simţit sentimentul de separare şi de singurătate în lume? Sfântul Toma de Aquino explică toate acestea spunând: „Deoarece unitatea (unum) este un principiu al fiinţei ca bunătatea (bonum), rezultă că fiecare doreşte în mod natural unitatea, aşa cum doreşte binele. Pentru aceasta aşa cum lipsa binelui provoacă suferinţă, tot aşa face şi lipsa unităţii”[3].

Aşadar, toţi vrem unitatea, toţi o dorim din adâncul inimii. Şi atunci de ce este aşa de dificil a face unitate, dacă toţi o dorim aşa de mult? Pentru noi vrem, cu adevărat, ca să se facă unitatea, dar… în jurul punctului nostru de vedere. El ni se pare aşa de clar, aşa de raţional, încât suntem uimiţi când ceilalţi nu-şi dau seama de asta şi insistă în schimb pe punctul lor de vedere. Ba chiar le trasăm cu delicateţe celorlalţi drumul pentru a veni acolo unde suntem noi şi să ajungă în centrul nostru. Problema este că celălalt care se află în faţa mea face exact acelaşi lucru cu mine. Pe această cale nu se va ajunge niciodată la vreo unitate. Se face drumul invers.

Treimea ne indică adevăratul drum spre unitate. Pornind de la persoanele divine, şi nu de la conceptul de natură, orientalii au ajuns să trebuiască să asigure în alt mod unitatea divină. Au făcut asta elaborând învăţătura perihorezei. Aplicată la Treime, perihoreza (literal, întrepătrundere reciprocă) exprimă unirea celor trei persoane în unica esenţă[4]. Graţie ei cele trei persoane sunt unite, fără a se amesteca; fiecare persoană se „întruchipează” în cealaltă, se dăruieşte celeilalte şi o face pe cealaltă să fie. Conceptul se întemeiază pe cuvintele lui Cristos: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine”.

Isus a extins acest principiu la raportul care există între El şi noi: „Eu sunt în Tatăl şi voi în mine şi eu în voi” (In 14,20); „Eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire” (In 17,23). Calea spre adevărata unitate se află în a imita între noi, în Biserică, perihoreza divină. Sfântul Paul îi indică fundamentul când spune că „suntem membre unii altora” (Rom 12,5). În Dumnezeu perihoreza se bazează pe unitatea naturii, în noi pe faptul că suntem „un singur trup şi un singur suflet”.

Apostolul ne ajută să înţelegem ce înseamnă, în practică, să trăim între noi perihoreza, sau întrepătrunderea reciprocă: „Dacă suferă un membru, toate membrele suferă împreună cu el, iar dacă este cinstit un membru, toate se bucură cu el” (1Cor 12,26); „Purtaţi-vă unii altora povara şi astfel veţi împlini legea lui Cristos” (Gal 6,2). „Poverile” celorlalţi sunt bolile, limitele, crucile, precum şi defectele şi păcatele. A trăi perihoreza înseamnă „a ne întruchipa” cu celălalt, a fi, aşa cum se spune, în pielea lui, a încerca să înţelegem, înainte de a judeca.

Cele trei persoane divine sunt mereu angajate să se glorifice reciproc. Tatăl îl glorifică pe Fiul; Fiul îl glorifică pe Tatăl (In 17,4); Mângâietorul îl va glorifica pe Fiul (In 16,14). Fiecare persoană se face cunoscută făcând-o cunoscută pe cealaltă. Fiul învaţă să strigăm Abba!; Duhul Sfânta învaţă să strigăm: „Isus este Domnul!”, şi „Vino, Doamne”, Maranatha. Nu învaţă să rostim propriul nume, ci pe cel al altor persoane. Există un singur „loc” în lume unde regula „iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi” este pusă în practică, în sens absolut, şi este Treimea! Fiecare persoană divină o iubeşte pe cealaltă exact ca pe ea înseşi.

Cât de diferită este atmosfera care se respiră atunci când şi într-un corp social ne străduim să trăim având în faţa ochilor aceste idealuri sublime! Să ne gândim la o familie în care soţul apără şi exaltă pe soţia sa în faţa copiilor şi a străinilor şi acelaşi lucru îl face soţia în privinţa soţului; să ne gândim la o comunitate în care toţi se străduiesc să pună în practică recomandarea sfântului Iacob: „Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor” (Iac 4,11), sau cea a sfântului Paul: „Întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii” (Rom 12,10).

Dar să-i lăsăm să spună aceste lucruri pe sfinţi, singurii care au dreptul să facă asta, pentru că le pun în practică. Într-unul din Avertismentele sale, sfântul Francisc de Assisi spune: „Fericit acel slujitor care nu se mândreşte pentru binele pe care Domnul îl spune şi-l realizează prin intermediul lui, mai mult decât pentru binele pe care-l spune şi-l realizează prin intermediul altuia”[5]. Sfântul Augustin spunea poporului: „Dacă tu iubeşti unitatea, tot ceea ce este posedat în ea de cineva, posezi şi tu! Alungă invidia şi va fi al tău tot ceea ce este al meu, şi dacă eu alung invidia, este al meu ceea ce posezi tu. Invidia desparte, caritatea uneşte… Numai mâna acţionează în trup; însă ea nu acţionează numai pentru ea însăşi, ci şi pentru ochi. Dacă urmează să vină o lovitură care are ca ţintă, nu mâna, ci faţa, oare mâna spune: «Nu mă mişc pentru că lovitura nu este îndreptată spre mine?»”[6].

Voia să spună: dacă tu te străduieşti să pui binele comunităţii mai presus de afirmarea ta personală, fiecare carismă şi fiecare onoare prezentă în ea va fi a ta, aşa cum într-o familie unită succesul unui membru îi face fericiţi pe toţi ceilalţi. Iată de ce caritatea este „calea cea mai bună dintre toate” (1Cor 12,31): ea înmulţeşte carismele, face din carisma unuia carisma tuturor. Sunt lucruri, îmi dau seama, uşor de spus, dar greu de pus în practică; totuşi este frumos să ştim că ele, cu harul lui Dumnezeu, sunt posibile şi unele suflete le-au realizat şi le realizează şi pentru noi în Biserică.

A contempla Treimea ajută cu adevărat să învingem „discordia odioasă din lume”. Prima minune pe care Duhul a făcut-o la Rusalii a fost să-i facă pe discipoli „uniţi” (Fap 1,14), „o singură inimă şi un singur suflet” (Fap 4,32). El este gata mereu să repete această minune, să transforme de fiecare dată dis-cordia şi con-cordie. Putem fi divizaţi în minte, în ceea ce gândeşte fiecare despre probleme doctrinale sau pastorale încă dezbătute în mod legitim în Biserică, dar niciodată nu putem fi divizaţi în inimă: In dubiis libertas, in omnibus vero caritas. Asta înseamnă, propriu zis, a imita unitatea Treimii; de fapt ea este „unitate în diversitate”.

A intra în Treime

Există ceva şi mai fericit ce putem face în privinţa Treimii decât a o contempla şi a o imita şi este a intra în ea! Noi nu putem îmbrăţişa oceanul, dar putem intra în el; nu putem îmbrăţişa misterul Treimii cu mintea noastră, dar putem intra în el! Cristos ne-a lăsat un mijloc concret pentru a face asta, Euharistia. În icoana lui Rublev, cei trei îngeri sunt situaţi în cerc în jurul unei mese; pe masa aceea este o cupă şi în cupă se întrevede un miel. Nu se putea spune în mod mai simplu şi eficient că Treimea ne dă întâlnire în fiecare zi în Euharistie. Ospăţul lui Abraham la stejarul din Mambre este figură a acestui ospăţ. Vizita celor trei la Abraham se reînnoieşte pentru noi de fiecare dată când ne apropiem de împărtăşanie.

Şi aici, adică referitor la Euharistie, este iluminantă învăţătura despre perihoreza trinitară. Ea ne spune că unde este o persoană a Treimii, acolo sunt şi celelalte două, unite inseparabil. În momentul împărtăşaniei se realizează în sens strict cuvântul lui Cristos: „Eu în ei şi tu în mine”. „Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl”, cine mă primeşte pe mine, îl primeşte pe Tatăl. Nu vom ajunge niciodată să evaluăm pe deplin harul care ne este oferit. Comeseni ai Treimii!

Sfântul Ciril Alexandrinul a formulat cu obişnuita rigoare teologică acest adevăr care leagă indisolubil Treimea şi Euharistia. El spune: „Suntem consumaţi în unitate cu Dumnezeu Tatăl prin intermediul lui Cristos. De fapt, primind în noi trupeşte şi duhovniceşte ceea ce Fiul este prin natură, noi devenim părtaşi şi înrudiţi de toată natura supremă”[7].

Aceeaşi persoană a cărei mărturie am prezentat-o la început mi-a destăinuit, cu o altă ocazie, o experienţă a sa cu Treimea. Îmi permit să o împărtăşesc şi pe aceasta deoarece ajută să înţelegem că Biserica nu este numai ceea ce se vede sau se spune despre ea.

„Alaltăieri noapte, Domnul m-a introdus în misterul iubirii trinitare. Schimbul extaziant al dăruirii şi al primirii s-a realizat şi prin mine: a lui Cristos, cu care eram unită, spre Tatăl şi a Tatălui spre Fiul. Dar cum se exprimă ceea ce nu poate fi exprimat? Nu vedeam nimic, dar era mai mult decât vederea şi cuvintele mele sunt neputincioase să traducă acest schimb în jubilarea, care se răspundea, se lansa, primea şi dăruia. Şi din acel schimb curgea o viaţă intensă de la Unul la Altul, ca un lapte căldicel care curge de la sânul mamei la gura pruncului alipit de această bunăstare. Şi eram eu acel prunc, era toată creaţia care participă la viaţă, la împărăţie, la glorie, fiind regenerată de Cristos. O, Treime sfântă şi vie! Ai rămas parcă în afara mea timp de două sau trei zile, şi astăzi această experienţă rămâne puternic imprimată în mine”.

Misticii – fie cei cunoscuţi ca Ioan al Crucii care celebrează astăzi, fie cei necunoscuţi ca această femeie – sunt martorii privilegiaţi ai Dumnezeului celui viu. Pentru poporul creştin ei desfăşoară un rol asemănător cu acela al exploratorilor care au intrat cei dintâi în Ţara Promisă. Ei se întorc pentru a stimula poporul să treacă Iordanul şi să ia în stăpânire o ţară unde, spuneau ei, „curge lapte şi miere” (cf. Num 13,25 şu). Noi ne îndreptăm spre o ţară promisă unde curge cu adevărat, am auzit, lapte şi miere.

Când trebuie traversat un braţ al mării, spunea sfântul Augustin, cel mai important lucru nu este a ascuţi privirea şi a scruta orizontul pentru a vedea ce este pe malul celălalt, ci este a urca în corabia care duce la acel mal. Asta ar trebui să fie suficient pentru a ne face să iubim Biserica. Ea este corabia care duce la Ţara promisă a veşniciei. Cristos n-a construit această corabie numai pentru câţiva privilegiaţi, ci pentru toată omenirea, chiar dacă cei mai mulţi călătoresc în ea ca nişte „clandestini”, fără să ştie asta.

Îmi amintesc că am citit într-un roman al scriitorului scoţian Bruce Marshall acest gând: „Isus, ca bun tâmplar ce a devenit la şcoala tatălui său Iosif, a reunit bucăţile de lemn cele mai dezlânate şi pline de cioturi pe care le-a găsit în lume şi a construit cu ele o corabie care, cu toate acesta, încă rezistă pe mare după douăzeci de secole”.

Fie ca Duhul Sfânt să ne menţină bine prinşi de lemnulacestei corăbii pentru a nu naufragia în credinţă şi a ajunge acolo unde neaşteaptă Treimea.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu


[1] H. de Lubac, Histoire et Esprit, Aubier, Paris 1950, cap. 5.

[2] Reproduc aici în parte ceea ce am scris în cartea mea Contemplando la Trinità, Ancora, Milano 2002, pag. 7 şu.

[3] Sf. Toma, Summa theologica I-IIae , q. 26, a. 3.

[4] Cf. Pseudo Ciril Alexandrinul, De Trinitate, 23: PG 77, 1164B; Sf. Ioan Damaschinul, De fide orthodoxa, 3,7.

[5] Sf. Francisc, Avertisment XVII (FF, 166).

[6] Sf. Augustin, Tratate despre Ioan, 32,8.

[7] Sf. Ciril Alexandrinul, Comentariu la Ioan, XI, 12 (PG 74, 564)

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.