Categorii

Pomenirea răposaților. Părintele Epicoco: „Un misterios Wi-Fi ne ține uniţi într-o chemare la viaţa veșnică”

Ca în fiecare an trecerea dintre octombrie şi noiembrie este marcată de sărbătoarea Tuturor Sfinților urmată de Pomenirea răposaților. Aceasta din urmă ne constrânge să ne confruntăm cu marea temă a morții. Este adevărat, speranţa creştină ne asigură că nicio viaţă nu este pierdută, că după moarte fiecare persoană pe care am iubit-o este în mâinile lui Dumnezeu, însă despărțirea este dureroasă, uneori cruntă. Așadar ziua de 2 noiembrie este o zi de doliu sau de lumină? De ce dedică Biserica o zi amintirii tuturor sfinților şi ziua următoare amintirii tuturor morților şi ne invită să ne rugăm pentru ei? L-am întrebat pe părintele Luigi Maria Epicoco, teolog, filozof şi director al Institutului superior de științe religioase „Fides et ratio” ISSR din L’Aquila.

Care este semnificaţia Pomenirii răposaților?

Adevărata primă cheie de lectură constă în a ne aminti că această zi este precedată de sărbătoarea tuturor sfinților. Toţi sfinții şi toţi morții: două zile profund legate pentru că putem înfrunta tema morții numai dacă avem clar care este destinul nostru, adică ținta spre care mergem. Pomenirea răposaților este deci o amintire (în it. ri-cordare); fie în sensul strict al termenului, adică o readucere la inimă pe cel pe care l-am iubit, fie în aducerea aminte că viaţa noastră are o profunzime de destin care merge dincolo de spațiul şi timpul a ceea ce facem în fiecare zi. Este o chemare la viaţa veșnică pentru că aceasta este cheia de lectură a existenței noastre. Un fundament fără de care am fi constrânși să trăim lucruri prea mici pentru a putea defini viaţa noastră cu adevărat umană.

Ce anume face umană o viaţă?

De ce ar trebui să merite să iubești pe cineva, să aduci pe lume un copil, să te jertfești pentru a construi ceva bun dacă totul s-ar termina în nimic? În schimb ziua de astăzi ne aminteşte că moartea umanizează viaţa. Tot ceea ce trăim pe pământ este precar dar nu inutil: ceea ce o luminează cu semnificație este tocmai perspectiva vieţii veșnice.

Da, dar moartea celui pe care îl iubim este o ruptură foarte dureroasă. Dumneavoastră care aţi trăit tragedia cutremurului din L’Aquila în care şi-au pierdut viaţa 54 de tineri pe care-i cunoșteați bine știți ceva despre asta… Ce cuvânt se poate spune în faţa acestor morți absurde?

Trebuie să evităm ispita de a crede că există o gândire mare, în măsură să le poată explica. Moartea este o realitate de fapt şi noi putem pur şi simplu să ne întâlnim sau să ne ciocnim cu ea. Isus însuși în Grădina Măslinilor luptă cu moartea, spiritul său este pregătit dar trupul este slab; în El ceva rezistă la ideea morții şi îi cere Tatălui să schimbe, dacă este posibil, cărțile de pe masă. Noi suntem născuți cu vocația la viaţă, pentru noi moartea este nenaturală…

Mai ales moartea unui fiu, un vârtej care întinde un ștergar de gheață peste părinți şi pare să înghită trecutul şi viitorul…

Este tragedia cea mai mare care poate să tulbure viaţa unui părinte, nimic nu este mai crunt decât faptul de a trebui să supraviețuiască propriului copil. Mai ales pentru mama a cărei viaţă parcă este blocată. Din acel moment numai reușești să mergi înainte: ceea ce era motivația de viaţă devine motivație de moarte. Aici cuvintele nu folosesc; ba chiar sunt percepute ca blasfemii. În Evanghelie, în afară de miracolul învierii, Cristos „merge” spre aceste persoane suferinde, „pornește la drum” cu ele şi le împărtășește suferința. Trebuie să fim siguri că un fiu „pierdut” n-a rămas în urmă ci ne-a depășit în cursa spre viaţa veșnică, este înaintea noastră şi ne aşteaptă. Numai această conștiință poate provoca un clic pentru deblocarea celui care trăieşte o durere aşa de sfâșietoare. Moartea este o trecere care ne trage afară din dimensiunea noastră fizică. De cel pe care l-am iubit ne despart spațiul şi timpul, dar comuniunea pe care o experimentăm merge dincolo de trupul nostru, este ceva mult mai profund. Nu putem să le atingem, însă aceste persoane sunt cu noi şi în noi. O comuniune a sfinților pe care o trăim concret la 1 şi la 2 noiembrie. Toţi Sfinții ne amintesc destinul la care suntem chemaţi, ziua pomenirii răposaților este descoperirea unui misterios Wi-Fi care ne ține uniţi, o conexiune care se naște din iubirea care ne unește aşa de intim cu cei dragi ai noştri încât nici moartea nu ne poate despărți de ei.

Iubire şi suferinţă. Fac rimă?

Iubirea poate să ne facă să suferim dar este unicul mod pentru a fi fericiți. Durerea trebuie să învățăm s-o primim; uneori ne ia totul şi ne constrânge să ne întoarcem la esenţial dar este un alfabet prin care învățăm să iubim cu adevărat şi pe care se joacă umanitatea noastră.

Suferința răscumpără?

Numai dacă este trăită din iubire. Dacă este îndurată, este iadul.

De Giovanna Pasqualin Traversa

(După agenția SIR, 2 noiembrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.